Dimineaţa plec din Prilep spre mănăstirea Zrze şi trec prin sate pitoreşti, cu case din cărămizi de pământ, cuptor de vară în curte şi oameni care muncesc la câmp. Satul Zrze are multe case de piatră, majoritatea în paragină, iar drumul principal urcă abrupt către mănăstirea omonimă.
Mănăstirea Zrze datează din secolul XIV şi este cocoţată pe o stâncă, sub care se întrezăresc capele rupestre accesibile prin scări înalte de lemn. O pisică mă întâmpină mieunând, iar în curte nu este picior de călugăr. Corpurile mănăstirii au piatră aparentă, pe alocuri cu bârne de lemn, şi grădinile de legume se extind în afara mănăstirii pe terase atent îngrijite. Biserica este impecabil întreţinută, cu fresce imense pe peretele vestic al porticului. Zăbovesc la mesele cu vedere spre vale, amplasate în umbra unui copac lângă biserică, în timp ce alte pisici se tolănesc lângă mine.
Mânăstirea Zrze, în vârful unei stânci
Din Zrze mă îndrept direct spre munte, trec prin sate prăfuite cu moschei şi drumuri anevoioase, pe unde nu încap două maşini una lângă alta. Continui pe multe drumuri de ţară, flancate de terenuri cultivate, până aproape de Kruševo - cel mai înalt oraş din Macedonia (1.350 m altitudine). Kruševo are un centru micuţ pitoresc, cu un bazar în miniatură unde case vechi alternează cu construcţii moderne, dar spre periferia oraşului tronează vile masive şi inestetice. La restaurantul Sape din centru testez intestine de miel cu usturoi (kukuruzi) şi o prăjiturică locală foarte dulce (ravanija).
Case tradiţionale în oraşul Krushevo
Din Kruševo gonesc la vale pe drumul principal (şi bun) spre Prilep, la periferia căruia caut mănăstirea Varosh pe drumuri imposibile. Mă blochez cu maşina într-o înfundătură cu o poartă, pe care trebuie să o deschid şi să intru cu maşina în curte ca să pot întoarce şi pleca. Mănăstirea Varosh este micuţă, pitorească şi băgată sub munte, dar o maică rigidă o păzeşte straşnic de orice fotografie.
Mănăstirea Varosh, lânga Prilep
Ultima urcare o fac în muntele Zlato la mănăstirea Treskavec, care a ars în urmă cu câţiva ani şi este în reconstrucţie. Drumul şerpuieşte în serpentine strânse până în vârful muntelui, unde stânci rotunde agrementează peisajul selenar. Un câine mă latră când intru în incinta fostei mănăstiri, dar un jeep trădează totuşi urme precare de vieţuire în zonă.
Seara stau pe terasa Casei Antika, unde proprietarul se străduie să îmi spună ceva în engleză, vecinele ciorovăiesc la poartă, iar copiii se plimbă la refuz cu maşinuţa de jucărie pe strada liniştită.
De la Prilep la Bitola. Hoinăresc prin bazarul şi piaţa agro-alimentară din Prilep, apoi plec spre Bitola. Merg la site-ul arheologic de la Heraklea Lyncestis şi mă plimb prin centrul din Bitola.
Dimineaţă trec podul peste firişorul de apă Prilepska Reka şi ajung imediat pe străduţele animate ale bazarului turcesc din Prilep (Čaršija). În bazar se găsesc de toate: ciorapii, chiloţii, maieurile şi sutienele predomină, apoi în număr masiv vin papucii şi mingile de plastic. Într-un colţ de stradă, un magazin vinde exclusiv ouă. O bătrânică îmbrăcată în negru vinde verdeţuri în stradă şi îşi ţine o umbrelă ca să se protejeze de soare. În piaţeta turnului cu ceas, un pictor îşi expune cu migală tablourile spre vânzare cât timp sorb dintr-un nescafe la o terasă. Din piaţa de legume, care este animată, vie, colorată şi plină de forfotă, reuşesc să plec cu un kilogram de roşii şi unul de ardei (la numai un euro amândouă). La plecare, opresc sub Turnurile lui Marko, pe care le văd sus în munte, în perimetrul fostelor fortificaţii ale oraşului.
Bazarul turcesc din Prilep
Din Prilep merg direct la Bitola şi opresc la site-ul arheologic de la Heraklea Lyncestis, situat la periferia oraşului. Heraklea Lyncestis a fost un important centru al provinciei romane Macedonia şi cuprindea: un teatru imens, terme, forum, bazilici, palat episcopal şi o serie de mozaicuri romane viu colorate cu păsări, animale şi scene de vânătoare.
Trec să îmi las din lucruri la Hostel Domestika, apoi traversez parcul central şi ajung imediat în zona centrală din Bitola. Parcurg pietonala Shirok Sokak, flancată de clădiri de secol XIX, interbelice şi comuniste deopotrivă, apoi mă îndrept spre moscheile Yeni şi Isak Chelebi, situate lângă râul Dragor - la confluenţa dintre oraşul nou şi bazarul turcesc. Trec prin piaţa acoperită, pustie şi dezolantă, şi intru în bazarul turcesc, care este delimitat de râul Dragor pe o parte şi de clădiri comuniste pe cealaltă parte.
Animat cândva de cafenele şi magazine, actualul bazar turcesc din Bitola (Čaršija) are nenumărate spaţii comerciale închise şi părăsite, dar păstrează încă din atmosfera orientală. Bazarul integral pietonal abundă în oferte de orice fel de produse, de la papuci şi mingi din plastic, la stropitori, borcane şi genţi din imitaţie de piele. Câteva terase sunt deschise, dar afişează un meniu îndoielnic. Dintr-un magazin de CD-uri (închis totuşi) răsună o muzică antrenantă într-un difuzor pe stradă.
Bazarul turcesc din Bitola
Într-o piaţetă din bazar, un mare tei înflorit răspândeşte parfum puternic, în vreme ce toată lumea din zonă sau care trece pe acolo opreşte să ia apă de la fântâna centrală. Sub tei tronează un magazin ticsit de genţi, ghiozdane şi geamantane, iar vânzătorul face găuri la curea unui bătrânel care stă pe o bancă. O doamnă cu o fetiţă se uită la ghiozdane, aleg unul roz, îl probează, îl reglează, este prea mare - mai mult de jumătate din fetiţă, şi pleacă. Alte trei femei cumpără însă fiecare câte o geantă.
După ce plec din bazar, mă aşez pe o bancă în parcul Turnului cu Ceas, unde nişte copilandrii încearcă fără succes să vorbească cu mine pe limba lor. Seara, la hostel, aflu de la doi olandezi ce trasee de trekking se fac prin zona lacului Ohrid - unde urmează să merg.
De la Bitola la Ohrid. Fac un ocol pe la lacul Prespa şi merg până în satul Brajcino, la graniţa cu Grecia. Trec prin Resen şi ajung în Ohrid, unde mă plimb seara pe faleză.
Câteva raze de soare răzbat printre norii mari şi grei care stau sus pe munte sau se ridică de prin văi. Încerc să ajung în satul Dihovo, dar GPS-ul iar mă bagă pe drumuri bombardate şi renunţ. Când ajung la Lacul Prespa, decid să merg în lungul lacului până la graniţa cu Grecia. Zona este pustie, satele au nenumărate case părăsite, iar multe complexuri turistice, hoteluri şi vile par încuiate. Plajele dinspre lac sunt goale, iar şezlongurile şi umbrelele căzute într-o rână.
Spre graniţa cu Grecia apar şi casele de piatră. Din satul Ljubojno merg pe vale în satul Brajcino, renumit pentru proiectul ecoturistic dezvoltat local. Plouă scurt şi mă plimb prin sat până iese soarele. Domină casele masive din piatră aparentă, eventual cu etaje de lemn, iar străduţele creează un adevărat labirint în pantă. Mă opresc la unicul restaurant, unde este sunat fiul familiei să îmi traducă meniul la telefon în engleză (cârnaţi locali cu cartofi prăjiţi şi salată cu brânză).
Satul Brajcino, la graniţa cu Grecia
Mă întorc pe acelaşi drum la Resen, drumul spre Ohrid trece prin munţi împăduriţi şi o mică biserică închinată Sf. Nicolae îmi atrage atenţia pe malul unui râuleţ. În Ohrid caut de înnebunesc vila Ella, cocoţată pe dealuri sub cetatea lui Samuel. Gazda Elena este cam ciudăţică, dar conform tradiţiei macedonene îmi oferă totuşi o cafea. Seara merg la cetatea lui Samuel, din care se mai păstrează zidurile exterioare în vârful dealului, apoi cobor prin parcul de pini spre biserica Plaosnik - construită pe urmele unei bazilici mai vechi, şi până la faleză. Muezinul cântă necontenit de cinci ori pe zi în vestul Macedoniei, zonă dominată de comunitatea de musulmani.
Înscrie-te şi urmăreşte blogul de călătorii al Iulianei Marchian la Authentic Travels. O variantă mai stufoasă a acestui jurnal poate fi găsită la "From Prilep to Ohrid, passing Bitola."