Florin Lăzărescu: Bătrînul meu nu este un scriitor, ci fotbalistul brazilian Roberto Carlos...

Mihai Vakulovski: Florin, ce te-a învăţat povestea cu Moş Crăciun, dintr-o proză de-a ta?

Florin Lăzărescu: M-a învăţat că atunci cînd creşti mare ţi se pot întîmpla lucruri dintre cele mai ciudate. M-a mai învăţat că nu e de ici de colea să stîrneşti reacţii organice prin ceea ce scrii. O. Nimigean îmi spunea că a citit Povestea de Crăciun cu glas tare, în faţa consiliului de familie, şi că toată lumea a rîs în hohote. E o bucurie enormă pentru un scriitor să cîştige atitudini de genul acesta.

M.V.: Cum ai început să scrii literatură, cum erau textele tale de început, care a fost reacţia oamenilor apropiaţi?

F.L.: Spre deosebire de mulţi alţii, n-am fost deloc un copil precoce, n-am avut nici un roman scris în clasa întîi şi nici n-am visat să iau premiul Nobel încă de la grădiniţă (asta a început ceva mai încoace). Dacă ar fi fost să mă iau după apucăturile mele din copilărie, azi ar trebui să fiu pictor. Desenam zile întregi, cu pasiune. Numai că, degeaba. În privinţa picturii, am rămas la nivelul grădiniţă, grupa mică. În gimnaziu am scris o poezie (tovarăşului Nicolae Ceauşescu; pe care am citit-o mamei şi mama m-a îndemnat stînjenită să n-o mai zic la nimeni) şi o urătură (în care-mi băteam joc de fiecare vecin în parte; dacă aş fi avut curajul să le-o spun, aş fi luat cu siguranţă bătaie)...

De fapt, nu-mi vine să cred că am trecut cu vederea cea mai mare realizare "literară" a mea (s-ar putea să nu o depăşesc niciodată): o compunere din clasa întîi, în care mă plîngeam că sînt singur la părinţi şi nu am cu cine juca fotbal. Mama susţine şi astăzi că în urma acelei compuneri s-a hotărît să mai facă un copil. Aşa a apărut soră-mea...

Una peste alta, pînă acum vreo trei ani, de felul meu eram poet (drept dovadă titlul prost al volumului meu de debut). Am primit prin '98, la Tecuci, nu'ş'ce premiu de poezie al Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi. Cînd m-am dus să-mi iau premiul, l-am luat cu mine şi pe Lucian Dan Teodorovici. Am băut bine, am mîncat bine, după obiceiurile pămîntului. În iarnă, era un concurs de proză la Aiud. Nărăviţi deja de "frumuseţea" concursurilor literare, n-am vrut să-l ratăm. Teodorovici avea, ca să zic aşa, operă (un roman şi vreo 30 de povestiri), însă eu nu scrisesem nici un rînd de proză. Aşa că m-am aşezat la masă şi am scris o povestire. Am pus-o în plic, am trimis-o la Aiud şi am luat un premiu. Şi iar am mîncat şi am băut bine...

Oarecum din joacă, am descoperit că mă simt foarte bine atunci cînd povestesc, cînd (re)inventez personaje, bla-bla-bla. A urmat o perioadă demenţială din viaţa mea: profesor la ţară. Adio boemă ieşeană, adio dolce far niente al studenţiei! Făceam un soi de navetă. De luni pînă joi aveam ore. Joi seara eram moderator la un cenaclu literar din Iaşi. De multe ori parcurgeam prin noroi cei zece kilometri pînă la gară, luam trenul, ajungeam la cenaclu şi le povesteam prietenilor ce grozăvii mi se întîmplaseră în cursul săptămînii. În acea perioadă am început să descopăr o adevărată pasiune pentru proză. Nu cred că mă va mai părăsi vreodată, indiferent de reacţii.

Că veni vorba de reacţii, ele au fost încîntătoare. Unii dintre vecinii mei de la ţară care s-au recunoscut în paginile cărţii au plîns. Alţii s-au supărat, că nu le-am acordat un spaţiu mai mare etc. Şi mai surprinzător, toţi au ajuns să creadă că li s-a întîmplat ceea ce povestesc eu acolo chiar şi atunci cînd am apucat-o pe cîmpiile ficţiunii. Dacă mai adaug la asta şi faptul că TVR-ul a făcut un reportaj de vreo juma' oră (imagini de la mine din sat, interviuri cu vecinii, secvenţe din viaţa în cămin) despre mine şi prima mea carte pot spune chiar că am avut succes.

M.V.: La un moment dat, adică după absolvirea facultăţii, unul dintre personajele tale îşi caută cu disperare un serviciu, o slujbă. Cum îşi găseşte, acum, de lucru un tînăr absolvent, un tînăr?

F.L.: După cum îi e norocul. Încerci într-o groază de locuri şi-aştepţi să vezi ce iese. După ce am refuzat să mă titularizez profesor la ţară, după ce am dormit pe jos, prin casele prietenilor, timp de vreun an de zile, la mine a ieşit Editura Polirom. Faptul că am fost angajat aici se datorează încăpăţînării mele că merit mai mult şi, în bună parte, tot cărţii de debut.

M.V.: "Cu vreo două luni în urmă, m-am hotărît să părăsesc definitiv meseria de profesor", zice un (alt?) personaj de-al tău. Cum te hotărăşti să faci ceva "important"? Cînd ţi se întîmplă asta ştii că e vorba de ceva important, sau ca şi cu Moş Crăciun?

F.L.: E-o chestie de instinct. Cred în hotărîrile luate "din senin". Că este important sau nu se vede mai pe urmă.

M.V.: Cum e să debutezi fiind ieşean? Revistele culturale bucureştene, de exemplu, publică texte bune sau trebuie să te încuscreşti cu red-şef, să bei cu directorul, să te iubeşti cu secretara etc. Te întreb asta fiindcă, deşi, la Iaşi, sînteţi un grup tînăr şi puternic, nu vi se prea întîmplă să apăreţi altundeva decît la "Timpul", o revistă foarte interesantă, dar care nu prea iese din Iaşi.

F.L.: E fain să fii prozator într-un oraş dominat de poeţi. Capeţi un statut aparte. În privinţa revistelor culturale n-am motive de frustrare. Am publicat în "Dilema", "Observator cultural", "Vatra" sau "Contrafort" fără să dau de băut la nimeni. Nu m-am încuscrit cu nici un redactor-şef. Nu m-am iubit cu nici o secretară. Pur şi simplu, am trimis articolele sau povestirile. Mai greu e la început. Acum, de exemplu, n-am timp să scriu la revistele culturale. Nu cred că aş fi refuzat. Centrul mi se pare destul de deschis faţă de periferie. Numai să ai ce spune, nu să publici aşa, ca să te afli în treabă. N-aş zice că "Timpul" nu iese în ţară. E permanent prezentă la revista presei. Sau, spre exemplu, interviul meu cu Sorin Antohi a stîrnit chiar o polemică între "22" şi "Observator cultural".

M.V.: În Iaşi s-a observat, poate ceva mai tare decît în alte oraşe, lupta dintre generaţii. Cu toate astea, în ultima antologie editată de voi, Ozone friendly, intră scriitori de toate vîrstele, cel mai important fiind, se vede cu ochiul liber, criteriul valoric. Care şi cum este viaţa culturală a Iaşului şi cum te simţi în interiorul ei?

F.L.: Sînt multe de schimbat în viaţa culturală a Iaşului. Cert este că lucrurile au început să se mişte. Există mulţi oameni de valoare care-şi doresc asta. Polirom-ul e un exemplu de cum poţi să transformi cultura "de provincie" în cultură "din provincie", cu nimic mai prejos de ceea ce se face la Centru.

M.V.: Îţi închei o povestire, Puterea obişnuinţei, cu "la lumina veiozei, am scris rîndurile de mai sus. Dar de ce mărturisesc eu toate acestea?" Te-ai întrebat vreodată de ce scrii, dacă mai are rost să scrii, pentru cine scrii, ai zis vreodată că te laşi de scris şi ...de ce?

F.L.: De scris nu cred că o să mă las. Numai să nu se lase scrisul de mine. Simt o bucurie enormă atunci cînd scriu... Romanul pe care tocmai l-am terminat – Ce se ştie despre ursul panda – mi-a transformat ultimul an în cea mai frumoasă perioadă a vieţii mele. N-aş vrea să intru în locurile comune impuse de asemenea întrebări. Prima mea carte păcătuieşte prin aceea că în cîteva puncte am încercat să "fac cu ochiul" criticii, să explic mecanismele literare, rostul scrisului etc. O mare tîmpenie! Cred că ceea ce scriu vorbeşte de la sine despre publicul ţintă, rostul scrisului etc. Nu criticii dau măsura scrisului tău. M-am eliberat întru totul de asta.

M.V.: Cine îţi place mai mult dintre "bătrînii" scriitori? Ce scriitor român te-a influenţat? Scriitori preferaţi?

F.L.: Fac parte dintr-o generaţie ameţită care a citit, de-a valma, tot ce i-a căzut în mînă, de la Karl May şi pînă la James Joyce. Inflenţele livreşti vor fi existînd ele, dar nici una nu şi-a lăsat definitiv amprenta pe felul în care scriu. Nu scrii pentru că i-ai citit pe alţii. Învăt să scriu, în egală măsură, de la Kundera, de la muncitorii cu care am jucat şeptică pe tren, de la Tom şi Jerry, de la filmele americane de duzină...

Dacă vrei să-ţi spun neapărat, "bătrînul" meu nu este un scriitor, ci fotbalistul brazilian Roberto Carlos. Am văzut cu ani în urmă un interviu în care îşi explica senzaţionalele sale şuturi de la distanţă. Îşi alege o ţintă exterioară porţii – o panou cu reclame, de exemplu – şi loveşte mingea violent, cu efect. În zbor, mingile şutate de el par că o să se ducă naibii, undeva în tribune. Numai că, în ultima clipă, spre surprinderea tuturor, traiectoria se schimbă, mingea intră la vinclu. La asta se reduce, dacă vrei, ars poetica mea. Fixez ţinte false, pornesc de la lucruri mărunte, nesemnificative, care aparent nu duc nicăieri şi încerc să dau gol. Nu eu trebuie să spun dacă şi reuşesc. Oricum, cînd scriu, îl am în minte pe Roberto Carlos... Ultima mea descoperire în materie de scriitori români e Petru Cimpoeşu. Îl consider printre cei buni de pe la noi.

M.V.: Cum îţi pare literatura scrisă de tineri? Care dintre aceşti tineri scriitori ţi se pare mai interesant?

F.L.: La o privire de ansamblu, tinerii de azi scriu, paradoxal, cam fără vlagă. Buni stilişti, unii chiar de-a dreptul rafinaţi, dar nu prea spun multe. Sînt prea încrîncenaţi de "revoluţie" încît pierd din vedere propria evoluţie. Mai tot timpul se raportează la ceva exterior scrisului (apartenenţa la optzecism, postmodernism, minimalism, fracturism etc.) şi asta le inhibă propria valoare. Evident, cunosc şi excepţii, însă, la momentul de faţă, din ce ştiu eu, n-aş paria pe mai mult de patru-cinci. Asta şi pentru că mai toţi "tinerii" au publicată cîte o singură carte. Nu mă aventurez să dau pronosticuri despre tinerii care au o singură carte.

M.V.: Cum crezi că se pot face cunoscuţi scriitorii tineri de valoare? Ce ai face pentru asta, dacă ai fi un scriitor "cu putere", orice ar însemna asta?

F.L.: O dată ce sînt convins, m-aş duce pînă în pînzele albe. A făcut Vatra un număr despre Nicolae Manolescu? De ce n-ar face unul şi despre Dragoş-Bogdan Suceavă sau despre Lucian Dan Teodorovici? Poate bat cîmpii, însă mi se pare că ne scăldăm în continuare în aceeaşi mentalitate cazonă specifică societăţii româneşti: s-aştepte, că şi noi am stat la coadă. Nu este de ajuns să faci o cronică – fie şi în "România literară" – unui tînăr scriitor şi cu asta să crezi că l-ai promovat. Nu este de ajuns să îl publici, dacă nu plăteşti şi promovarea de rigoare.

(Revista Vatra, nr.8/9, 2002)