Portretele lor, postere de doi metri pătrați, în alb și negru, realizate (cu excepția unuia, cel al lui Ottomar) în aprilie 2019 de către fotograful german Thomas Muller, sunt amplasate pe trotuare, în mici grădini publice, în fața unor instituții culturale din Weimar. Acești martori ai vieții, neputinței, tristeții și morții din lagărul de concentrare de la Buchenwald erau copii sau adolescenți atunci când au fost prinși, arestați și închiși, singuri sau împreună cu părinții ori rudele lor, acolo, la câțiva kilometri de orașul spiritului liber, al literaturii, al muzicii, al arhitecturii, al naturii în stare pură. Au supraviețuit infernului din lagăr, au fost eliberați, în aprilie 1945, alături de alții, de armata Statelor Unite. Apoi, au trăit - din nou, liberi, au muncit, au povestit, au iertat. Unii, cei mai mulți, firesc, au murit, alții trăiesc și au vârste matusalemice. M-am oprit în fața acestor fotografii de fiecare dată când le întâlneam, în drumurile mele prin Weimar, le priveam atent detaliile feței, ochii, hainele pe care le aleseseră pentru fotografie, atitudinea, zâmbetul (vizibil sau presupus de mine), liniștea, iertarea, izbăvirea.
Probabil - nu știu, dar, în Dresden, unde mă aflu acum, nu am văzut - și în alte orașe germane sau locuri care vor fi, pentru eternitate, asociate cu ororile nazismului, cu acest gen de aneantizare a individului și a etniilor, cu Shoah, există astfel de expresii ale necesarei amintiri, ale fireștii iertări, ale eternei neuitări.
Îmi sunt bine cunoscute, le-am vizitat (dacă se poate numi vizită, prezența acolo, cu capul plecat, cu lacrimi în colțul ochilor, sub povara unei uriașe vini comune - a necunoașterii, a ignorării, a acceptării, a uitării, a repetării) - pe unele chiar de mai multe ori, lagărele de concentrare / memorialele de la Buchenwald și de la Sachsenhausen, din Germania. Pe cele de la Auschwitz-Birkenau și Majdanek din Polonia. Foarte recent, pe cel din Trieste, singurul din Italia, Risiera di San Sabba. Memorialul din Berlin, dedicat evreilor uciși, cu cele 2.711 uriașe pietre de mormânt pe care le imaginează. Judisches Museum Berlin (Muzeul Evreiesc), cu forma sa excepțională - ea însăși un omagiu, și cu toate istoriile sale vechi de două mii de ani ale evreilor, pe care le prezintă. Burgkloster din Lubeck, un alt loc al atrocităților naziste, azi parte a Europaischen Hansemuseum (Muzeul Ligii Hanseatice). Cartierul evreiesc din Trebic, Cehia, devenit ghetou pentru chiar locuitorii săi; cimitirul învecinat. Memorialul victimelor etniilor Sinti și Roma, tot din Berlin. Polin, excepționalul muzeul de istorie a evreilor așkenazi polonezi, din Varșovia. Kazimierz, cartierul în care, mai bine de cinci sute de ani, evreii au conviețuit alături de și împreună cu etnicii polonezi din Cracovia. Casa da Historia Judaica, adică vechea sinagogă din Elvas, excepționalul oraș - fortăreață portughez. Ghetoul din Veneția, prima atestare istorică (anul1516) a unui cartier destinat exclusiv evreilor din lume (de acolo, de la numele acelui loc, Geto, a apărut și există până azi, termenul de ghetou); la fel ca cele din Roma, Budapesta sau Amsterdam.
Un frate al mamei, Niculae, a pierit în acest război la fel de tânăr ca milioane de alți soldați. Mă gândesc la el, ori de câte ori ajung în Cehia sau în Slovacia, pentru că - atât știm, undeva, acolo i-au rămas corpul, amintirile și idealurile.
Evit să adaug altceva; doar faptul că - așa cred, este obligatoriu să acceptăm că aceste atrocități au avut loc, aici, în Europa noastră comună, să ne amintim fiecare moment și fiecare mișcare politică sau ideologică ce a construit această incredibilă ură, conducând la o catastrofă culturală și demografică uriașă, să ne gândim la fiecare dintre cei dispăruți, la moștenirea lor culturală, istorică, religioasă, ideologică, socială - acum, mai ales acum, în aceste zile cumplit de grele, când se aniversează stângaci, în tabere diferite, cu ură, cu dispreț, în izolare trecerea a optzeci de ani de la încheierea celui de Al Doilea Război Mondial.