Maman Giselle

Era seară, mă pregăteam să cinez şi să ascult ştirile, când a sunat telefonul. Era sora mea, Amelia:
- Virgil, nu ştiu ce se întâmplă cu Maman. Cred că ar fi bine să vii până la noi.
- Ce e, a căzut, şi-a rupt ceva?
 
Era singurul lucru la care mă puteam gândi. Maman, la 85 ani, era sănătoasă tun. Nu fusese niciodată în spital, nu lua niciun fel de medicamente. Doctorul Ioaniţoiu, la care se ducea anual la control, ne spunea că e un adevărat miracol. "Domnu' Virgil, doamnă Amelia, eu n-am văzut un mecanism care să nu se mai strice din când în când, care să nu trebuiască să fie uns, reglat, mă rog, înţelegeţi... ceva care să mă facă şi pe mine, ca medic, util. O migrenă, o urticarie, o indigestie măcar. Nimic. O să apuce suta madame Giselle, să vă trăiască!"
 
Şi nu era numai asta. Deşi, cu vârsta, se mai împuţinase la trup, Maman ieşea zilnic, chiar dacă nu erau cumpărături de făcut. Deşi locuia împreună cu Amelia, cu Victor, soţul ei, şi cu Ionel, băiatul lor, nu lăsa pe niciunul să cumpere verdeţuri sau legume de la supermarket. Zicea că n-au niciun gust. Bătea drumul, de două ori pe săptămână, la Piaţa Amzei, pentru produse crescute natural. O bănuiam că se ducea şi pentru plăcerea de a alege şi de a se tocmi cu precupeţii. Când Amelia primea musafiri, Maman era sarea şi piperul conversaţiei. Era la curent cu toate, de la politică la modă. Conversaţia ei era sclipitoare. Memoria nu o înşela niciodată. În fiecare miercuri făcea voluntariat la "Alliance Française". Avea prietene de plimbare în parcul Grădina Icoanei, de dus la Ateneu sau la teatre, de five o' clock tea- marţi, de bridge - joi. Exact, azi era joi.
- A contramandat şi bridge-ul de după amiază, îmi ghici gândul Amelia. Şi-a trimis acasă partenerele şi s-a îmbrăcat ca de ieşit la restaurant, sau de mers la party.
- Bun, şi ce-i cu asta? De fapt, ce are? O doare ceva? De ce te-ai îngrijorat aşa? Poate că vrea să iasă în oraş. Ne ia şi pe noi? am încercat să glumesc, ca să o liniştesc pe Amelia. Bănuiam însă că trebuie să fie ceva serios; Amelia era raţională, nu s-ar fi neliniştit ea cu una cu două. Semăna cu Maman, leită ea.
- Virgil, lasă gluma că nu e de glumit. Nu mă mai recunoaşte. Nu mai ştie cine sunt. Şi, lucru foarte ciudat, s-a îmbrăcat cu o rochie de pe timpuri, nu ştiu dacă tu o mai ţii minte, una albă, acum cam gălbuie. O ţinea într-o valiză mare de voiaj cu care ne mai jucam noi când eram mici. Şi-a pus şi pălărie, tot una veche. Şi, gătită aşa, aşteaptă, nu ştiu ce, sau nu ştiu pe cine...
- Uite, vin cât pot de repede...
 
Când am intrat în apartamentul Ameliei, doctorul Ioaniţoiu tocmai îşi strângea trusa medicală. Se pregătea să plece. Văzându-mă, a ridicat din umeri, a neputinţă:
- Tensiunea şi pulsul sunt normale. Niciun semn de atac cerebral. Şi totuşi, se comportă ca şi cum ar fi suferit unul: nu mai ştie unde este, nu mai recunoaşte pe nimeni. Mâine dimineaţă vin din nou.
 
Maman s-a ridicat sprintenă de pe canapea şi a venit spre mine cu braţele larg deschise:
- Pierre, iubitule, eram îngrijorată că întârzii. Şi că pierdem masa de la Ritz. Ştii, sunt atâţia oficiali la Conferinţă, toţi vor la Ritz! Arăţi formidabil în uniformă. Cum îţi place rochiţa mea? Dar pălăria?
- Virgil, ea crede acum că eşti Papa. Cu noi vorbeşte aşa cum ar vorbi cu nişte străini. Ne-a spus că îşi aşteaptă iubitul, că e invitată în seara asta la Ritz, îmi şopti Amelia.
- Bonsoir, Maman. Ça va bien?
- Mais, moi, je suis ta petite, ton rêve, t'as oublié? Doctorul a zis că totul e perfect, pot naşte copii sănătoşi. Copiii noştri, Pierre! T'es content?
 
M-am gândit că poate, dacă intru în jocul ei, îşi va reveni. Pentru ea, eu eram acum Pierre, Papa Pierre, cel pe care îl cunoscuse în 1946, la Paris. Povestea, căci o poveste frumoasă fusese, ne-o spusese Maman când eram mici, seară de seară, fără ca noi să ne săturăm ascultând-o iar şi iar.
 
Căpitan-topometru în armata regală, Petre Stamatescu făcea parte din grupul de tehnicieni care însoţea delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris. După ce Lucreţiu Pătraşcanu reuşise să menţină mormântul lui Ştefan între graniţele ciuntite ale României, Papa lucra în secretariat la trasarea conturului agreat pentru noua graniţă, descriind vecinătăţile, încercând să nu taie în două satele româneşti. Scăpase din încercuirea de la Stalingrad, se alesese numai cu o rană uşoară în Tatra, atunci când Statul Major al Armatei a 3-a fusese bombardat de nemţi -spera să treacă şi prin această încercare. Lucra concentrat când Maman, mademoiselle Giselle, ataşată a delegaţiei franceze, îi zâmbise:
- Sourriez, mon capitain, il y a, toujours, un demain, un lendemain.
 
Atunci Papa a zâmbit şi el, privind-o în ochii ei vii, jucăuşi:
- Et si je voudrais vous épouser, mademoiselle? Est-ce que vous pouvez donner une nouvelle chance à un vaincu qui a perdu non seulement une guerre, mais une bonne partie de son pays? Voulez-vous épouser le capitain roumain Petre Stamatescu?
 
Câteva seri la rând s-au plimbat pe malurile Senei, au mers la Sacré-Coeur, s-au ţinut de mână, s-au sărutat. El a invitat-o la Ritz şi i-a dăruit un imens buchet de trandafiri roşii. Au dansat, stârnind admiraţia tuturor delegaţilor la Conferinţă. În ziua următoare s-au căsătorit la Madeleine, având ca martori pe fratele ei, Armand, şi pe generalul Aldea. La terminarea Conferinţei, Giselle a venit cu Papa la Bucureşti.
- Des roses, toujours des roses- şoptea Maman, ţinându-mă de braţ şi schiţând paşi de vals. Tu es charmant, je t'aimerai toujours, Pierre...
 
Amelia aranjase masa, ne-a poftit. Am potrivit scaunul pentru Maman, ne-am aşezat cu toţii. Ea era însă tot în salonul de la Ritz, în seara aceea de poveste. Şi eu eram pentru ea chipeşul căpitan Pierre Stamatescu, pentru care făcuse un coup de foudre...
 
Continuarea ne-o spusese mai târziu, când am fost destul de mari ca să înţelegem. Pentru că nu mai era o poveste de spus, la culcare, unor ţânci. La scurt timp după întoarcerea la Bucureşti, Papa, căpitanul Stamatescu, fusese scos din armata regală. Regele fusese obligat să abdice. Papa avusese noroc, îl primiseră la Institutul de Topometrie. S-a născut Amelia, Giselle învăţa româneşte, eu eram pe drum. Din locuinţa încăpătoare, se restrânseseră la două cămăruţe. Bucătăria era comună cu alte două familii repartizate de spaţiul locativ.
 
La Institut primiseră sarcina de partid şi de stat să proiecteze un canal între Dunăre şi Marea Neagră. După etapa de măsurători preliminare, evaluări de costuri şi de mijloace tehnice implicate, Papa se ridicase în şedinţa de colectiv şi spusese răspicat că proiectul este o mare prostie şi că el nu îşi dă girul, ca specialist, la aşa ceva.
 
În noaptea care a urmat l-au ridicat de acasă. L-au judecat şi condamnat la 15 ani muncă silnică, pentru subminarea economiei naţionale. După Sighet şi Aiud, l-au dus la Canal. Se părea că vor să-l mai pedepsească o dată. Aveam patru ani, mai ţin minte ziua în care Maman ne-a îmbrăţişat şi ne-a spus că Papa s-a dus la cer...
 
Maman Giselle putea să ne ia şi să plece cu noi în Franţa. Oncle Armand o chemase acolo. N-a plecat. "Dacă Pierre ar fi vrut să trăim acolo, ar fi rămas la Paris, după Conferinţă. Dar el a vrut să trăim aici, eu l-am urmat aici, deşi ştiam amândoi ce avea să urmeze. Aici e locul vostru, aici e locul meu. N-o să-l las să zacă la Poarta Albă, departe de mine şi de voi", ne spunea, mai târziu, când o întrebam de ce nu s-a întors în Franţa.
 
A dat meditaţii de franceză, de engleză. A făcut curăţenie prin casele noilor îmbogăţiţi. Ne-a hrănit şi ne-a îmbrăcat, cum a putut, în anii aceia grei, când multă lume trăia greu. Mai târziu, când şurubul a mai slăbit şi când dosarul lui Papa nu mai atârna atât de greu, a făcut facultatea, la seral. A intrat în învăţământ. Când s-a pensionat era Profesoară Emerită.
 
De-abia în anii '60 a avut voie să meargă la mormântul lui Papa. Mergea acolo ori de câte ori putea. Cu noi sau singură. Avea şi o gazdă la care trăgea, stătea acolo, uneori, câteva zile la rând. După ce cumpărasem două locuri de veci la "Reînvierea", o întrebasem dacă nu vrea să îl mutăm pe Papa mai aproape. "Nu, acolo l-a dus soarta, acolo să rămână. Iar pe mine tot acolo să mă îngropaţi, cu el. Şi să nu mai vorbim niciodată despre asta."
 
Nu ura pe nimeni, nu se înrăise. Dar nici nu s-a gândit vreodată să se recăsătorească. Când aduceam vorba despre asta - în glumă, căci altfel nu se putea discuta cu ea pe acel subiect - scotea din poşetă o fotografie. Erau ei doi, pozaţi în seara de la Ritz. Pe spatele fotografiei, Papa scrisese: "Împreună, pentru totdeauna. Pierre."
 
Am cinat pe îndelete. Amelia a pus un CD cu Edith Piaf. Am dansat cu Maman. Era transpusă. Îmi arăta din ochi pe ceilalţi delegaţi care dansau: "Nous sommes les plus beaux, Pierre." Vorbea neîntrerupt. Cu greu am convins-o că trebuie să plecăm, că se închide localul.
 
N-a vrut să se dezbrace de rochie. A adormit liniştită, cu un zâmbet fericit pe buze, cu pălăria alături, încălţată cu sandalele cu talpă groasă, de crep. Am rămas cu Amelia lângă patul ei, vorbind în şoaptă la început. Apoi ne-a furat somnul.
 
Dimineaţa ne-am trezit singuri. Maman se dusese la cer. Sau poate că se întorsese, în sfârşit, la prima ei viaţă, cea fericită, de extaz, de la Ritz. Cea pentru care plătise cu pierderea lui Papa, cu anii grei de lipsuri...
 
În cimitirul de la Poarta Albă, groparii strânseseră osemintele lui Papa. Unul dintre ei mi-a dat o hârtie pergamentoasă, galbenă, zdrenţuită pe margini. "Era în mormântul decedatului, domnu' Virgil. Ne-am gândit că e ceva de preţ pentru dumneavoastră." Am desfăcut-o cu grijă. Era poza de la Ritz. Încă se mai distingeau figurile lor şi inscripţia de pe spate, cu scrisul lui Maman: "Ensemble, pour toujours. Giselle."
 
Am împăturit hârtia şi am pus-o în săculeţul cu oasele lui Papa. Preotul le-a stropit cu vinul cu care stropise trupul lui Maman. Pete roşii poposiră, printre trandafirii roşii, pe rochia albă de la Ritz. Câteva picături căzură pe poza pe care i-o pusesem pe piept: "Împreună, pentru totdeauna. Pierre."