Laboratoare, o mini - grădină pentru copii, spații pentru cercetare și o bancă pentru păstrarea semințelor, arhive. Vremea începuse să se încălzească sesizabil, norii și Soarele vegheau cu schimbul asupra grădinii, ploile decente semănau stropi de mare folos, arborii înmuguriseră, plantele mai mici și arborii decorativi ori fructiferi se umpluseră de firesc frumoase colorate și mirositoare flori.
2. A doua primăvară. Portugalia, Madeira. Am întâlnit-o, la finalul lunii februarie, plimbându-mă pe potecile nesfârșite de lângă levadas, adăstând în podgoriile orientate spre Soare, în care deja apăruseră mugurii vinului de toamnă târzie, ori în grădina (botanică) tropicală Monte Palace (plus fauna grădinii: koi carp, lebede, flamingo, păuni, rațe mandarine) sau în Jardim Municipal do Funchal. Ajunsese mai târziu decât pe continent - că prea este în bătaia vântului întreaga insulă, că prea bogate sunt precipitațiile, că prea umed este aerul. Bănci colorat pictate (în culorile florilor și ale Carnavalului de Mardi Gras ori ale festivalului de muzică clasică), alei pavate cu mici pietre puse în cant - ceea ce nu prea convine mersului și echilibrului, dar, da, convine desfătării, admirării și rămânerii.
3. A treia primăvară. Portugalia. Azore. Terceira. Am întâlnit-o încă mai târziu, la mijloc de martie, după o tură prin grădinile capitalei, Lisabona (Torel, Ajuda, Estrela, Gulbenkian, Eduardo VII Estufa Fria). Lângă fosta Convento do Sao Francisco, în excepționala Jardim Duque da Terceira, o grădină impresionantă și prin dimensiune și prin bogăția vegetației și prin frumusețe, dar, mai ales, prin faptul că este realizată pe o suprafață de teren profund denivelată, ceea ce face ca aleile, terasele, potecile să parcurgă, poate, o diferență de nivel de circa o sută de metri de rocă vulcanică, de la Alto da Memoria și ceea ce va fi fost cândva Castelo dos Moinhos, până la nivelul firesc al centrului orașului Angra do Heroismo, dar, mai ales spre Rua da Direita, prima construită în oraș, pentru a face legătura cu portul, la capătul căreia, fix ca în anul 1499, așteaptă să fie bine primit pe insula asta de pe drumul numit azi Descobrimentos Portugueses, nimeni altul decât Vasco da Gama.
Era încă mai întârziată decât cea din Madeira, pentru că tare-i vântos și umed și imprevizibil Atlanticul, acolo, la mai bine de 1.500 de kilometri de Cabo da Roca (care a reprezentat, demult, sfârșitul lumii cunoscute de europeni). Și am mai întâlnit-o, peste tot, pe insula asta, a treia, a arhipelagului format din nouă bucăți de foști vulcani, pe atât de verzile pășuni, delimitate prin ziduri din piatră, dar pe care se plimbă, zăbovesc și pasc complet libere, că nimeni n-are grija lor, atâta vreme cât se descurcă singure, vacile care dau cel mai bun lapte de pe întregul continent.
4. A patra primăvară. Italia. Trieste. Am întâlnit-o (m-a așteptat, liniștită) la final de martie, într-un loc absolut special al orașului desemnat el însuși să fie graniță între trei țări, să facă parte, pe rând (historia dixit) chiar din mai multe, după circumstanțele politice și ideologice ale vremurilor și după mofturile conducătorilor - în grădina/parcul Castelului da Miramare, construit pentru arhiducele Ferdinand Maximilian și soția sa, Charlotte, de către Carl Junker, cu implicarea totală a stăpânului locului, arhiducele. Pe un promontoriu stâncos, privind spre Adriatica, cele 22 de hectare ale grădinii (construcția a început în anul 1856), care a fost gândită ca una privată, deloc destinată accesului publicului, creează o relație aparte a lumii noastre cu natura. Spații formale simetrice, partere decorate cu statui și fântâni, scări monumentale, cascade, lacuri, spații influențate de stilul de grădinărit britanic, poteci întortocheate, sere, păduri impresionante cu arbori seculari (cedri, chiparoși, molizi, pini, sequoia, ginkgo biloba). Poteci de pământ, pavate sau pietruite nesfârșite, presărate cu bănci.
5. A cincea primăvară. Cea de aici, din Bavaria și Franconia, în sudul Germaniei. Din fericire pentru mine, și aceasta m-a așteptat, să o pot întâlni acum, la ceas de mare sărbătoare pe care, din păcate, nu vrem să o înțelegem în adevărata ei semnificație istorică și religioasă, mulțumindu-ne cu o urare nepersonalizată, care nu mai spune nimic, pe care, eu unul, o detest: Paște fericit!, pentru că nimeni nu paște, fericit sau nefericit, pentru că ne este greu sau lene sau n-avem bun simț să scriem câteva cuvinte cinstite, care să arate că ne pasă, că am primit și că am înțeles semnificația acestei săptămâni mari, adânci, intense, cât istoria de două mii de ani care se ascunde sub inițialele A.D.
Am întâlnit-o, primăvara asta a cincea, în grădina barocă a hesperidelor, în Burgermeistergarten, în grădina fostei mânăstiri afiliată ordinului Chartreux, ce adăpostește azi excepționalul Germanisches Nationalmuseum, prin Nürnberg. Am întâlnit-o în grădinile urbane de zarzavat și pepiniere, de legume, de fructe, de flori, de plante medicinale, de butași, din Bamberg. Am întâlnit-o, la fiecare pas, în întregul centru istoric al acestui mirific oraș medieval. Am întâlnit-o în Rosengarten Neue Rezidenz, în grădina ce înconjoară Kloster Michelsberg, acolo, pe cea mai înaltă colină a orașului, sau în grădina de la Schloss Seehof, la câțiva kilometri de Bamberg. Arbori înfloriți, iarbă proaspătă, ramuri înmugurite. Am întâlnit-o, evident, și în piețe, care, ca de obicei, la vremea asta a anului, sunt pline de spar(an)ghel.
6. Îmi doresc să mă întâlnesc cu a șasea primăvară de anul ăsta - care, inevitabil, va fi și ultima, pentru că vremea se va încălzi rapid, în prima jumătate a lunii mai, în Weimar, în Dresden și în Leipzig. Totul este pregătit - Wizzair, DB, Flixbus, plus trei noi, primitori, amici CS. Pentru că, după obișnuitul popas bucureștean (dintre două călătorii) de câteva zile - suficiente cât să mă enervez, după un concert al FGE, unul al OCR și două spectacole de teatru, voi reveni în țara asta în care oamenii sunt normali: se salută, zâmbesc, știu să facă sport, să călătorească și să petreacă, respectă și se respectă, muncesc enorm, sunt politicoși, amabili și corecți.
