Dar eu nu m-am născut pe malurile lui Old River, ci pe malurile Borcei. Mai mult decât atât, n-am de gând să mor prea curând - deşi, în chestiunea morţii nimeni nu poate da pronosticuri exacte -, astfel că mă pregătesc să părăsesc punctul ăsta de pe hartă şi să mă îndrept spre Est. Spre New York, ca să fiu ceva mai precis. De aici, din Saint Louis, plecau pionierii spre Vest, ca să cucerească noi teritorii. De aici au plecat Lewis şi Clark pentru a descoperi California şi Oceanul Pacific. Le-a luat doi ani ca să se ducă, ca să se întoarcă şi să spună tuturor că da, ambele sunt acolo: şi California, şi Pacificul. Nici o vorbă despre Magellan, sau despre Vasco Nunez de Balboa, care avuseseră de-a face cu oceanul respectiv cu trei secole înainte. Nemaipomenind de californieni, urmaşi ai numitului Balboa şi ai băştinaşilor scăpaţi de sabia lui, care băştinaşi le-or fi arătat respectivilor descoperitori cam ce mai era de descoperit. Mai puţin aurul, despre care nu ştia nimeni. Anul 1804 - 1806.
Punct.
A fost o vreme când citeam cum a înconjurat Magellan globul, cum au fost descoperiţi cei doi poli ai Pământului sau teritoriile de la antipozi. Acum aş spune despre toate acestea un singur lucru: erau acolo. Mai devreme sau mai târziu tot le-ar fi descoperit cineva. Nu e acelaşi lucru ca şi cu becul incandescent. Dacă nu-l descoperea Edison, poate că nu-l descoperea nimeni. Cam aşa înţeleg eu descoperirea.
Nu rescriu aici ghidul turistic al Saint Louis-ului. Deşi, ar fi cu mult mai interesant decât cel al Detroit-ului, de exemplu. Plecând din Saint Louis - pentru că asta mă pregătesc să fac, - mi se pare firesc să scriu despre ce am făcut, aici, vreme de doi ani. Şi, tangenţial doar, despre cum am ajuns aici. Poate că, scriind, voi înţelege mai bine ceea ce mi s-a întâmplat. Poate că, scriind, îmi voi aminti, mai uşor, mai târziu. Vă previn că nu sunt omul căruia i se întâmplă lucruri ieşite din comun: n-am fost niciodată pe punctul să mă înec. N-am salvat pe nimeni de la înec. N-am fost pe punctul să mă sinucid pentru că n-am reuşit la facultate. Mă rog, pentru că am intrat din prima. N-am intrat în sediul C.C. la Revoluţie. Aş fi putut, dar uite că n-am făcut-o. Dacă nu rămâneam sub balcon ca să nu înţeleg nimic, poate că n-aş mai fi ajuns aici.
N-am făcut şi n-aş fi făcut o mulţime de lucruri. N-aş fi plecat să înconjur lumea, ca Magellan, fără o hartă amănunţită, fără ca să ştiu exact că există strâmtoarea care-mi va purta numele. Nici la Saint Louis n-am ajuns fără hartă. Am ajuns din aproape în aproape. Pas cu pas.
Ca să ajung în Saint-Louis, am plecat din Toronto. Ca să ajung în Toronto, am plecat din Montréal. Ca să ajung la Montréal, am depus un formular într-o cutie poştală de la poarta Consulatului Canadei la Bucureşti. Plină de formulare, cutia arăta ca un coş de gunoi de pe stradă. Mă şi gândeam la un posibil glumeţ care, trecând pe acolo, s-ar fi putut distra luând un vraf şi aruncându-l departe de Consulat, împreună cu speranţele mele.
Speranţele mele nu erau prea mari. Deşi era clar că ingineria era în mare pericol în România postrevoluţionară, nu mă dădea pe spate gândul de a pleca din ţară. Dar, aşa cum mi s-a mai întâmplat, n-am fost atent la ceea ce mi-am dorit, astfel că, în iunie 1992, la fix un an şi jumătate de la depunerea formularului în acel coş de gunoi, am poposit, cu acte în regulă, la Montréal.
Sar peste patru ani: doi ani la Montréal, cu două ierni crâncene şi salariu minim. Alţi doi, lângă Toronto, mai călduţi, inclusiv în buzunare. Luat cetăţenia canadiană. Lăcrimat la jurământ, când s-a intonat imnul canadian, aşa cum am lăcrimat, întotdeauna, indiferent de versiune, la intonarea imnului românesc.
Proiectul la care lucram la firma de lângă Toronto, unul ambiţios, a dat greş. Trebuia să localizăm copiii rătăciţi în parcurile de distracţii, gen Disneyland, folosind nişte transponderi ataşaţi la mâna lor. Astfel puteam să-i reunim cu părinţii disperaţi că i-au pierdut. Testarea pe sistemul pilot, la Sesame Place, lângă Philadelphia, n-a dat rezultatele scontate. Chiar în ziua în care firma, intrată la apă, mă punea pe liber, am primit un plic. La prima vedere eram înştiinţat că am câştigat la loterie, că sunt, cu totul, 110.000 câştigători, dar numai 55.000 îşi vor adjudeca premiile.
Mai primisem zeci de astfel de scrisori care îmi promiteau milioane de dolari, cu condiţia să plătesc un abonament la o revistă. Sau cine ştie ce altă condiţie. Eram pe punctul de a rupe scrisoarea, când, citind mai atent, am văzut că era vorba de câştigarea Loteriei vizelor. Vize pentru S.U.A. Trimisesem un formular, în urmă cu câteva luni, şi aproape că uitasem de el. Iată că eram unul dintre cei 110.000 câştigători.
Cum trebuia să-mi caut alt job, am început să-l caut şi pe partea de sud a celei mai lungi şi nepăzite frontiere din lume. Ca IT-ist, aveam perspective mult mai bune în S.U.A., decât în Canada: mult mai multe joburi, plătite cu salarii mult mai mari decât în Canada. Nu mai spun că, mutându-mă mai la miazăzi, scăpam de iernile canadiene. Nu mai spun că, pensia americană o puteam lua, oriunde în lume, după zece ani de muncă acolo. La pensia canadiană, condiţia e de minimum douăzeci de ani. Când ai 47 ani, te gândeşti şi la asta, nu?
Eu vizam, în S.U.A., New York-ul, dar s-a întâmplat ca, la Târgul de joburi din Toronto, să mă placă o companie de consultanţă din Saint-Louis. Primul venit - primul servit. Ajilon, aşa se numea firma. Le-am acceptat oferta. Era vorba tot de salariul pe care-l avusesem în Canada, dar în dolari americani, mai puternici decât cei canadieni. Fiind cetăţean canadian, viza de lucru în S.U.A. se acorda uşor. Chestia cu Loteria de vize pe ţeavă nici nu conta. Dar, invers, puteam să profit de jobul obţinut în S.U.A pentru a fi unul dintre cei 55.000 de câştigători reali. Să am un atu la obţinerea vizei americane, a green-card-ului.
M-am gândit la zecile de mii de români care aplicaseră la fel ca mine. Concurasem ca român, nu ca şi canadian. Eu, de bine de rău, eram deja, cu acte în regulă, în Canada. N-aş fi murit dacă n-aş fi câştigat. Dar, pentru cineva din România, câştigarea Loteriei vizelor ar fi însemnat colacul de salvare. Aşa e norocul - orb. Poate că, din nou, câştigasem ceva ce, în valoare absolută, era un premiu important, dar pentru mine, în particular, nu conta prea mult.
Mi-am lichidat lucrurile la Toronto, vânzând aşa cum fac acum, la Saint-Louis, la garage-sale, am umplut o benă de gunoi cu tot ce n-a încăput în maşină şi nici nu s-a vândut şi, la sfârşitul lui octombrie, acum aproape doi ani, am trecut graniţa cu S.U.A. pe la Fort Erie. În circa o oră, pe baza ofertei de lucru, căpătam, pe loc, Viza A1N1 de şedere în S.U.A. Viză condiţionată de job: îl pierdeam, trebuia să mă întorc în Canada. Aveam să fac tot posibilul să nu mă întorc. Ca pionierii americani, sovietici sau români: "Tot înainte!"
S.U.A. mi-a dat viza uşor, dar nu a părut bucuroasă să mă primească. Altul care ne ia joburile! Începuse să ningă, cerul era negru de supărare, autostrada lunecoasă. Aveam direcţiuni precise cum să ajung la Saint-Louis, aveam şi hartă, dar tot nu ştiam, de fapt, spre ce mă îndrept. Ce mă aşteaptă. Mă încurajam singur, aşa cum o făcusem în primii doi ani, la Montréal, când îmi fusese teribil de greu: Voi reuşi! Trebuie să reuşesc! Deşi şi atunci, când jobul era precar şi prost plătit, şi acum, când o luam din nou de la zero, optimismul ăsta auto-indus n-avea nici o bază. Poate de aceea nici nu vreau să-mi amintesc prea mult despre Montréal. Prea mi-a fost greu.
Fulgii de nea m-au însoţit doar atâta timp cât am condus pe autostrada 90, spre vest, pe malul sudic al lacului Erie. Aproape de Cleveland, am luat direcţia sud-vest, spre Columbus, pe autostrada 71. Milele treceau greu, obişnuit fiind cu defilarea kilometrilor. Îmi făceam tot felul de calcule privind viteza orară şi ora la care voi ajunge la Columbus, popasul de seară.
Sunt mai bine de 1250 kilometri de la Toronto la Saint-Louis. Dar, pe autostrăzile construite pe vremea lui Eisenhower, îi parcurgi uşor. Autostrăzile Est - Vest au numere pare, pornind de la numere mari în nord şi sfârşind cu numere mici în sud: 90, 80, 78, etc. Cu numere impare, crescătoare din est spre vest, sunt autostrăzile Nord - Sud. Dai din una în alta firesc, fără ca să încetineşti prea mult. Pe unele mai şi plăteşti.
Când ieşi din zona marilor oraşe, posturile de radio FM se pierd. Prinzi peste tot NBC-ul. Postul public de radio. Alternativa e o casetă cu country music. La drum lung, country e la fel de plăcută ca şi muzica simfonică. Ascultam Garth Brooks şi în urechi îmi răsună altceva: Doru Stănculescu. "N-a şti nimeni că m-am dus, Numa' m-or vedea că nu-s."
Împreună cu Highway 71 mă îndreptam spre Columbus. Ca să-mi fac de lucru şi ca să-l mai temperez pe Doru Stănculescu, care mă îneca în nostalgie, calculam, tot timpul, distanţa parcursă, distanţa rămasă, mediile orare. La început mai greu, apoi mai consistent, milele se adunau. De fapt, nu mă grăbeam. De aceea nici nu-mi propusesem să fac cei 1250 kilometri într-o singură zi. Aş fi ajuns prea târziu în Saint-Louis. Nu m-ar fi aşteptat nimeni. Cu cei de la Ajilon aveam întâlnire a doua zi.
Dar şi atunci când nu mă grăbeşte nimeni, eu mă grăbesc. Mi-am propus să ajung în Columbus înainte de a se lăsa seara, ajung. Mă cazez la un hotel ieftin, ca să nu încarc nota de plată la Ajilon. Ei decontează toate cheltuielile mele de deplasare.
A doua zi, schimb 71 cu 70, cap compas vest. Trec din statul Ohio, în Indiana. Peisajul e la fel de insipid. Un fel de Bărăgan, dar mult mai nelocuit. Patria porumbului. Străbat, pe autostradă, Indianopolis. După alţi 200 de kilometri, trec pe lângă un câmp cu sonde, la Terre-Haute. Francezii au fost şi ei, demult, pe aici. Şi iar câmpuri cu porumb. Îmi vine să spun, aşa cum scriam, la sfârşitul permanenţei de noapte, în România: "Nimic deosebit de semnalat. Se predă sigiliul cu nr. XXX."
Ajung în Saint-Louis pe la ora 14. Autostrada îmi oferă o vedere spre down-town, centrul oraşului. Micuţ, dar drăguţ. Departe de down-town-ul New York-ului, ţinta mea. Bagdadul meu. Şi eu, ca emirul din Noaptea lui Macedonski. Ei, nu chiar aşa. Am traversat eu deşertul din Ohio şi din Indiana, dar am mers pe autostradă. Direct, întocmai ca el, dar cu ochii pe hartă şi atent la Exit-uri. Dar eu n-am dat buzna spre New York, ca el spre Bagdad. Am făcut un ocol, ca pocitania, pe la umbra oazelor. Şi, din câte vedeam, Saint Louis părea oaza aceea în care să-ţi tragi sufletul înainte de a ataca Bagdadul. Pardon, New York-ul.
Văd, de pe autostradă, hotelul la care Ajilon îmi rezervase o cameră pentru o săptămână. Dar, e chiar sub un exit. 270, pe care urc spre nord, se întretaie cu 20B, şi face chestia asta prin racorduri complicate, mult mai complicate decât cele pe care le desenam, cu florarul, la ora de Desen tehnic, în liceu. Mă duc şi mă întorc, cam la nimereală, când pe 20B, când pe 270, ajung de unde am venit şi, după o jumătate de oră de rătăciri, cobor în West Port Plaza, unde e hotelul.
Hotelul e unul de reţea, Red Roof. Îmi amintesc de armata făcută la Şcoala de ofiţeri în rezervă şi de orele de aplicaţii: "Salt înainte! Direcţia casa cu acoperişul roşu!" Numai casa asta o atacam: nu tu pod, nu tu cazemată, nu tu înălţime dotată de inamic cu guri de foc. Nu şi nu. Casa cu acoperişul roşu.
La Red Roof pot sta maximum o săptămână, plătită de Ajilon, timp în care trebuie să-mi găsesc locuinţă.
Semnez contractul cu Ajilon. Mă uit atent la asigurarea medicală. Ştiu că aici, dacă n-ai asigurare privată, plătită de tine sau de compania la care lucrezi, plăteşti tot. Inclusiv vizita la doctor. În Canada nu plăteai aşa ceva. Asigurarea e O.K. Ajilon plăteşte, eu nu. Are ceva şi pe partea dentară, ceea ce e iarăşi bine. Concediul, aşa cum mă aşteptam, e micuţ. Zece zile lucrătoare. Unde e boieria cu 20 sau 24 de zile din România? Un amănunt notabil: spre deosebire de Canada, unde, dacă erai pus pe liber, primeai un preaviz, plătit, de două săptămâni, în S.U.A. poţi fi dat afară pe loc, fără preaviz. Dimineaţa eşti angajat, la prânz eşti pe liber. Aşa e şi contractul pe care îl semnez cu Ajilon.
Încep să îmi caut locuinţă. Cumpăr ziarul local, încep să dau telefoane la anunţurile de închiriere. Mă bucur când văd chiriile cam la jumătate faţă de cele din Toronto. În Yellow Pages, cartea de telefon a firmelor şi instituţiilor, caut la biserici. Dau de adresa bisericii româneşti. Duminică dimineaţa mă duc acolo, la slujbă.
Acolo l-am cunoscut pe nea Grigore. Nea Grigore care stă chiar lângă mine pe canapea, pe gazonul din faţa locuinţei mele, cu o bere cehească în mână şi care mă ajută acum, când sunt pe picior de plecare, să-mi vând lucrurile.
Slujba la biserica românească s-a ţinut în engleză. După ce s-a încheiat, lumea a rămas să socializeze, la o cafea, în sala de la subsol. Văzându-mă nou pe acolo şi singur, nea Grigore ce şi-o fi zis: un românaş de-al nostru, arată cam rătăcit. Aşa trebuie că arătam. Am intrat în vorbă. I-am zis ce vânt mă aduce. Pe el îl adusese, direct din Bucureşti, Loteria vizelor. Era în Saint-Louis de vreo patru ani, cu soţia, un băiat şi o fată. Copiii erau mari. Nea Grigore, cu părul în întregime alb, bătea spre 60 de ani. Scund, dar vânjos, arăta exact ca maiştrii cu care făcusem Atelierul în şcoală. Asta şi făcuse în România: profesor sau maistru de Atelier la Liceul German din Bucureşti.
Îl bătea gândul să se mute separat de copii, astfel că, atunci când i-am spus că-mi caut locuinţă, mi-a zis că ştie el una. Nu departe de el. În Valley Park. Mi-a dat telefonul proprietarului. L-am sunat şi am bătut palma: 365 dolari pe lună, contract pe doi ani, cu garanţie o chirie, returnabilă la încheierea contractului. One bedroom, adică living, bucătărie, baie şi dormitor. Aer condiţionat central. Încălzirea era în seama lui, curentul electric şi restul - în seama mea.
Aspectul exterior era modest, părea o baracă. Adică, pare o baracă dacă mă întorc şi mă uit la ea. O baracă duplex, cu două apartamente separate, lipite unul de altul, simetrice. Unul era deja ocupat de o tânără. Înăuntru, fără ca să bată spre lux, apartamentul avea tot ce-i trebuie. Bucătăria era utilată. Camerele aveau mochetă pe jos, peste tot. Curat. Rămânea doar să-mi aduc mobilă. Ori, mobilă n-aveam.
În timp, am populat apartamentul cu tot ce e pe gazon, în faţa casei, în dimineaţa asta. Multe lucruri le-am luat de la garage-sale. Uzate. Vândute ieftin sau pe mai nimic. Altele mi le-a adus nea Grigore. Pe maşina lui, Oldsmobile Cutlass, o frumoasă americană lungă, am cărat un pat, cu saltea cu tot, tocmai din Florissant. Garage-sale-ul de azi face parte, de fapt, dintr-un circuit: tot ce am luat din Saint Louis, trebuie să rămână în Saint Louis.
La început un punct de pe hartă, Saint Louis s-a conturat, în timp, de parcă aş fi făcut zoom cu un aparat foto sau cu unul de filmat. Suburbiile lui, zonele în care lumea locuieşte, chiar dacă lucrează în down-town, au căpătat, şi pentru mine, nume: fie englezeşti - Webster Groves, Chesterfield, Manchester, Ballwin, fie franţuzeşti - Florissant, Frontenac, Soulard, Bellefontaine. Numai toponimia mai atestă că Missouri a fost cucerit, pierdut şi recâştigat de Franţa, pentru ca în final să fie vândut noii puteri americane. N-am întâlnit, în doi ani de zile, pe nimeni care să vorbească, măcar şi puţin, franceza. Sau care să ştie de unde îi vine numele, dacă acest nume avea rezonanţă franţuzească.
Apartamentul în care am trăit doi ani de zile a fost mobilat, la început, cu ce adusesem, în maşină, din Canada. În primele nopţi am dormit pe salteaua mea pneumatică - poloneză, cu o faţă roşie şi una albastră. Apoi, rod al expediţiilor de weekend, l-am mobilat. Stilul - cazon. Vagi încercări -unele reuşite - de a asorta achiziţiile la culoarea mochetei sau a lemnăriei. Dar Saint Louis era doar o haltă în drumul spre New York, aşa că n-avea rost să investesc prea mult în lucruri pe care apoi să le arunc.
Mă uit în jur, la ce a rămas nevândut, şi constat că nu pierd mai mult de o sută de dolari. Pierdere acceptabilă. Ba, aş spune că New York-ul ar fi meritat şi mai mult.
Dar numai atât pierd părăsind Saint Louis-ul? Numai mobilele acestea sărăcăcioase rămân în urma mea? Îşi va aminti cineva de trecerea mea pe aici? Şansele sunt foarte mici: dacă doar numele unor zone mai amintesc de aproape două sute de ani de prezenţă franceză, atunci ce urmă să lase cei doi ani petrecuţi de mine aici?
Deşi am citit că materia ar avea memorie, nu mă aştept ca lampa asta cu abajur, nevandabilă, să-şi amintească de mine sau de cărţile pe care le-am citit la lumina ei. Nici ca această canapea, pe care stau acum cu nea Grigore şi bem bere, să se întrebe, peste câteva luni sau peste trei ani, pe unde-o fi fostul ei proprietar, acela care vorbea şi înjura într-o limbă ciudată, alta decât a celorlalţi proprietari pe la care se vânturase.
Dar, dacă nu mobilele, oare oamenii pe care i-am cunoscut aici îşi vor aminti oare de mine? Se vor întreba ei, vreodată, pe unde sunt, dacă mai sunt? Şi, dacă da, care dintre ei?
Spre deosebire de piesele de mobilier, după care am alergat, oamenii au apărut, cumva, firesc. Aşa, ca nea Grigore. Bineînţeles că nu pe toţi i-am cunoscut la biserica românească. Pe cei mai mulţi i-am cunoscut la lucru şi de aceea rememorez aici şi ce s-a întâmplat pe acolo.
Ajilon m-a aruncat în luptă la MasterCard International. Pentru asta mă angajase consultant. MasterCard, ca orice emitent serios de cărţi de credit, adulmeca din timp venirea anului 2000. Nu ca pe sfârşitul lumii, ci ca pe un drob de sare care ar fi putut să-i omoare milioanele de copilaşi din plastic cu dungă magnetică pe spate: cărţile de credit. Copilaşii aceia ar fi putut să nu mai fie funcţionali dacă programele de pe calculatoare sau dispozitivele de citire şi validare s-ar fi blocat din cauza datelor calendaristice în care anul era reprezentat prin numai două cifre. Prin anii '70 - '80, nişte programatori economi îl reprezentaseră pe 1949 ca 49. Pe 1901, ca 01. Nu se gândiseră ca va veni anul 2000 şi cineva se va naşte în 2001. Tot 01? Care 01? 1901 sau 2001? Chestii din astea.
Pericolul blocării aplicaţiilor de pe calculatoare era mai mare pe calculatoarele mari, cu multe aplicaţii scrise în Cobol. Băncile foloseau din plin aplicaţii în Cobol şi DB2. Trebuia să le modifice, să le facă Y2K compatibile. Cam pe aici era MasterCard-ul. Cu aproape trei ani înainte de sfârşitul lumii, luase măsuri.
Una dintre aceste măsuri a fost inventarierea tuturor dispozitivelor, magnetice sau optice, răspândite prin magazine, aeroporturi, staţii de benzină, etc. Dispozitive care citeau şi validau cărţile de credit. Odată identificate, acestea trebuia să fie urmărite din punct de vedere Y2K: sunt sau nu compatibile? Vor funcţiona corect şi după trecerea în noul mileniu?
Aşadar, o bază de date cu toate aceste dispozitive. Şi o raportare, pe categorii de dispozitive, zone geografice, - trimestrial, anual -, privind progresul operaţiunilor de asigurare a compatibilităţii Y2K. Asta mi se cerea să fac. În două luni.
Visa, American Express, Discovery şi alţi emitenţi de cărţi de credit aveau aceeaşi bătaie de cap. Visa luase un uşor avans, avea deja baza de date populată cu ceva intrări şi începuse deja să raporteze la FDIC.
MasterCard rămăsese în urmă şi cu colectarea datelor, şi cu aplicaţia. Sediul central din New York pasase pisica asta neagră filialei din Saint Louis. În biroul în care m-au repartizat am dat peste consultanta care făcuse o primă versiune. Nu m-a privit cu ură. Am citit compătimire în ochii Patriciei. Mi-a dat de înţeles, după vreo lună, când am început să discutăm mai deschis, că aplicaţia ei fusese funcţională, dar MasterCard nu strânsese datele necesare. Ca să câştige timp, se declaraseră nemulţumiţi de munca Patriciei, îi dăduseră alt proiect la care să lucreze şi... mă angajaseră pe mine. Ca s-o iau de la zero.
Le-am propus să păstrăm tot Microsoft Access, ca bază de date, dar raportarea să o facem cu ceva mai bun decât Access Reports: cu Crystal Reports. Şi să asamblăm totul, inclusiv ecranele de interfaţă, în Visual Basic. Au fost de acord.
(va urma)