Probabil că şi Ajilon exagerase în privinţa nivelului meu, în dorinţa de a mă vinde MasterCard-ului şi de a încasa de la el încă pe atât cât îmi dădea mie ca salariu. Iar MasterCard-ul nu risca nimic. Nu performam, avea opţiunea de a-mi arăta, imediat, uşa.
Mi-au dat un PC 484, cu 64KB memorie internă, cu un monitor antic. Un PC mai slab decât cel pe care îl aveam acasă, cumpărat la mâna a doua în Canada şi cărat, ca un lucru de preţ, la Saint Louis. Pe hârbul ăsta trebuia să dezvolt o aplicaţie esenţială pentru una din cele mai mari companii de cărţi de credit din lume.
M-am apucat de lucru. Mi-am instalat Visual Basic şi Crystal Reports. Am constatat că eram singurul care folosea acele scule. Aşadar, nu aveam pe nimeni cu care să mă consult. Patricia lucrase întreaga ei versiune în Microsoft Access. Când nu ştiam ceva, mă duceam la manual. Patricia, de alături, mă privea chiorâş. IT-iştii, americani sau canadieni, sunt la fel: nu le place să citească. Când au un aparat, îl bagă în priză. Când au un software nou, îl instalează fără ca să citească instrucţiunile de instalare. Din punctul lor de vedere, eram de modă veche. Citeam, înainte de a opera.
Când mă poticneam, mă gândeam ore întregi la soluţie. Plecam acasă ultimul din companie. Mă gândeam şi noaptea. Mai devreme sau mai târziu, găseam soluţia. Asta îmi era singura mulţumire. Fiecare soluţie găsită îmi întărea tonusul. Voi reuşi!
Pe la începutul lui decembrie, rămăsesem să lucrez până seara târziu. Pe la prânz, când ieşisem afară la o ţigară, văzusem că ninge slab, dar viscolit. Se aşternuse o pudră de ninsoare. Era prima din acel an. Iernile la Saint Louis sunt blânde, iar zăpada ţine rar de pe o zi pe alta. Pe la 8 seara, când să plec acasă, era zăpadă de zece centimetri. Dar, în afară de asta, vântul puternic depusese peste tot o chiciură groasă de trei centimetri. Maşina mea era un sloi de gheaţă. Nici pomeneală să pot să-i deschid portiera. N-aveam nici mănuşi. În câteva minute, cât am încercat să o deschid, mi-au degerat mâinile. Nu le mai simţeam. După vreo douăzeci de minute de dat roată fără folos, a apărut posesorul singurei maşini care mai era în parcare. Mi-a dat o lopăţică şi a stat cu mine până când am degajat butucul uşii, am intrat în maşina mea şi am pornit-o. "Eşti O.K?" Sper, i-am răspuns, deşi habar n-aveam pe ce mă bazam când spuneam asta.
A plecat, eu am rămas în maşină, abia simţindu-mi mâinile şi pătruns fiind de ger şi de vânt până la oase. Am mai stat încă o jumătate de oră până când, în dreptul volanului, a apărut un cerculeţ decupat în gheaţa groasă de pe parbriz. Prin el am privit, conducând 14 kilometri, până acasă, căci nici în stânga, nici în dreapta, nici în spate nu se vedea nimic. Parcă eram închis într-un sarcofag de gheaţă. După cum fugeau roţile, bănuiam că şi asfaltul autostrăzii era acoperit cu polei. Bănuiam, pentru că prea multe nu vedeam.
Am scăpat cu mâinile nedegerate, dar amorţeala din degete a ţinut câteva zile. De prisos să spun că, a doua zi, nu mai era nici urmă de zăpadă sau de polei.
Asta a fost prima întâmplare cu iarna în S.U.A. În ianuarie a urmat cea de-a doua. Pe ambele mi le amintesc de parcă mi s-ar fi întâmplat ieri. Prima, cea cu poleiul, putea cel mult să se lase cu degete degerate. Am scăpat cu bine. A doua putea să fie ca un macaz îngheţat, care să-mi schimbe ruta vieţii.
Înainte de a pleca din Canada spre Saint Louis, trimisesem Serviciului de Imigraţie al S.U.A. actele cerute pentru Loteria Vizelor. Fusesem şi la Poliţia canadiană ca să-mi ia amprentele. Din Saint Louis, trimisesem al doilea rând de formulare, noua adresă şi fotografiile necesare. La scurt timp, primisem, la baraca din Valley Park, programarea pentru interviul final, la care urma să se hotărască dacă obţin Green Card-ul sau nu. Pentru acest interviu, trebuia să fiu la Consulatul american din Montréal, pe 8 ianuarie, ora zece fix. Dacă nu mă prezentam la data şi ora fixată, toată afacerea cu Green Cardul cădea.
Pe 7 ianuarie, la ora 15, eram în avion, pe aeroportul din Saint Louis. Avionul companiei TWA urma să facă escală la Cincinnati şi apoi să mă depună, în seara aceea, la Montréal. Pentru ca, a doua zi, să merg la interviu.
Nu s-a întâmplat aşa. La ora plecării, la Saint Louis ningea slab. Ninsoarea aceasta slabă depune polei. Decolările erau date peste cap de operaţiunile de degivrare. Până să plece, avionul era acoperit din nou de gheaţă şi trebuia degivrat din nou.
Când se face timpul să decolăm, aeroportul din Cincinnati se închide. Viscol pe toată coasta de est. New York, Boston, Cincinnati - nu decolează, nu aterizează niciun avion. Montréalul e încă deschis, dar eu sunt în avionul de Cincinnati.
Jos cu noi! Zborul TWA este anulat. Merg la ghişeul companiei, explic că trebuie să ajung la Montréal în seara aceea, că e o chestiune vitală pentru mine. Mă transferă la American Airlines, care zboară la Chicago. De acolo, de pe O'Hare, care nu e închis, am legătură, la circa două ore, la o cursă Canadian spre Montréal.
Mă urc în Boeing-ul A.A. care merge la Chicago şi... aştept. Ne degivrează şi iar aşteptăm. Trece o oră. Întreb ce se întâmplă. Defecţiune tehnică - mi se răspunde. Va fi remediată curând.
Curând-ul acela ne duce la două ore întârziere. Două ore în care nervii mei sunt întinşi la maximum la gândul că ratez interviul. Avionul e un fel de corabie a nebunilor: un grup de vreo patruzeci de angajaţi de la American Express se distrează de minune. Nici că le pasă de întârziere. Sunt trimişi de companie la un Team Building. Beau bere şi fac glume pe seama întârzierii. Mie numai de glumele lor nu-mi arde.
În fine, decolăm din Saint Louis pe la ora şase seara. Ajungem la Chicago la timp... pentru a vedea cum mi se închide poarta în nas: poarta sau gate-ul de la care decolase Canadian spre Montréal.
A.A. se scuză pentru întârziere, mă cazează pe banii ei la un hotel de lângă aeroportul O'Hare şi îmi rezervă un loc la zborul pentru Montréal... primul din ziua următoare. Motréalul e deschis? îi întreb. Acum, în seara asta, e deschis. Mâine, cine ştie? E furtună de zăpadă pe toată coasta de est a Americii, e o minune că mai e un aeroport deschis. Montréalul.
Ninge viscolit şi la Chicago. Toată noaptea. Ştiu asta pentru că n-am dormit deloc. Mi se părea stupid să pierd interviul din cauza unui viscol stupid.
A doua zi, la opt dimineaţa, Canadian decolează la timp de pe O'Hare şi ajunge la timp la Montréal. Mă rog, la timpul lui, nu la timpul meu. La ora când aterizăm la Montréal, pe Dorval, ora 10:15, eu am pierdut deja interviul.
Aterizăm pe Dorval printre nămeţi de zăpadă. Pista e curăţită tot timpul, dar zăpada cade abundent. Slavă piloţilor canadieni! Mă arunc într-un taxi şi îi dau bice şoferului. Adică, îi explic de ce trebuie să ajung cât mai repede pe rue Alexandre, la Consulatul american. Dă semne că mă înţelege, dar îmi arată nămeţii prin care trebuie să-şi facă loc.
La ora 11 fix, intru, înzăpezit ca un Moş Crăciun, în Consulat. Explic, la ghişeul de la intrare, pentru ce am venit. Am interviu la ora 10. Păi, e ora 11, îmi răspunde funcţionara. Îi explic prin ce am trecut. Probabil că mă vede nu numai înzăpezit, dar şi disperat. Dă un telefon la etajul 12. Funcţionarul de acolo nu plecase încă. Urcă, îmi dă ea liber spre lift.
Urc. Zăpada de pe canadiană nu s-a topit încă. Funcţionarul mă priveşte cu milă şi îmi ia actele. Aşteaptă în sală, îmi spune. Aştept şi mă mai dezgheţ. Mă mai relaxez. Am ajuns: acum, fie ce-o fi.
Mă cheamă iar la ghişeu. Îmi mai pune câteva întrebări, dar simt că sunt numai de formă. Veţi primi Green-Cardul în 4-6 săptămâni, la Saint Louis.
Victorie! Victorie asupra viscolului. Şi, în acelaşi timp, un fel de răzbunare pentru refuzul aceluiaşi consulat, care, pe timpul şederii la Montréal, îmi refuzase o viză de vizită în S.U.A., pe motiv că nu am suficiente motive care să mă facă să nu rămân, ilegal, în S.U.A. Degeaba le explicasem, atunci, că mie nu-mi plac lucrurile ilegale.
Bucuria eliberează starea de şoc în care mă plonjase viscolul şi teama ratării interviului. Mă relaxez. Ies pe Sainte Catherine şi colind locurile atât de bine cunoscute în cei doi ani petrecuţi la Montréal. În timp ce eram înăuntru, la interviu, ninsoarea încetase.
Întâmplările acestea, două la număr, şi amândouă implicând zăpada şi viscolul, mi-au rămas întipărite în memorie cu cele mai mici amănunte. Pentru că le-am trăit intens. Alte zile, care m-au pus şi ele la încercare, s-au contopit în timp, rămânând din ele acum, după aproape doi ani, numai senzaţia că mă luptam din greu şi că pe fondul acela gri nu se arăta nicio bucurie.
Dar bucurii au mai fost. Când mi-am făcut pozele pentru interviu, am cunoscut-o pe Judy. Judy, fotografa de la Wallmart, tot încerca să mă încadreze conform instrucţiunilor din formulare. Eu zâmbeam tot timpul, privind-o în ochii ei mici şi puţin oblici. Mai zâmbeam şi pentru că mă aşteptam să mă atingă, oricât ar fi fost de atentă, cu sânii ei mari. Poate că erau ei mai potriviţi pentru o femeie mai înaltă şi mai blondă, dar Judy era scundă şi roşcată. Oricât de grijulie a încercat să fie, tot m-a atins cu ei. Abia atunci a zâmbit şi ea. Mi-a urat succes la interviu şi eu i-am promis că mai trec pe-acolo, ca să-i spun dacă am reuşit sau nu.
Am reuşit, i-am spus când m-am întors la Saint Louis. Pozele tale mi-au purtat noroc. Poate că şi faptul că am ajuns la interviu - târziu, dar am ajuns - ţi se datorează.
Deşi aveam să constat că Judy trăieşte singură, ceea ce la o femeie trecută puţin de 40 de ani nu e neapărat o fericire, deşi îmi semnalase - şi în felul amintit mai sus - că mă fotografiase şi... atât, deşi am vrut, n-am putut împinge prea departe relaţia cu Judy. Am ieşit cu ea de câteva ori la un drink. M-a invitat pe la ea să vedem împreună filme împrumutate de la Blockbuster. Ne aşezam pe canapea sau jos, pe covor, îşi rezema capul pe pieptul meu şi avea grijă ca mâinile mele să-i înconjoare mijlocul şi să nu o ia razna, aşa cum aş fi vrut eu, nici mai sus, nici mai jos. Uneori, în timpul filmului, o priveam, minute întregi, în ochii ei mici şi albaştri. Încercam să citesc în ei ce rol îmi rezerva ea în scenele acestea oarecum casnice. Nici acolo, în ochii ei, nu găseam răspunsul.
După un timp, nici nu mă mai întrebam de ce mă invită la ea. Mă duceam, priveam filmul, schimbam câteva vorbe şi plecam. Poate - zic poate - simţea şi ea, din când în când, nevoia de a nu fi singură. De a fi cu cineva, nu neapărat cu un bărbat. Nu neapărat în felul în care sunt împreună o femeie şi un bărbat.
O singură dată, pe la al doilea sau al treilea film văzut împreună, palmele mele au poposit, ştiu eu cum, pe sânii ei. Judy a făcut numai o mişcare anemică de respingere. Eu le-am menţinut pe poziţia aceea cucerită cu greu. Am stat aşa, fără să mă mişc, până când s-a terminat filmul. Apoi, când m-a invitat din nou, mi-a spus de la început să nu mai fac ca data trecută. De atunci mi-a fost clar că nu aşteaptă de la mine decât să-i cuprind mijlocul şi să mă uit liniştit la film.
Orele petrecute cu ea mai atenuau stresul de la MasterCard. În ianuarie, aplicaţia mea era gata şi începusem s-o alimentez cu date fictive, pentru a-i testa funcţionalitatea. În videoconferinţele cu cei din New York mi se cereau tot felul de modificări. Le operam. Săptămâna următoare veneau cu altele. Îmi dădeam seama că îmi cereau schimbări cosmetice, nu de fond. Puteau să înceapă testarea lor, puteau să încarce baza de date cu date reale. Dar tocmai asta le lipsea: nu strânseseră datele acelea. Iar dacă preluau aplicaţia de la mine, lucrul acesta s-ar fi văzut imediat. Li s-ar fi cerut, săptămânal, avansul compatibilităţii Y2K. De aceea mă frecau pe mine cu diverse pretexte.
Pe la mijlocul lui februarie, după vreo lună de discuţii, şefii din New York au luat decizia să mute aplicaţia în responsabilitatea lor, la sediul central. Cu aplicaţia mea se întâmpla ceea se întâmplase şi cu aplicaţia precedentă, a Patriciei: o declarau necorespunzătoare. O luau de la început, cu alta. Câştigau, din nou, timp.
Trebuia să-mi pese, era munca mea. Ştiam, cum bine ştiau şi ei, că aplicaţia era funcţională şi că problema e, de fapt, la ei. În alte condiţii aş fi fost îngrijorat de viitorul meu la Ajilon, la MasterCard. Numai că mie nu-mi mai păsa atât de tare nici de unii, nici de alţii; la fix o lună după interviul de la Montréal, mi-a sosit, în plic, Green Card-ul.
Green Card-ul era, de fapt, roz. Schimba radical statutul meu. Îmi garanta rezidenţa în S.U.A. în orice condiţii: nu mai depindeam de contractul de muncă. Nu mai trebuia să mă întorc în Canada dacă, eventual, aş fi pierdut locul de muncă din S.U.A. Green Card-ul acesta roz îmi oferea posibilitatea ca, peste cinci ani, să aplic pentru a obţine cetăţenia americană. Şi să lăcrimez la al treilea imn.
Am luat imediat ziarul local, cu ofertele de muncă. În două săptămâni, după două interviuri succesive, părăseam postul de consultant la Ajilon pentru un post de Data Architect la GKP, o firmă de asigurări de sănătate. Salariu un pic mai mare. Un pas înainte, dar tot în necunoscut. Cum suna titlul acela? "Alte glasuri, alte încăperi."
La primul interviu pentru angajare mă interogaseră Ted Stewart, Vicepreşedintele GKP pe IT, şi Martha Stewart, directoarea pe Information Systems. Am aflat mai târziu că nu era nici o relaţie de rudenie între cei doi. La al doilea interviu, mă văzusem cu Terry Seifert, cu care urma să lucrez direct. Pe Terry l-a interesat prea puţin experienţa mea în tehnologiile Client - Server. De fapt, VP-ul Ted era cel care se preocupa de jucăriile noi, cum erau cele cu care lucram eu. De aceea m-a angajat. Ted îşi procurase un MS Sequel Server pe care Terry încărca, noaptea, date extrase din baza de date a companiei. O bază de date voluminoasă, greoaie, actualizată şi în timp real, dar şi pe loturi. Terry controla procesul de transfer prin nişte scripturi voluminoase şi ele, dar sărace în logică. Nu prea era loc de programat. Nu prea era loc şi pentru mine. Dar, te pui cu Ted? Ted voia să dovedească utilitatea jucăriei sale, acel server de pe care, odată umplut cu date, raporta în fel şi chip. Ted te-ar fi omorât dacă ai fi pus la îndoială siguranţa în funcţionare a serverului lui drag. Or, ca produs al Microsoft, sistemul acesta de baze de date era mult în urma Oracle sau Sybase.
Lucrurile acestea nu mi s-au revelat imediat. Le-am aflat pe parcurs. Şi nici măcar nu ştiu dacă le-am aflat pe toate. Dar, încă de la început, m-a frapat faptul că Ted, şeful suprem, şi Terry, şeful meu direct, se asemănau fizic. Ted, cam pe la 40 de ani, era normal să aibă un început de chelie. Terry, tot blond, dar pe la 30 de ani, nu putea nici el să se laude cu prea mult păr. Ambii erau de o politeţe desăvârşită. Dar asemănările se opreau aici. Terry zâmbea mereu, în vreme ce Ted încerca să se impună, conform poziţiei, dar sfârşea prin a da senzaţia că e crispat şi că nu ştie să gestioneze relaţia cu subalternii. Terry, mai tânăr, părea plictisit de munca pe care o făcea. Era clar că pe partea aceasta nu era satisfăcut. Ted, în schimb, deşi într-o poziţie în care n-ar fi trebuit să fie implicat direct în chestiuni tehnice, era pasionat de tehnologiile noi.
Prin Terry, şeful meu politicos şi plictisit, i-am cunoscut pe Sam, pe Barb, pe Kevin. Pe aceştia patru, grupul sau gaşca lui Terry, i-am cunoscut foarte bine. Ocazional, tot prin ei, sau prin colaborarea în diferite ocazii, am cunoscut şi alţi IT-işti sau specialişti în alte compartimente ale companiei.
Cei patru m-au adoptat rapid. Am căpătat, aproape imediat, dreptul de a scrie trăznăi pe tabla de lângă biroul lui Terry, birou pe care, la început, l-a împărţit, vrând-nevrând, cu mine. De, ideea ciudată a lui Ted: colaboram mai bine dacă ne înghesuiam în acelaşi birou. Eram convocat des pe culoarul dintre cubicles ca să arunc cu o minge de fotbal american. În pauza de prânz mergeam să luăm masa împreună, schimbând mereu locul dar, în general, poposind mai rar la restaurante şi mai des la fast-food-uri. Călcam, destul de des, şi pe la McDonalds. Masa de prânz era de fapt un pretext pentru a vorbi despre orice.
Aşa zicea Sam: nu există limite, putem bârfi despre orice. Şi nu de puţine ori sărea calul şi trebuia ca Barb sau Terry să-l tempereze. Îmi vine în minte un banc spus de el, la care Barb a protestat. Un grup de golferi se mişca încet de la un steguleţ la altul. Cei din grupul care urma după ei se miră: De ce se mişcă aşa de încet? Cineva le şopteşte: Sunt orbi, se mişcă mai greu. Păi, atunci, de ce nu vin la golf noaptea?
Sam era cel mai apropiat de mine ca vârstă. Avea patruzeci de ani. Înalt şi solid, blond ca străbunii lui cehi din neamul Dukleth. Braţele îi erau invadate de psoriazis. Puteai să spui, de la prima vedere, că e urât. Dar era şi simpatic. Era şi caustic. Era şi singurul din grup care mai fuma, ca mine. Aşa că el îmi ţinea companie şi în pauzele de fumat. De multe ori el mă convoca la fumat. Coboram la intrare şi discutam preţ de o ţigară, uneori două. N-am întâlnit, în viaţa mea, un tip mai bârfitor ca Sam. Avea sursele lui în celelalte compartimente ale companiei. Nu-i scăpa nicio mişcare. Ştia tot. Cine s-a cuplat cu cine. Unde s-a transferat cutărică. De unde vine alt cutărică.
La început am crezut că voia să ştie tot doar în felul în care Ted, VP-ul, voia să ştie tot ce e nou în domeniul IT. S-a dovedit a nu fi aşa. Sam folosea informaţia cu o plăcere bolnăvicioasă. Informaţia, difuzată de el era folosită nu numai ca să înţepe, dar şi ca să rănească. Poate doar Kevin să se fi apropiat, în cinism, de Sam. Dar, în răutate, nici vorbă.
Dacă Sam şi Barb lucrau cu Martha Stewart, pe baza de date principală, pe mainframe, Terry, Kevin şi cu mine eram supuşi direct lui Ted. La Sam şi mai puţin la Barb, apăreau probleme care ardeau, probleme de care depindea activitatea celorlalte compartimente. Sam era important, era ocupat mereu şi poate de aceea, simţindu-se de neînlocuit, nu se temea să bârfească. Noi, oamenii lui Ted, mai departe de foc, mai puţin solicitaţi, eram deseori ţinta lui Sam. Că, noi ce facem? Păi sigur, Larry (aşa mă botezase) ia big bucks (are salariu mare). Asta mi-a spus-o de faţă cu ceilalţi. It's none of your business, Sam! Nu e treaba ta cât de mare e salariul meu, i-am răspuns. Poate că, având acces la orice informaţie din baza de date, Sam văzuse cât de mare e salariul meu. Poate că era comparabil cu al lui şi se simţea nedreptăţit, ca unul mai vechi şi mai util companiei. Dar, oricare ar fi fost situaţia, salariul e confidenţial şi nicăieri în America n-am auzit pe cineva să discute în public despre cât câştigă el sau ceilalţi.
Dar, dacă mă înţepa de faţă cu ceilalţi, atunci când eram numai noi doi Sam discuta prieteneşte cu mine. M-a invitat la el acasă de Ziua Independenţei, la barbecue. A fost acolo tot grupul nostru. Dacă Barb şi Terry ţineau grupul strâns, nu era mai puţin adevărat că Sam era cel care controla intrările în grup. Membershipul.
Barb, brunetă, cu părul ondulat, nu foarte frumoasă, dar sclipitoare şi percutantă în conversaţie şi Terry, frumos, în ciuda calviţiei timpurii, zâmbitor şi manierat, ei doi dădeau tonul grupului, erau nucleul lui de rezistenţă. Un nucleu suficient de puternic încât să reziste solicitărilor centrifuge venite dinspre ceilalţi: Sam, Kevin şi eu.
Kevin, nici el prea frumos, cu o faţă acneică, cu un fizic solid, părea împovărat de faptul că locuieşte într-o rulotă. Sigur, situaţia era temporară: strângea bani, împreună cu soţia, ca să îşi cumpere casă. Nici ce făcea ca programator nu-mi era clar şi nici pe el nu părea să-l bucure. Totuşi, era singurul care îşi permitea să glumească cu VP-ul Ted Stewart. Iar Ted părea să-l preţuiască. Kevin lipsea de multe ori la convocările de la prânz: fie că făcea economie, aducându-şi prânzul de acasă, fie că nu prea agrea hegemonia lui Sam.
Iar eu, eu le încetineam conversaţia, mă făceam înţeles cu greu în engleza mea pornită târziu şi rămasă la stadiul funcţional (IT). Asta le mai lipsea în grup! Fizicul, OK, era probabil un motiv de gelozie pentru Sam. Altul, pe lângă salariul meu. Poate că Sam îmi dăduse OK-ul pentru intrarea în grup numai pentru că astfel aveau acolo pe unul mai în vârstă decât el. Sau, pentru că eu având handicapul limbii, poziţia mea, de inferioritate, îi convenea.
Dar, una peste alta, mă simţeam bine cu ei. Când Sam mă înţepa prea tare, mă salvau Terry şi Barb. Neputând rezolva, dintr-odată, handicapul vorbirii, a trebuit să trec peste complexul acesta - să nu mă gândesc tot timpul la el -contând pe bunăvoinţa lor. Iar pe plan profesional, după vreo două luni, Ted m-a scos din relativa inactivitate sau inutilitate. Am avut astfel oportunitatea să cresc şi în ochii mei, şi în ochii celorlalţi.
(va urma)