Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Totul pe alb

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Saint Louis (IV)


Laurenţiu Orăşanu

20.02.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Anul 1998 era tânăr, cine ştie ce avea să-mi rezerve. Speram că-mi va pune deoparte o porţie mai mică de stres decât îmi oferise anul care se încheiase.
 
Pe la sfârşitul lui ianuarie a venit rândul departamentului nostru să beneficieze de loja de la Kiel Center. Loja aceasta, plătită cu bani grei de GKP, era populată, la evenimentele sportive sau la concertele mai importante, cu invitaţii companiei. Invitaţiile acestea erau un fel de pixuri sau calendare ceva mai consistente şi mai atrăgătoare, prin care erau sensibilizaţi partenerii de business ai GKP. Invitaţiile acestea se întorceau la GKP sub formă de contracte, astfel că închirierea acelei loje era, de fapt, o investiţie foarte bună.
 
Dacă evenimentul nu era foarte important, locurile erau alocate, prin rotaţie, diverselor departamente din companie. Aşadar, la un meci de hochei din NHL, ne venise şi nouă rândul. Barb, cea care făcea lista, m-a întrebat dacă vreau să merg. Merg. Vii cu cineva? Dacă erau suficiente locuri şi dacă nu erau alţi amatori din IT, aş fi putut să vin cu cineva. Aşa era obiceiul. Pot să-ţi dau răspunsul până la încheierea programului? Poţi, a zis Barb.
 
Sam, care era prin preajmă, curios, a cerut lămuriri. Cu cine vii? Cu cineva din companie, am apucat să-i răspund, luat de val.
 
Mă gândisem s-o invit pe Selma. Asta nu i-am spus lui Sam, n-am spus nimănui. Nu ştiam dacă Selma va accepta. M-am dus în cubuleţul meu şi am sunat-o. Nu era la birou, aşa că i-am lăsat un mesaj. Cum că să mă sune când vine.
 
Aşadar, timp de vreo câteva ore, nu am ştiut dacă Selma va accepta sau nu să vină cu mine la Kiel Center. Dar Sam nu concepea să nu afle cu cine aş veni. Îi dădusem suficiente date pentru a porni vânătoarea: persoana era din companie. S-a pus pe lucru.
 
Interesant este că şi Barb, şi Terry s-au prins în jocul presupunerilor. Greşisem, suportam efectul propriului meu avânt. Orele treceau. Selma m-a sunat pe la ora două. S-a scuzat: i-ar fi făcut plăcere să vină, îmi mulţumeşte că m-am gândit la ea, dar are alte obligaţii. Mă rog, un răspuns politicos, previzibil la o persoană educată şi delicată. M-am dus la Barb şi i-am spus că voi veni singur.
 
Dar Sam n-a sunat încetarea vânătorii. El trebuia neapărat să ştie cu cine intenţionasem să vin. Pe la ora trei ne-a adunat la Terry în birou. Kevin, Barb, Terry, Sam şi cu mine. Trebuia ca toţi să fim prezenţi la dezlegarea enigmei. Trebuia să ştim cu toţii, dacă nu ştiam deja, că nu există pe lume o enigmă care să nu poată fi dezlegată de Sam. Şi, într-adevăr, Sam a venit cu răspunsul corect: Larry voia să vină la meci cu Selma Kruger.
 
Am încuviinţat, aşa e, Sam a ghicit bine. Bănuiam că nici nu i-a fost prea greu: s-a dus la antena lui din Advantra, Isabella. Şi Isabella, martoră, în lift, la metamorfozarea mea din Tony în Lawrence, i-a servit-o, pe tavă, pe Selma.
 
La câteva zile după aceea, când ne-am întâlnit lângă biroul ei, Selma s-a scuzat din nou: aş fi venit cu tine, dar sunt cu cineva şi nu ar fi fost corect faţă de el. Repetând scuza şi precizând, de data aceasta, motivul refuzului, Selma îmi semnala, delicat, să nu mai încerc. Poate că îşi dăduse seama că, din partea mea era ceva mai mult decât plăcerea de a schimba câteva vorbe şi că acelui mai mult ea nu-i rezerva niciun viitor. M-am scuzat şi eu. A zis că nu-i nimic, doar n-aveam de unde să ştiu, mi-a zâmbit şi am rămas în aceeaşi termeni. Ca în perioada Tony.
 
Nici Sam n-a insistat să afle mai multe amănunte. După câteva întrebări a renunţat. A renunţat pentru că fusese suficient de mulţumit de dezlegarea enigmei încât nu mai căuta şi alte motive de satisfacţie. Sam contoriza victoriile sale şi înfrângerile sau insuccesele altora. Avusese, dintr-odată, câte una din fiecare categorie.
 
Ştiam acum că mi se refuzase o bucurie, o plăcere absolută. Ceea ce voiam eu, nu se putea. Cunoşteam şi remediul: trebuia să-mi ofer bucurii relative, parţial compensatoare, dar care să mai coloreze zilele de muncă la serviciu, serile, sâmbetele şi duminicile de singurătate. Cineva spunea că, atunci când nu te mai bucură nimic, să-ţi oferi o ieşire la Mogoşoaia. Fiind iarnă şi departe de Mogoşoaia, eu m-am dus într-o miercuri seara în Old Soulard.
 
Old Soulard, cu nume vechi, francez, cu arhitectură cert mai nouă şi deloc franceză, cam de pe la mijlocul secolului al XIX-lea, fusese iertat de demolări şi reconstrucţii moderne şi lăsat artiştilor, boemilor, hipioţilor şi beţivilor. Numele îi adusese renumele.
 
Am aterizat la Molly, un băruleţ cu câteva mese. Câţiva clienţi, o barmaniţă eficientă, ca toate barmaniţele, înaltă şi suficient de musculoasă pentru a evacua, la o adică, vreun beţiv turbulent. Într-un colţ, un chitarist bătrân picura blues-uri. O fată foarte tânără, într-un costum complet de blugi, scutura - parcă din părul ei lung şi blond - cuvinte potrivite cu notele chitaristului. Am stat până când am rămas singurul client. Şi fata cânta, cânta, de parcă aştepta să vină cineva, de undeva din noapte.
 
Când am ajuns acasă, am făcut ceva ce nu mai făcusem de mulţi, mulţi ani. Am scris o poezie. Prima mea poezie în engleză. Old Soulard. Chitaristul, un bătrân marinar care colindase mările şi care avea tot atâtea cicatrici câte iubite avusese în toate porturile, îşi povestea iubirile de altă dată. Iar fata, ascultându-l, privea în gol, sorbind gin & tonic.
 
I-am trimis poezia, prin mail, lui Barb. Nu mă aşteptam să mă întrebe de unde am luat-o. Tipic american: nu inventezi, nu creezi. Iei de undeva. I-am spus că eu am scris-o. De altfel, dat fiind engleza în care era scrisă, ar fi putut să-şi dea seama de asta şi să nu mă întrebe de unde am luat-o. Bănuiesc că nu i-a trimis-o şi lui Sam. Oricum, Sam nu m-a taxat niciodată pe tema asta.
 
Odată descoperit, am mers de multe ori în Old Soulard. La Molly sau în alte baruri. Niciodată n-am mai regăsit atmosfera din acea seară de miercuri.
 
Am fost acolo şi ziua. Cel mai bine îmi aduc acum aminte de parada de Mardi Gras, cea mai mare după cea din New Orleans. Era o zi frumoasă, călduţă, de sfârşit de februarie. Lume multă, maşini puzderie. A fost greu să găsesc un loc unde să-mi las maşina. Am lăsat-o pe o bretea de ieşire din autostradă. Destul de departe de Old Soulard.
 
Care alegorice, majorete, costume excentrice - au fost de toate. Maşini răsturnate aşa, în joacă. Poliţişti călare care, tot aşa, în joacă, şi-au rotit caii şi i-au liniştit, măturându-i eficient, pe glumeţi. Abia atunci am înţeles de ce, atunci când e vorba de mulţimi de oameni, ordinea o asigură poliţia călare. În astfel de situaţii, nu există armă mai eficientă decât un cal folosit ca o paletă.
 
Spectatorii aruncau, de jos, cu şiraguri de mărgele colorate, iar tipele din carele alegorice îşi ridicau, în schimb, topul, arătându-şi sânii. Trocul era anunţat de strigătul: Bids for your tits! (Mărgele contra sâni goi!) Poliţiştii se făceau că închid ochii: indecenţa aceea ocazională, plăcută privirii, nu era legală, în public. Legea era ocolită în virtutea tradiţiei.
 
După paradă, m-am îndreptat, dus de mulţime, spre zona barurilor. Aici, mărgelele zburau spre tipele de la etaj, care, fiind la ele acasă, sau musafire pe la cunoştinţe, îşi arătau, fără inhibiţii, splendorile. Că doar nu veneau poliţiştii la ele în casă să le pedepsească pentru lipsă de pudoare.
 
Căscam gura şi, mai ales, ochii. Aveam ce vedea. Astfel că mi-am dat seama de-abia după ce am trecut de ea că o tipă mă priveşte, insistent, din uşa unui corner-store. M-am oprit. Nu mă înşelasem. Tipa zâmbea şi mă fixa cu privirea. Nu trebuie să te fi născut american ca să-ţi dai seama ce vrea să spună o astfel de privire. M-am întors şi am intrat în vorbă cu ea. Marry părea să aibă în jur de patruzeci de ani, dar nişte ani bine întreţinuţi. Trupul ei părea făcut din rocă. Nu ştiu ce sport exersa, dar era numai muşchi. Simpatică, ochi jucăuşi pe sub breton, Marry m-a luat de mână, de parcă eram o cunoştinţă veche, şi mi-a prezentat-o pe prietena ei, care tocmai ieşise din magazin cu un pachet de ţigări.
 
Nu era momentul, nu era locul unde să fii singur. De aceea mă fixase. Sau mă agăţase. Aşa m-am gândit. Gând la gând cu bucurie. Nici mie nu mi-ar fi stat bine să beau şi să rătăcesc singur.
 
Cu Marry de mână şi schimbând barurile, în trei, nu am putut vorbi prea mult. Mulţimea era dezlănţuită, băutura curgea valuri. Barurile dădeau pe-afară. Se bea şi în faţa lor, pe trotuar sau pe stradă. Femeile, mai ales cele tinere, erau săltate, fără prea multe rugăminţi, pe umerii bărbaţilor: prieteni sau necunoscuţi, nu conta. De acolo, cu sau fără fasoane, dar neapărat în schimbul şiragurilor de mărgele, îşi arătau, tradiţional, sânii. Se lăsase seara şi sânii lor goi luminau şi întărâtau deopotrivă. Împreună cu băutura, alcătuiau un cocteil ameţitor şi aţâţător.
 
Din cauza zgomotelor din jur, auzeam numai jumătate din ce-mi spunea Marry. Ne sărutam, dansam ţinându-ne strâns lipiţi de parcă am fi fost împreună de când lumea. De parcă numai noi doi eram acolo, ignoraţi de mulţimea dezlănţuită.
 
Dezmăţul avea aprobare de la poliţie numai până la miezul nopţii. Pe la 11:30, i-am spus lui Marry că am lăsat maşina cam departe. Mă duc şi-o aduc, să mă aştepte la miezul nopţii, în cutare loc. Când am ajuns la locul unde parcasem, nu mi-a venit să-mi cred ochilor: când o lăsasem acolo, era plin de maşini. Acum, nu mai era niciuna. Oldsmobile-ul meu dispăruse, ca şi toate celelalte maşini. Dezastru!
 
Am mers, pe jos, până la o benzinărie din apropiere. Omul de la pompă ştia ce se întâmplase: poliţia săltase toate maşinile de pe acea bretea de autostradă, pentru că erau parcate ilegal. Mi-a spus şi locul unde le duseseră. Locul de unde, plătind, puteam să o recuperez.
 
N-am exagerat spunând dezastru. O nenorocire nu vine niciodată singură! Îmi lăsasem - în torpedoul maşinii - portmoneul cu cardul de la bancă în el. Îmi luasem la mine, în Old Soulard, numai carnetul de conducere, cheia de la maşină şi o sută de dolari. Suta aceea o topisem prin baruri. Nu mai aveam la mine niciun cent. Cum să ajung la maşină?
 
Am abordat un taximetrist negru, care îşi umplea rezervorul. I-am spus că n-am bani, dar că am cartea de credit în maşină. Numai că maşina a dus-o poliţia în cutare loc. M-a privit compătimitor: "Eşti pierdut rău, omule!" Totuşi, s-a încumetat să rişte. M-a dus până la locul unde mi-era sechestrată maşina. A aşteptat să-mi recuperez portmoneul, apoi a mers cu mine până la un bancomat, de unde am scos bani. M-a dus înapoi la oborul de maşini. I-am mulţumit cu 50 de dolari, cu 20 mai mult decât suma afişată de aparatul de taxare.
 
Mi-am eliberat maşina contra a două sute de dolari. Aveam, pe geam, şi o amendă, de la poliţie, de o sută de dolari. La ora unu noaptea, când am ajuns la locul stabilit cu Marry, am dat acolo numai de ultimii cheflii: se luptau cu poliţiştii, care voiau să-i evacueze. Caii şi bastoanele poliţiştilor erau în plină acţiune.
 
Nici urmă de Marry! Şi-o fi închipuit că i-am tras clapa. Oricum, nu cred că şi-a închipuit ceva cât de cât aproape de ceea ce mi se întâmplase. Nici mie nu mi se părea adevărat ce mi se întâmplase.
 
N-aveam nici telefonul ei, nu-i ştiam nici numele întreg. Imposibil să o regăsesc. Poate că aşa fusese să fie. Poliţia, pedepsindu-mă pentru parcarea ilegală, înfăptuise voia destinului: nu ne fusese dat, să dansăm, decât o seară. Ceea ce începuse acolo, la parada de Mardi Gras, în Old Soulard, trebuia să se termine acolo: nu la mine sau la ea acasă.
 
Dacă mi-ar fi propus cineva, cu siguranţă că aş fi dat 450 de dolari, sau mai mult, pentru ca seara aceea să se repete. Fusese, însă, ceva irepetabil. Va urma, la anul, altă paradă de Mardi Gras la care poliţia va veni călare şi va sechestra maşinile parcate ilegal. Poate că Marry va privi insistent, din uşa aceluiaşi corner-store, la un bărbat complet necunoscut, alegându-l ca să-şi petreacă, împreună, seara. Dar şansa ca toate acestea să se întâmple - în aceeaşi combinaţie - era infimă. Era chiar zero acum, când îmi vindeam vechiturile, pregătindu-mă să plec din Saint-Louis.
 
Amenda de o sută de dolari avea să fie şi prima, dar şi ultima amendă pe care am plătit-o cu vechiul Olds Calais. La două săptămâni de la paradă, motorul şi-a dat duhul. Am apucat să ajung cu maşina la un service. Era sâmbătă, iar sâmbăta nu aveau program la service. Era deschis, însă, la Vânzări. Am intrat şi am pus ochii pe un Chevrolet Cavalier. Le-am spus că n-am istorie de credit în SUA. Când nu ai datorii, aşa cum eram eu, când plăteşti totul la timp, fără să plăteşti dobândă, nu eşti interesant pentru cei care vor să-ţi vândă ceva pe credit. Nu ai fost verificat prin returnarea unei datorii. Agenţiile care furnizează date privind istoria ta de credit nu au nici o informaţie despre tine.
 
Au verificat. Aşa era. Dar interesul lor de a vinde a fost mai puternic. Şi-au asumat riscul. În două ore, ieşeam de la ei cu un Cavalier roşu, model 1998. Calais-ul l-am recuperat peste două zile, cu ajutorul lui nea Grigore, şi l-am predat, contra a cincizeci de dolari, unora care aprovizionau depozitele de maşini vechi. Mi-a părut rău că nu am păstrat plăcuţele cu numerele: erau, încă, de Ontario.
 
Cavalier-ul ăsta era frumos ca formă, era nou şi nici nu fusese prea scump. Dar avea un defect: fugea de coadă, în viraje. Făcea aşa-numita coadă de peşte (fish-tail). M-am întors la dealerul de unde îl cumpărasem. M-am plâns. Au verificat, au mai strâns pe unde or fi strâns. Tot aşa făcea. Am reclamat chestia la BBB (Protecţia Consumatorului). M-au convocat la un fel de mediere, menită să evite mersul la tribunal. Eu pe de o parte, avocatul lui General Motors pe cealaltă parte! Între noi - mediatorul. Ce hotăra el, hotărât rămânea - aşa agreaseră, dinainte, părţile.
 
Mediatorul m-a ascultat, apoi am pornit, cu el pe scaunul din dreapta maşinii, să testăm comportamentul acuzat de mine. A observat şi el că fuge de coadă, la curbe, pe autostradă. A pus însă comportarea asta pe seama mea: conduc prea repede - a zis el. Accelerez în curbe. Păi bine, dar dacă o curbă are trei mile, nu trebuie să accelerezi pe toată distanţa asta? Ce faci, te opreşti? Sau, dacă e una mai strânsă, după ce treci de mijlocul ei, nu accelerezi? Nu mi-a răspuns. Nici nu avea ce.
 
N-am avut câştig de cauză. Nici nu mă aşteptam. Mediatorul - am aflat ulterior - era un fost angajat al GM. Tot aşa, mai târziu, citind cartea tehnică a maşinii, am văzut acolo o referire la un antagonism între acceleraţia maşinii şi sistemul de direcţie. De aceea se dusese mediatorul direct la acceleraţie. Ştia că, din proiectare, problema rămăsese nerezolvată. Că nu mi-a spus că, de fapt, coada de peşte e ceva firesc la acel tip de maşină, şi asta înţeleg: era, încă, plătit de GM. Ca să medieze.
 
Am rămas cu Cavalier-ul. A trebuit să convieţuiesc cu el. A devenit un fel de Sam: erau mulţi alţii mai buni decât el, dar el, Sam, se întâmplase să-mi fie colegul cel mai apropiat.
 
Cred că el mi-a adus vestea. Sam. Pe la mijlocul lui martie. Selma Kruger părăsise compania. De fapt, era doar un fel de a spune părăsise. Fusese pusă la uşă, într-o bună zi, aşa cum prevedea contractul oricărui angajat. Compania putea să te dea oricând afară, fără a-şi explica hotărârea. Se pare că aşa se procedase cu Selma. Sam nu mi-a dat prea multe amănunte. Fie că nu le cunoştea nici el, fie că voia să mă menajeze. Că doar o anumită înclinaţie spre Selma îmi manifestasem, nu? Poate că, având în seamă clienţi importanţi, cu sute sau mii de asiguraţi, Selma încălcase cine ştie ce prevedere a angajamentului de a păstra confidenţialitatea. Cam pe-acolo se hazarda Sam să caute explicaţia.
 
Am suferit. Nu-i ştiam telefonul, nu ştiam unde stă. Pierdută în Saint Louis. O pierdere adevărată, incomparabil mai mare decât în cazul cu Marry. Cu Selma strânsesem o istorie. Câteva pagini, dar tot istorie se chema. Pierdusem un punct de sprijin. Unul din puţinele puncte de sprijin pe care le aveam în Saint Louis.
 
Poate că atunci, la dispariţia Selmei, a început să lucreze în mine gândul de a pleca din Saint Louis. Fără ca să-l conştientizez. Fără ca să fac ceva în direcţia aceea. Îmi dădeam seama că Selma, aşa cum era ea pentru mine - o femeie plăcută la vedere şi atât - avea să-mi lipsească. Avea să-mi lipsească puţinul acela de bucurie pe care îl simţeam când o vedeam şi când schimbam cu ea câteva vorbe. Puţinul acela care să balanseze zilele în care nu mi se întâmpla nimic. Zilele în care mersul la serviciu era singura senzaţie că trăiesc.
 
Nici Advantra, aplicaţia mea scumpă, nu-mi mai aducea bucurii. Rareori făceam vreo modificare majoră, care să-mi ofere satisfacţie. Ted începuse să-mi dea roată: poate îl ajut pe Sam şi pe cei care roboteau la baza de date principală a companiei. N-aveam niciun chef să lucrez cu Sam, să învăţ să programez într-o tehnologie veche, pe o bază de date nerelaţională. Dar, menţinându-mă numai pe Advantra, riscam să ajung ca Terry. Terry, care, de când venisem eu în companie, lansa, noapte de noapte, aceleaşi script-uri. Rutină.
 
La începutul anului, Ted, VP-ul, îşi strânsese oamenii într-un fel de cubicle mai larg, o zonă în care să convieţuiască şi, eventual, să conlucreze. Kevin, Paul Moreno, Gerald şi cu mine. Kevin a bombănit. Paul şi cu mine n-am zis nimic. De fapt, Paul nu zicea niciodată nimic. Lucra şi... atât. Nu interacţiona cu nimeni. Lucra, ca şi Kevin, ca şi mine, la aplicaţii independente, utilizând tehnologii similare cu cele pe care le foloseam eu. Astfel că ideea ca noi trei să conlucrăm în vreun fel, ideea lui Ted, avea o bază. Cât despre Gerald, afro-american, masiv, lent, neintegrat - ca şi Paul - în toate felurile posibile, vreunui grup sau colectiv, acesta meşterea, din când în când, nişte rapoarte simple, sprijinit puternic de Barb sau de Sam. Singur nu se prea descurca. Gerald era acolo numai pentru că o companie mare cum era GKP trebuia să aibă şi afro-americani printre salariaţi. Minoritate defavorizată, habar n-am de ce. Procentul acela de afro-americani, impus tacit, îl favoriza pe Gerald, îi procura acea siguranţă a job-ului atât de preţioasă. Strămoşii lui, aduşi cu forţa din Africa, plătiseră din greu, pe vremuri, pentru ca el să se bucure de o viaţă de programator liniştit.
 
Mişcarea asta de grupare a programatorilor a fost, din partea lui Ted, un fel de a-şi marca domeniul. Ăştia sunt oamenii mei. Parţial, era adevărat: şi Kevin, şi Paul, şi eu eram oricum oamenii lui. Ted ne dădea de lucru şi tot Ted era singurul capabil să aprecieze ceea ce făceam. Terry - şi el omul lui Ted - avea biroul său, nu putea fi adus în ţarcul comun: ar fi sunat ca o retrogradare. Gerald era şi el, dar în alt fel, o excepţie: nu primea de lucru de la Ted, ci de la Martha, de la Barb sau de la Sam.
 
Pentru mine, gruparea noastră a însemnat să schimb mai des câteva vorbe cu Kevin, care-mi devenise vecinul cel mai apropiat. Kevin mai arunca câte-o privire pe monitorul meu, îi mai spuneam ce şi cum fac. Poate că şi Ted îl pusese să facă asta. Pentru mine nu conta dacă mă spiona. Era mai bine ca Ted, sau Kevin, să ştie, cât de cât, ce fac, decât să fiu bănuit că nu fac nimic.
 
Prin aprilie, Kevin m-a invitat să merg la o vânătoare, cu Ted şi cu el. Amândoi, şi Ted, şi el, fuseseră încadraţi în armată, probabil pentru a aduna banii necesari pentru facultate. De acolo, din armată, rămăseseră cu gustul pentru vânătoare. L-am refuzat pe Kevin. În ziua următoare, Ted a reînnoit invitaţia, de faţă cu Kevin. Când am refuzat, din nou, Ted s-a interesat: "Ce naiba faci, Lawrence, în weekend?" I-am dat un răspuns de baraj: Chassing girls! (Vânez fete). Au râs amândoi. Şi m-au lăsat în pace: nu m-au mai invitat la nicio vânătoare.
 
Dacă în cubul nostru extins nu se întâmpla mare lucru, nu înseamnă că nu se mişca nimic în jur. La vedere sau în subteran. O întâmplare care a ieşit cu greu din subteran l-a privit pe Sam.
 
Cam pe atunci când cu vânătoarea, cam pe atunci a început să mă piseze Sam cu întrebările. "Ce părere am de Isabella?" E simpatică - i-am răspuns. Nu s-a lăsat. Voia mai mult. "Simpatică şi atât? E drăguţă?" a insistat el. E oarecum drăguţă, fără să fie frumoasă - i-am răspuns. "Îţi place?" De ce ar trebui să-mi placă? am ripostat.
 
La început am crezut că Sam vrea să-mi întindă o cursă. Să mă facă să spun că-mi place Isabella şi, apoi, să poarte vestea asta. Era în firea lui, dar ar fi fost prea simplu. Iar Sam, bun sau rău, nu era deloc simplu. Era complicat. Uneori, greu de ghicit. De exemplu, nu era deloc uşor de detectat motivul răutăţilor lui.
 
Ştia că, întocmai ca el, nu mă încurc în politeţuri formale. Ştia că dacă spuneam ceva, credeam în acel ceva. De aceea mă pisa cu întrebări despre Isabella? Voia o părere obiectivă, avea nevoie de o confirmare? Confirmare, a ce? Dar de unde interesul ăsta de a-mi afla părerea despre Isabella? De ce nu despre Barb, sau Diana, sau despre altă colegă din companie?
 
Lucrurile s-au lămurit în scurt timp. Sam nu mai venea cu maşina lui la serviciu. Venea în Cavalier-ul alb al Isabellei. Veneau împreună, plecau împreună. De multe ori, mâncau împreună prânzul adus de acasă. Din semnele acestea, fără ca Sam sau altcineva să-mi spună ce se întâmplase, am dedus că Sam se cuplase cu Isabella şi că se separase de soţie. Dăduse casa din Chesterfield, mare şi spaţioasă, pe apartamentul la bloc al Isabellei.
 
Şi în comportamentul lui Sam se petrecuseră schimbări. Nu mă mai taxa pentru orice cuvânt pronunţat greşit. Când mergeam să luăm prânzul, nu mai era atât de volubil. Uneori chiar părea că e cu gândul aiurea. Alesese cu inima, era îndrăgostit, dar, în acelaşi timp, fiind un tip raţional, se întreba dacă făcuse bine. De aceea mă întrebase dacă îmi place Isabella! Oricum, dacă avea îndoieli, nu eram în măsură să i le risipesc.
 
Sam n-a introdus-o pe Isabella în grupul nostru. Când venea cu noi la lunch, venea singur, fără Isabella. În schimb, s-a alăturat grupului, Laura. Laura venea des pe la Barb şi mai înainte, colaborând cu ea profesional, pentru aplicaţiile departamentului financiar, în care lucra. Erau prietene. Pe Laura o puteai defini cu un singur cuvânt: naturală. Nimic sofisticat, nimic adăugat; nici în ţinută, nici în comportare. Micuţă de statură. Te-ai fi aşteptat să poarte pantofi cu toc, dar purta balerini. Cred că de la balerinii aceia creştea naturaleţea ei. Mai erau şi pistruii de pe faţă, care îi dădeau un aer de fată sănătoasă de la ţară, gata să iasă voioasă la seceră sau la strâns fânul. Dacă la Barb se vedea că îşi calcula vorbele, dacă Isabella turuia vrute şi nevrute, fără să se gândească, fără să-şi filtreze în vreun fel cuvintele, la Laura ele păreau să iasă libere, deşi, era de bănuit că un filtru discret, le bara sau, dimpotrivă, le lăsa să treacă.
 
Mai târziu am aflat că numele ei era Pruna. Şi că îşi păstrase numele avut înainte de căsătorie. I-am spus că e un nume românesc şi i-am explicat şi ce înseamnă în limba română. Nu ştia să fi avut vreun strămoş român. M-am gândit că acel Pruna şi-a pierdut căciula de pe a, s-a pierdut de tot în memoria urmaşilor, dar semănase ceva din genele lui în această ţărăncuţă modernă din Mid-West.
 
Am crezut că intrarea ei în grup era legată de Barb. S-a dovedit a fi parţial adevărat. După câtva timp, am observat că, atunci când Laura mergea cu noi la prânz, venea şi Kevin. Hopa! Cine crede în coincidenţe, trece pe lângă lucruri interesante! Am deschis mai bine ochii. Mi-a devenit clar că Laura şi Kevin se simpatizau reciproc. Kevin devenea mai activ în discuţii, Laura zâmbea mai des. Păi atunci, bun venit noului cuplu! Casă de piatră! Numai că, şi aici, ca şi la Sam şi la Isabella, la casă era problema: Laura era măritată, la casa ei. Kevin, însurat şi el, dormea seara în casa-rulotă şi număra banii cu care voia să-şi cumpere una adevărată. În ce casă se întâlneau, dacă se întâlneau? Precis că una conspirativă. Şi conspirativitatea era grea, fără îndoială, atunci când e vorba de un soţ, pe de o parte, şi de o soţie, pe cealaltă parte. Dar poate că tocmai farmecul "conspirativităţii" îi adusese aproape unul de celălalt. Pe lângă, bănuiam, atracţia masculului şi vânătorului din Kevin pentru femela naturală care era, neîndoios, Laura.
 
Cu întâmplările acestea - care mă priveau sau la care priveam - am trecut de a doua primăvară în Saint Louis. Vara a venit cu încălzirea... relaţiilor cu nea Grigore. Purtase el nişte vorbe despre mine, pe la biserică, de aceea ne răcisem. Dar, când e vorba de un Campionat Mondial de Fotbal - şi încă unul la care ne calificasem din nou -, doi români aterizaţi, care-cum, în mijlocul Americii ne-amatoare de fotbal, trebuie să facă front comun, nu? Cum le-ar sta să strige - unul, adică eu, în Valley Park, şi celălalt, adică nea Grigore, în Manchester - Hai România! Strigam amândoi în apartamentul meu din Valley Park. Nu dădeau meciurile pe canalele de sport obişnuite, ci numai la comandă, cu plată. Le comandam şi programam înregistrarea lor pe video-recorder. Când veneam de la serviciu, puneam berea, alunele şi ţigările la îndemână şi ne aşezam în faţa televizorului. Aveam grijă să nu aflăm, dinainte, rezultatul meciurilor.
 
Numai la meciul Anglia-România a fost altfel. Fiind transmis în timpul prânzului, mi-am făcut socoteala că îl pot vedea, trăgând un pic de pauza de o oră, la un bar de sport de lângă serviciu. Au fost acolo trei englezi - autohtoni sau turişti, nu ştiu exact - şi cu mine. Noi patru eram singurii care ne uitam la meciul de fotbal transmis din Franţa. Ei - agitaţi, eu - liniştit, fără să-mi declar "culoarea", până la golul lui Dan Petrescu, din ultimul minut. Golul victoriei! 2-1 pentru România! Calificare! Atunci am sărit şi am făcut semnul victoriei. Englezii au rămas mască!

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro New York - Las Vegas - Marele Canion - California: Postludiu (5.0/5 - 4 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro New York - Las Vegas - Marele Canion - California: California (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro New York - Las Vegas - Marele Canion - California: Grand Canyon (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro New York - Las Vegas - Marele Canion - California: Las Vegas (5.0/5 - 5 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro New York - Las Vegas - Marele Canion - California: Preludiu (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Miscellanea
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata autoficţiuni
Sageata Pentru cine bat străzile
Sageata Autorul
Sageata Înaltă ordine de idei
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata Praful de pe tobă
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer