Deşi ştiam că vrea să defileze cu serverul lui, ca back-end, i-am propus ca bază de date MS Access, din motive de fiabilitate. N-a avut curaj să mă contrazică: ştia că serverul lui nu e prea fiabil, aşa că nu voia să rişte să fie arătat el cu degetul. Ca interfaţă, ca sculă pentru front-end, am agreat că mergem pe Visual Basic. Per ansamblu, arhitectură Client-Server, că doar pentru asta mă angajase. Termen? Am zis trei luni. Ted mi-a dat cinci.
Nu auzisem cuvinte bune despre MS Access în regim multi-utilizator. Riscam. Obişnuit să pipăi terenul şi să nu mă arunc niciodată cu capul înainte, eram obligat, cam de când schimbasem continentul, să îmi asum riscuri. O abordare numai bună pentru a-mi produce insomnii şi stres.
Ted m-a separat de Terry, alocându-mi un cubicle, un separeu, aşa cum ar fi trebuit să o facă de la bun început. Cred că Terry a răsuflat uşurat. M-am separat de el, dar nu m-am separat de grup. Tot cu ei mergeam la prânz, tot cu Sam îmi fumam ţigările.
Dar, în privinţa muncii, a început greul. A trebuit, după lungi discuţii cu beneficiarii din Advantra, să stabilesc ce anume se doreşte de la produsul informatic pe care urma să-l realizez. A trebuit să pun la punct specificaţiile. Eu, pe de o parte, beneficiarul pe cealaltă parte. Ted urmărea atent avansul, trecând zilnic pe la mine. Încrezător, mă încuraja. Nu ştiu pe ce se baza, căci nu mă văzuse livrând nimic, până atunci.
După vreo două luni am avut o primă variantă. De-abia atunci când au văzut-o, abia atunci utilizatorii Advantrei au spus că vor altfel decât îmi specificaseră. Treaba asta nu m-a surprins: e tipică în relaţia dezvoltator de aplicaţii informatice - utilizator. Ted n-a fost nici el surprins că trebuie să rescriu cam 70% din ce programasem. Ai văzut de ce ţi-am dat cinci luni, când tu ceruseşi trei?
Beneficiarul era Departamentul Advantra, astfel că lucram cu directorul adjunct de acolo. Paul. Paul, un fel de Terry, dar brunet şi cu păr. În rest, la fel de manierat, cu acelaşi succes la sexul feminin. Antenele lui Sam îl cuplau cu şefa lui, directoarea Advantrei. Probabil că era adevărat: plecau deseori împreună în delegaţii. Paul, deşi nu credea că oamenii din IT-ul companiei sunt în stare să iasă cu un produs care să-l satisfacă, mi-a dat tot concursul în definitivarea specificaţiilor. Mai ales, cum spuneam, după ce a văzut varianta mea iniţială. Cooperanţi au fost şi utilizatorii finali, operatorii care preluau apelurile posibililor clienţi. Ei vorbeau la telefon şi, în acelaşi timp, preluau datele clienţilor pentru a-i introduce în baza mea de date. Era esenţial ca ecranele proiectate de mine să le faciliteze preluarea acelor date, să aibă validările corespunzătoare. Să le uşureze munca şi să elimine posibilitatea ca date eronate să ajungă să fie stocate în baza de date. Cei zece operatori, majoritatea femei, aveau să judece, în final, produsul meu: dacă acesta nu-i satisfăcea, Paul l-ar fi aruncat la coş, ar fi cumpărat ceva de pe piaţă, l-ar fi adaptat Advantrei în cinci-şase luni şi, poate, în final, ar fi constatat că nici acel produs cumpărat nu-l satisface 100%. Dar, dacă s-ar fi întâmplat să eşuez, Ted ar fi ieşit şifonat. Şi nu ştiu dacă nu m-ar fi zburat.
Dacă ar fi să rezum, aş spune că n-a fost deloc uşor. Lucram suplimentar, fără să-mi ceară nimeni asta, în fiecare sâmbătă. Uneori mă vedea Ted, care mai trecea şi el pe-acolo în weekend. Probabil că, văzându-mă lucrând suplimentar, motivele de îngrijorare îi sporeau. Dar nu arăta. Încrederea pe care mi-o acordase rămânea intactă.
Erau şanse mici ca doi sau mai mulţi operatori să efectueze câte o tranzacţie în acelaşi moment. Altfel spus, aceste accese multiple erau posibile, dar nu frecvente. Trebuia însă să prevăd şi să testez astfel de situaţii. Am simulat două tranzacţii simultane, utilizând două PC-uri, unul lângă celălalt, pe care le operam ca şi cum ar fi fost vorba de doi operatori. Rezultatul a fost dezastruos. Una sau ambele tranzacţii se pierdeau în hău. Aplicaţia îngheţa. Singura deblocare o aducea aşa numitul salut cu trei degete (CTRL+ALT+Delete). Era exclus să livrez aplicaţia în starea aceasta.
Întreaga lună septembrie mi-am bătut capul să găsesc soluţia. Deşi simultane, din cele două tranzacţii una sosea prima la back-end. Cu o nanosecundă, microsecundă, mai înainte, dar tot prima se chema că ajungea. Obţinea accesul. Dar ce se întâmpla cu a doua? A doua găsea poarta închisă. Teoretic, mecanismul intern al bazei de date trebuia să aibă grijă de astfel de situaţii, impunând celei de-a doua tranzacţii să tot încerce să capete accesul, până când poarta se deschidea. Ei, asta era teoria. Practic, lucrul acesta nu se întâmpla.
Am intrat pe Internet, pe forumurile programatorilor, ca să văd dacă mai întâlnise cineva situaţia aceasta şi dacă exista vreo rezolvare. Problema era cunoscută, în sensul că toţi se plângeau că multi-accesul trâmbiţat de Microsoft nu era deloc multi-acces. Soluţie nu era.
Era prea târziu ca să mă duc la Ted, să-i explic situaţia şi să mă mut cu baza de date pe serverul lui. Poate că ar fi înţeles, dar m-am încăpăţânat să găsesc rezolvarea. Termenul de predare se apropia. Eram cu spatele la zid. Poate că nu m-ar fi executat, dar m-ar fi aruncat, sigur, peste el.
Din încercare în încercare, după multe nopţi nedormite şi după multe sâmbete încrâncenate petrecute la birou, am reuşit să găsesc ceva. Am programat o încercare fictivă de a obţine accesul la baza de date, înainte de încercarea adevărată corespunzătoare tranzacţiei. Am testat şi re-testat. Procedând astfel, a doua tranzacţie nu se mai pierdea şi aplicaţia nu mai îngheţa. Bingo! Puteam să raportez că sunt gata cu produsul, că operatorii pot trece la testarea lor şi, funcţie de rezultatul şi satisfacţia lor, puteam să începem să o utilizăm live.
Nu cred că avusesem până atunci, în profesie, vreo satisfacţie mai mare decât găsirea acestei soluţii neortodoxe. Spun neortodoxă, pentru că nicio explicaţie raţională, nicio regulă, niciun canon nu stătea în spatele ei. Era mai mult o găselniţă. Şi, nu vinzi Microsoftului o găselniţă. Dar soluţia asta ar fi fericit o mulţime de dezvoltatori de programe care se loviseră de problema multi-accesului la baza de date MS Acces.
În stadiul acesta euforic m-a surprins Sam, care venise să mă ia la lunch. Faţa lui de sceptic convins afişa, cu litere mari: Big deal! Mare scofală! I-am arătat spre ecranul cu aplicaţia mea: Vezi ce-i aici? E geneză! Cum geneză, a pufnit Sam. Geneză! Creaţie! - am exagerat eu. Aplicaţia asta n-a existat până mai ieri. Uite-o, e aici!
Ridicam baraje din acestea, contraofensive, pentru a mă pune la adăpost, pentru un timp, de şarjele lui Sam. Una dintre operatoarele Advantrei, Isabella, era în mod sigur antena lui Sam în acel departament. De la ea ştia de relaţia dintre Paul şi de şefa lui. Nu se putea ca Isabella, o tipă foarte volubilă, turuind despre orice, să nu-i fi raportat lui Sam despre progresul aplicaţiei pe care şi ea o testa şi pe care urma să o folosească.
Sam a făcut un semn, figurând stolul de cuci care s-ar fi rotit, chipurile, pe la capul meu, şi am plecat cu toţii la masa de prânz.
Isabella era haioasă, cea mai haioasă dintre operatoarele Advantrei. Era divorţată, la vreo 35 de ani, se ocupa singură de creşterea băiatului. Licean. Nu era ea prea frumoasă, dar era simpatică foc. Râdea tot timpul.
Colaboram cu ea strict profesional. Dar, în departamentul lor, mi-a atras atenţia Selma. Selma Kruger. După nume şi după aspect, părea că se trage din strămoşi nemţi. Blondă, tunsă foarte scurt, cu o privire liniştită, aproape tristă, Selma era îmbrăcată mereu în rochii lungi, de o eleganţă clasică. Nu purta niciodată pantofi cu toc înalt. Fiind responsabilă, de fapt directoare peste câteva conturi importante, fiecare cu mii de asiguraţi, mi se părea normal să fie îmbrăcată astfel, ca să fie pregătită de meetinguri importante. Nu colaboram cu ea, direct, la specificaţii, nu schimbasem cu ea nici două vorbe, dar, tot bătând drumul pe acolo, începusem să ne salutăm. Când îmi răspundea la salut, îmi spunea Tony. Probabil că înţelesese greşit cum mă cheamă. Asta m-a amuzat. S-o fi încurcat, biata, în atâţia IT-işti: Terry, Ted.
N-am corectat-o. Am lăsat-o să-mi spună Tony. Luni şi luni de zile, eu am fost pentru ea, Tony. Am întâlnit-o, odată, în perioada Tony, la supermarketul de lângă mine. Când m-a văzut, Selma s-a înroşit toată: era în pantaloni scurţi. S-a şi scuzat că o văd astfel îmbrăcată. Abia atunci mi-am dat seama cât de slabă era. Rochiile lungi îi ascundeau trupul firav şi o făceau să pară mai scundă, când ea era înaltă cam cât mine. Aproximativ 1,73 m. Picioare lungi - n-avea nevoie de pantofi cu toc. Avea 30 de ani dar, îmbrăcată în rochii, părea să aibă 35, iar în shorts, părea de 25 de ani.
Mi-am dat seama, încă de la început, încă de când o văzusem prima dată, că Selma îmi plăcea. N-aş fi putut spune de ce anume îmi plăcea. Credeam că datorită eleganţei sale clasice, o excepţie în mediul în care mă mişcam. Majoritatea femeilor din companie se îmbrăcau obişnuit, în ţinute comode, în limita codului impus de companie (fără blugi, fără breteluţe). Dar, după ce am văzut-o în tricou şi în shorts, mi-am dat seama că îmi place nu numai pentru eleganţa ei. Şi nici trupul, atrăgător, dar nu sexy, nu era motivul. Îmi plăcea pur şi simplu. Iar faptul că nu ştiam de ce îmi place, nici măcar n-avea vreo importanţă. Eram prea stresat de munca mea, prea nou în acea lume, pentru a mă gândi la o relaţie. Mai era şi foarte tânără în comparaţie cu mine. Nici măcar nu ştiam dacă e căsătorită, dacă are pe cineva. Şi, ca să-l întreb pe Sam, ar fi fost ca şi cum mi-aş fi pus sub scaun un butoi cu exploziv. Şi să aprind fitilul.
Nu numai la serviciu vara aceea a fost fierbinte. Saint Louis a fost un cazan încins în iulie şi în august. La cele 40-45 grade Celsius se adăuga umiditatea, peste 80%. Combinaţia te împiedica pur şi simplu să respiri. Te simţeai ca într-o baie cu aburi, deşi aburi nu vedeai. Aerul condiţionat mergea non-stop în locuinţa mea din Valley Park. Iarba pălise. Puţini se aventurau pe afară. Cicadele, cu reprizele lor de zbârnâială stridentă şi sâcâitoare, contribuiau şi ele la atmosfera aceea ciudată, mai degrabă africană, decât americană. Le auzeai până şi din maşină, prin geamurile închise.
La început am crezut că e zgomotul liniilor de înaltă tensiune. De-abia când am găsit una căzută dintr-un copac, pe gazonul din faţa casei, de-abia atunci am aflat care e sursa acelui zgomot asurzitor. Apoi am citit despre ele. Interesante muştele astea mari, cu aripile mai lungi decât corpul. Zgomotul îl produc frecându-şi aripile. Ouăle lor stau, pe unde or fi stând nu ştiu, 7 sau 13 ani până când dau în larve. În anul acela se întâlniseră două generaţii, una de 7, alta de 13 ani. De aceea erau atât de multe.
Cicadele n-au fost singura descoperire din vara aceea. Îmi programam, duminica, ieşiri eliberatoare de stres şi eventual producătoare de bucurii. În timpul lor am descoperit zonele pitoreşti din Saint Louis. Între ele şi Saint Charles, zonă de pe malul Missouri păstrată la nivelul începutului de secol XIX, cu căsuţe, fabrică de bere şi moară de apă cu tot.
Când nu ieşeam la lunch cu grupul, mă plimbam, în pauza de o oră, pe străduţele uitate de vreme din Saint Charles. Tot de acolo, de la telefoane publice, am tot sunat în Canada, pentru a aranja înscrierea la Masters a fiicei mele. Terminase facultatea, la Bucureşti, în iunie, iar în Canada înscrierile la facultate se făcuseră până în martie. Numai la Guelph, nu departe de Toronto, mai aveau locuri libere la profilul Market Research. Cu marea bunăvoinţă a secretarei de acolo, Fram, convingând-o că fata mea nu poate prezenta, încă, diploma de Bachelor Degree, că n-are foaia matricolă din ultimul an, am reuşit să o înscriu pe Alina pentru anul acela, nu pentru anul următor. La sfârşitul lui august am mers ca să o instalez la gazdă, în Guelph.
La plecarea din Saint Louis, pe autostradă, mergând pe banda din mijloc (din cele trei), am simţit un şoc puternic, un scrâşnet de fiare ciocnite, venind tot din spate şi am văzut, instantaneu, un bolid trecând prin stânga, mai întâi îndepărtându-se de maşina mea, apoi tăindu-mi calea. Am frânat, astfel că nu m-a mai atins încă odată, şi am văzut, cu stupoare, cum bolidul, un jeep, a traversat banda din dreapta mea şi s-a îndreptat, fără să reducă deloc viteza, spre taluzul din marginea autostrăzii. Pe planul acela, înclinat cam la 45 de grade, jeepul s-a dat de două ori peste cap şi s-a oprit pe cant. Şoferul a rămas prins sub el.
Am tras pe dreapta. Tremuram. Au oprit şi câţiva care, venind în urma mea, văzuseră mai mult decât mine. Până să mă lovească, jeepul trecuse printre ei, ca printre nişte jaloane, schimbând, aiurea, benzile. În mine intrase oblic, venind din stânga, mă lovise într-o parte tare a maşinii, în aripă şi în bara din spate, şi ricoşase apoi, din şocul produs spre stânga. Spre norocul meu ricoşase şi nu îşi continuase drumul prin mine. Nici eu, nici ceilalţi, nu am înţeles cum a făcut de a revenit din nou spre dreapta, tăindu-mi calea. Nu mai aveam pe cine să întrebăm. Cele două tone ale jeepului excludeau orice dialog cu cel care, beat sau drogat, îşi sfârşise sub ele cursa aceea nebunească.
A venit poliţia, mi-au luat declaraţia. Au dat declaraţii şi martorii. Am plecat, tremurând tot, spre Toronto. 1.250 Km.
După o încercare ridicolă a companiei de asigurare a jeepului de a găsi vreo urmă de vină la mine, m-au despăgubit cu 1800 dolari, costul reparaţiei. Nea Grigore m-a dus la un mecanic român, care mi-a pus o bară şi o lampă spate, luate de la junk-yard, şi care mi-a îndreptat aripa stângă din spate. M-a costat 300 de dolari. Sperietura mea a fost răsplătită cu diferenţa până la 1.500 dolari.
Unde eram cu amintirile? În Saint Charles, unde mă plimbam şi perfectam Mastersul Alinei din Canada. Privind fluviul, mă gândeam la Mark Twain şi la Aventurile lui Huckleberry Finn, carte pe care am citit-o pe la opt-nouă ani şi pe care am luat-o, atunci, la propriu, neînţelegându-i la vârsta aceea, ci mult mai târziu, la recitire, ironia fină. Tom Sawyer punând la cale, cu tot dichisul - cu tunel săpat şi frânghii împletite din cearşafuri - evadarea negrului Jim. Jim, care era închis într-o cocioabă dărăpănată, nepăzită, pe care o puteai pune la pământ cu un simplu brânci! Naiv mai eram!
Pe Missouri, nu departe de Saint Charles, era trasă la mal, pentru totdeauna, una din ultimele showboat, un vapor cu zbaturi care făcea curse regulate pe M&M (Missouri & Mississippi), oferind şi spectacole pasagerilor aflaţi la bord. Probabil că erau şi saloane pentru cei care doreau să-şi piardă banii la baccara sau black-jack (21). Dacă show-urile se mutaseră pe uscat, jocurile de noroc rămăseseră pe apă. Pentru ca să păstreze tradiţia de pe showboat şi, în acelaşi timp, ca să nu se răspândească peste tot, cazinourile erau admise doar pe vapoare, ca pe vremuri. Vapoarele pe care le transformaseră în cazinouri, unul pe Missouri (aproape de Saint Charles) şi altul pe Missisippi (aproape de downtown Saint Louis), erau însă vechi, ar fi putut pune în pericol viaţa pasagerilor. De aceea erau şi ele, ca şi vechiul showboat, trase la mal şi astfel era respectată, prin ocolire, şi legea: jocurile de noroc se desfăşurau, legal, pe apă. Mergeam când la un cazinou, când la celălalt, atunci când îmi propuneam să omor o seară de sâmbătă sau o după-amiază de duminică. Omoram acolo şi zece sau douăzeci de dolari, exact atât cât îmi propuneam dinainte. Ştiam că e o chestiune de timp până să îi pierd. Pierderea aceasta planificată o compensam cu bufetul suedez ieftin şi cu băuturile care nu costau nimic, în afară de tip-ul pentru chelneriţe. Costumaţia lor merita, pe deplin, acel dolar.
Pe la începutul lui august s-a însurat Terry. Am avut prilejul să-i cunosc soţia atunci când ne-am dus să-l ajutăm la mutat. Se muta dintr-o casă mai mică, un bungalow, în noua casă de piatră. De fapt, o casă construită în întregime din lemn, aşa cum se construiesc mai toate casele din America. O casă imensă, cu trei dormitoare şi cu garaj dublu. Kevin, Sam şi cu mine am ajutat la căratul cutiilor mici, de rest s-a ocupat firma angajată în acest scop. Pe drumul spre Fenton, unde era noua locuinţă a lui Terry, am mers vreo cinci minute, pe autostradă, paralel cu o tânără. Fiind frumoasă, cu părul răvăşit de vânt în maşina ei decapotabilă, mi-a atras privirea. Ea a observat şi mi-a întors zâmbetul. A menţinut viteza constantă, astfel că am mers maşină lângă maşină şi ne-am făcut semne. Mi-a făcut o bezea atunci când a ajuns la exit-ul ei. Şi s-a dus. M-am dus şi eu şi le-am povestit băieţilor întâmplarea. Am mai pus şi de la mine: avea părul şi picioarele lungi. Sigur, a pufnit Sam, i-ai văzut tu picioarele! Nu m-am lăsat. Avea genunchii lucioşi! Da, şi gropiţe la poplitee! a mormăit Sam în mustaţă.
Sam nu concepea ca aşa ceva să i se întâmple unuia care vorbea prost engleza. Unuia care venise numai de o jumătate de an în Saint Louis. Nu mergea până acolo încât să considere că e o scorneală din cap în coadă. Tocmai de aceea era nedrept că fata aceea îi zâmbise altuia, în mod cu totul nemeritat, şi nu-i zâmbise sau nu-i făcuse bezele lui. El, Sam, le-ar fi meritat pe deplin.
Soţia lui Terry nu era deloc frumoasă. Tânără, cu părul ondulat, brunetă, slăbuţă. Cam atât puteai spune despre ea. Barb, cu un fizic asemănător, era interesantă, era atrăgătoare. Devenea atrăgătoare de îndată ce zâmbea sau spunea ceva. Soţia lui Terry nu atrăgea în niciun fel. Măcar de ar fi împrumutat, din când în când, zâmbetul lui Terry. De obicei, bărbatul compensează frumuseţea femeii, străduindu-se, cum se spune, să fie puţin mai frumos decât dracul. La ei era invers: frumos şi spumos în conversaţie, Terry compensa banalitatea soţiei sale.
Mare pierdere pentru domnişoarele din companie! Terry fusese adjudecat! Terry nu mai era pe piaţă! Suspine, regrete eterne! Îmi trecuse pe la urechi povestea unei idile stinse nu demult, între Terry şi Diana, o fată de la contabilitate. Diana, care mai venea pe la Barb, cu care ocazie schimba două-trei vorbe cu Terry, era spuma laptelui la ten, spicul grâului la păr şi, de departe, cel mai armonios corp care se unduia pe culoarele companiei. Povestea nu spunea de ce murise idila ei cu Terry. O omorâse unul dintre ei, murise singură? Dar câte iubiri frumose nu mor fără să se ştie de ce? Şi câte căsătorii nu se încheie între oameni pentru care ai băga mâna în foc că nu se potrivesc?
Mutarea lui Terry în casa lor nouă a deschis sezonul la pocker. Cam o dată pe lună, ne adunam, cu lăzi de bere cu tot, în subsolul lui Terry. Sam, Kevin şi cu mine, ca al patrulea. Soţia lui Terry era ca şi invizibilă. Ne asortam berea cu pizza sau wings (aripioare) livrate de Pizza Domino. Credeam că ştiu să joc poker, dar mi-am dat seama că nu ştiam nimic. La fiecare joc, cel care dădea cărţile stabilea regulile. La fiecare joc - altele. Ba şeptarul era cartea cea mai mare şi asul cea mai mică. Ba îţi puneai în frunte o carte, vizibilă pentru ceilalţi dar necunoscută ţie, şi încercai să mizezi bazându-te pe ceea ce vedeai la partenerii de joc. Mă rog, tot felul de reguli, unele inventate ad-hoc.
Tare greu mi-a fost cu pocker-ul acesta aiurit. Dar, dat fiind că scopul principal era să ne distrăm şi că, la sfârşit, rareori pierdea cineva mai mult de zece dolari, stângăciile mele erau tolerate. Sau pedepsite doar cu ironiile obişnuite ale lui Sam.
Pe la începutul lui octombrie am pus în producţie aplicaţia mea. Asta a însemnat instalarea ei pe PC-urile tuturor utilizatorilor, cei zece operatori plus şefii Advantrei şi directorii de conturi. Nu mă aşteptam să meargă şnur. Nici n-a mers. Dar nici incidente majore n-au fost.
Problema acceselor multiple o rezolvasem. Dar au mai fost lucruri neprevăzute din cauza cărora aplicaţia claca. Câmpuri insuficient de lungi ca să conţină numele clienţilor sau adresele lor. Semne speciale, ca & sau . pe care nu le prevăzusem şi, în consecinţă, nu le tratasem prin program. Incidentele acestea, îndată ce apăreau şi îmi erau raportate de către operatori, trebuiau rezolvate imediat. Ardea! Analizam cauza, făceam modificarea corespunzătoare în programe şi re-instalam aplicaţia pe toate cele 15-20 PC-uri. Era stresant, dar era sub control.
Important era ca, atât operatorii, cât şi şefii Advantrei, să nu fie nemulţumiţi. Să nu spună că aplicaţia, chiar dacă fusese concepută după cerinţele lor, nu-i satisface. Dacă ar fi fost aşa, toată munca mea ar fi fost în zadar.
Am avut noroc. Au fost mulţumiţi. Deşi plecaseră de la ideea să cumpere un produs de pe piaţă, nu au respins produsul cu care venisem noi, cei din companie, cei din IT. Că ştiau, că nu ştiau, întreţinerea unei aplicaţii, a oricărui produs informatic, reprezintă cam 60-70% din costul ei total. Cât ar fi plătit compania firmei furnizoare pentru modificările, inerent necesare, la un produs preambalat? Nu mai spun că pe mine mă aveau acolo, la dispoziţia lor, obligat să mă dau şi peste cap ca să satisfac orice schimbări le-ar fi trecut prin minte.
Astfel, Advantra devenise a doua bază de date din companie, ca mărime şi ca importanţă. Iar eu, singurul care ştiam ce e în interiorul ei, ajunsesem un fel de Sam al bazei de date principale. Eram singurul care întreţinea Advantra. Eram, cel puţin pe moment, de neînlocuit. Job Security (Siguranţa postului) - cum mi-a zis Sam, într-un fel de recunoaştere, firavă, a ceea ce făcusem. Cucerisem siguranţa aceasta cu efort şi nopţi nedormite. Ca şi premiile şcolare, ca şi premiile la olimpiade, ca şi poziţia la repartiţia de la terminarea facultăţii. Nimic din ce obţinusem până acum nu venise de la sine.
Trecuseră trei-patru luni de când Selma Kruger îmi zicea Tony. Într-o dimineaţă ne-am nimerit în acelaşi lift. Era şi Isabella. Când am coborât, Selma mi-a urat: "Have a nice day, Tony!" În urma mea, am auzit-o pe Isabella întrebând-o: "Cum i-ai spus, i-ai spus Tony?" Când am ajuns la cubuleţul meu, a sunat telefonul. Era Selma. "De ce nu mi-ai spus că nu te cheamă Tony?" Pentru că m-a amuzat să-mi spui aşa, i-am răspuns. Şi, că o să-mi spui în continuare Tony, sau că o să-mi spui de-acum încolo Lawrence sau Larry, eu sunt acelaşi.
A ales să-mi spună Lawrence, lucru care m-a bucurat. Pe Larry îl impusese, peste tot, Sam. I se păruse că prin diminutivul ăsta mă pune jos, din start. Numai VP-ul Ted îmi spunea Lawrence.
După trecerea de la Tony la Lawrence, Selma îmi zâmbea de parcă ne-am fi cunoscut demult, de parcă am fi avut în spate nu ştiu ce poveste comună. N-aveam nicio poveste comună: îmi plăcea, ne întâlnisem la supermarket, ne salutam şi schimbam câteva vorbe, ca nişte colegi de muncă şi... atât. Din păcate pentru mine, numai atât.
Nu-mi luasem nici măcar o zi de concediu de când eram la GKP. Nici nu adunasem prea mult. Conform contractului, aveam numai zece zile lucrătoare de concediu pe an. Atât cât îţi dă, în general, orice companie din Canada sau din SUA, la angajare. Acumulasem şapte zile, prea puţine pentru o vacanţă de Sărbători în România. Am adăugat la acestea, de la mine, nouă zile. Ceva mai puţin decât sâmbetele lucrate, peste program, pentru Advantra. Cu totalul rezultat m-am dus la Martha şi la Ted, explicându-le că nu pot să plec în România numai pentru şapte zile. N-au zis nimic. Nu li s-a citit încântarea pe faţă, dar nici n-au spus nu. Ştiam şi eu, cum ştiau şi ei, că timpul lucrat suplimentar nu se compensează nici cu bani, nici cu timp liber. Lucrezi suplimentar ca să-ţi îndeplineşti sarcinile de serviciu, nu ca să obţii compensaţii. Mai era la mijloc şi un aspect care ţine de cultura, de obiceiurile americanului: nu-şi ia concediul tot odată, ci pe bucăţi. O săptămână vara, două zile de Thanksgiving, alte două de Crăciun. Rare sunt situaţiile în care lipseşte cineva, fiind în concediu, două săptămâni în şir. Plecând pentru 16 zile, hăt-departe, lăsam şi Advantra, încă tânără, încă vulnerabilă, fără suport. Aveau suficiente motive să nu-mi aprobe acest concediu extins, calculat după regulile mele. Şi totuşi, m-au lăsat să plec. VP-ul Ted m-a recompensat astfel pentru aducerea pe lume a Advantrei. Martha, directoarea, subalterna lui şi şefa mea în schemă, a făcut ce a zis Ted. Ce o fi gândit, nu ştiu.
Am plecat şi m-am întors. Advantra nu s-a prăbuşit în cele 18 zile cât am lipsit. Modificările la care se gândiseră utilizatorii ei au putut să aştepte.
(va urma)