Să urci un munte

Pădurea știe unde ești. Las-o să te găsească.

De fiecare dată când încep să urc un munte, mai ales când terenul e altfel decât mă așteptam, cum este cazul și astăzi cu zăpada nebătătorită și fără snowshoes la mine, și mă doare șoldul, și mă doare genunchiul, mă întreb: De ce continui oare să mă autoflagelez în halul ăsta de fiecare dată, oare ce a fost azi în mintea mea când am pornit la drum?


Îmi vine să renunț, dar apoi reapare totuși ceva în mine care continuă și insistă și, pe măsură ce avansez, chiar dacă vârful pare departe, chiar dacă drumul pare greu, chiar dacă sunt momente în care vreau să renunț, în care mă întreb de ce n-am adus cu mine mai multă glucoză, deși zahărul îmi face rău în general, totuși continui.

La Lacul Spitzingsee, azi, în Vinerea Mare Catolică, traseul pe care mi l-am ales e mult mai în pantă decât mă așteptam. Cu zăpada proaspăt căzută și schiorii venind mereu la vale e totul dificil, peste puterile mele. Așa că fac ceea ce fac întotdeauna când fac lucruri peste puteri: mă concentrez doar pe pasul dinaintea mea, și apoi pe următorul pas, alegând să ignor cât de mult drum mai e în fața mea. Funcționează. Când ajung, după o urcare asiduă pas cu pas, într-o zonă mai plată, ridic fără să vreau bețele în aer si strig din toți rărunchii: I did it! Wo-hu! I did it! La fel cum atunci când am stat singură în tăcere pe vârful de munte de deasupra Cercului Polar, cu vedere largă asupra orașului Tromsø și a fiordurilor am zis, rupând tăcerea: This is it! This is the way I need to live. Iar acum răspunsul iar se schimbă.


Durează destul de mult până ajung în punctul în care îmi reamintesc de ce fac asta. Iar la sfârșit de traseu, când zarea e plină de munți acoperiți de zăpadă către apus, iar cabanele par mici văzute de sus, și știu că voi continua să cobor și să mă apropii tot mai mult de lac și de cazare, îmi amintesc de ce e așa o bucurie pentru mine să petrec timp la și pe munte, de ce îmi dă așa o puternică dependență experiența aceasta profundă de tăcere și singurătate în natură, în care-mi aud, spre deosebire de viața de zi cu zi, propriul corp și propriile gânduri.


Am ajuns astăzi la Lacul Spitzingsee, este Gründonnerstag, adică Joia Mare catolică, pe care eu nu o sărbătoresc, cel puțin nu într-un mod tradițional. De pe drum mi-am cumpărat trandafiri carmin, culoarea mea preferată de trandafiri din copilărie, mereu îi pândeam și de-abia așteptam să înflorească în Timișoara, pe strada bunicii.


Dar revenind la aici și acum. Acum încerc să despachetez, să mă despachetez, mi-am propus să mă plimb, să lucrez la teza de master în creative writing și să tac cât mai mult, să nu postez nimic pe social media, să îmi dau voie să mă odihnesc și să mă proiectez puțin în viitor, dar fără a trasa foarte clar toate liniile de acum. Aș vrea să le dau voie să se nască treptat.

Deja simt că îmi face bine că sunt aici, locul acesta îmi amintește de persoana care am fost acum mai bine de cinci ani. Nu îmi vine să cred că am fost cândva ea, deși atunci mi se părea cumva că acel eu era, dacă nu cel final, cel mai bine conturat și mai întreg din devenirea mea de până atunci, care nu se va mai schimba așa de mult ca versiunile mele anterioare.

Dar nu a fost așa. De atunci s-au întâmplat enorm de multe, atât în interiorul cât și în exteriorul meu. Viața continuă și acum chiar simt că sunt într-o perioadă în care am tot mai mult nevoie de altceva. Nu mai vreau să mă izolez, vreau să fiu un om printre oameni și simt, cu o certitudine acută, că într-un an-doi viața mea se va schimba radical, asta și pentru că voi face și eu anumite alegeri concrete în această direcție.

Mi se pare că am petrecut mult timp urcând un munte și acum încep, treptat, să îl cobor. Perioada aceea de pace și liniște din viața mea din timpul pandemiei din Lenggries a fost vârful muntelui meu personal. Am stat în vârful muntelui atât de mult cât s-a putut.

La fel, aș putea să îmi văd viața și sinele ca pe un copac cu rădăcini, frunze și flori. Deși îmbătrânesc și fizic pot să fac mai puține lucruri ca atunci, pe de altă parte, la nivel intelectual și sufletesc, ca evoluție umană și ca stabilitate emoțională, simt că încă mă dezvolt și abia acum poate încep să-mi crească și crengi și frunze și flori. Am tot lucrat la tulpină până acum, s-a tot îngroșat, dar acum a sosit momentul ca acest copac să se și înalțe.



Ca de obicei când dau de zăpadă, îmi aud propriile gânduri, mă liniștesc, și uneori reușesc să fac asta în natură chiar și în vale, dar de obicei am nevoie să urc un munte.

De la histeroctomia parțială făcută în regim de urgență, experiența majoră a anului 2025, m-am trezit brusc cu dureri de spate și șold, care s-au dovedit abia de curând a fi artroză, între noiembrie și martie cu o inflamație activă, și am putut tot mai rar să urc munții. Cei doi ani dinaintea operației i-am petrecut cu hemoragii anormale ca intensitate și pe deasupra și prelungite (adesea câte cinci-șase săptămâni la rând), izolată, predominant pe canapea, la limita disperării, încercând, iar și iar, să-mi salvez uterul dătător-chipurile-de-viață.

Am fost toată viața o hiker-iță mediocră, cu picioare plate, cu genunchi în X, cu multiple entorse de genunchi și glezne, cu un picior cu 5 mm mai scurt ca celălalt (după cum am aflat tot de curând). Da, mă dor șoldurile și spatele, dar, cu toate acestea, sfidez periodic limitele propriului corp și aparat locomotor și parcă mereu pot face mai multe decât ar trebui să pot.

La cursul unde m-am format ca ghid de forest bathing (îmbăiere forestieră) am învățat că forest bathing se face în general pe un teren plat, dar persoanele neurodivergente, care au un constant monolog interior, au de multe ori nevoie să facă efort fizic, de exemplu să urce un munte, înainte să poată să se relaxeze și să primească cu adevărat pădurea. Din cauza constantului monolog interior, de multe ori nu mă pot concentra pe mai nimic din afara mea.

Ani de zile am preferat să călătoresc singură. Ani de zile am lucrat, ca și acum, full-time, am îmbrățișat din plin solo travel, am scris predominant în concedii, în weekenduri și la ore imposibile, dimineața și seara, în jurul orelor de muncă, și am urcat cu orice ocazie și indiferent de vreme munții, atât cât am putut să îi urc, mai mari, mai mici, după puteri.

În cei doi ani dinaintea morții mamei, care a stat în tot acest timp la pat, am urcat în disperare munții. La începutului pandemiei, mă urcam în mașină și mă duceam de la München singură în Alpi, la câte un lac, pe vremea când nu mergea nici o telecabină.

Mă întreb și acum ce înseamnă pentru mine urcatul munților. Nu am crescut la munte, nu am avut niciodată rezistență fizică, dar întotdeauna am visat dealuri și munți. În cei doi ani în care am trăit în Canada mi-am propus ca, într-o zi, să trăiesc la munte. Am făcut asta în pandemie și am continuat să o fac, apoi m-am mutat într-o vale, de unde văd muntele, dar nu din balcon, ca înainte, ci doar de pe stradă; în fața apartamentului meu văd doar un alt bloc.

Muntele pe care îl văd zi de zi de pe strada unde locuiesc acum e primul munte pe care l-am urcat în 2016, la mutarea în regiunea orașului München. L-am urcat cu fisură de menisc, pe partea greșită, în pantă, în zăpadă, în inconștiență. A fost un munte care aproape m-a ucis.

Iar acum, la Spitzingsee, înainte de Paște, înțeleg ceva despre mine, acest sine în veșnică devenire. Dacă în Iarna în Parcul Național Berchtesgaden vorbeam de nevoia de singurătate și de a călători singură, de a interacționa, ocazional, cu oameni, dar nu prea mult, acum sunt într-o altă etapă a vieții. Și nu doar atât. După cum zicea prietena mea nomadă Tammy MacKenzie după urcarea Muntelui Kilimanjaro, I am done doing hard things.

Cred că toată viața am urcat un munte, iar acum, la aproape 44 de ani, încep, foarte lent, să îl cobor. Am de gând să mă opresc în fiecare loc și să mă bucur de tot ce văd. Nu știu exact cât timp îmi va lua să ajung în vale, dar știu că pe acest drum vreau să mă opresc. În toate acele opriri, aș vrea să interacționez cu oamenii și să continui să mă vulnerabilizez, să continui să vorbesc despre lucrurile de care nu vorbim, să continui să scriu, dar nu de dragul scrisului sau al propriei vizibilități, ci pentru a porni conversații necesare pentru noi toți. Conversații care de multe ori lipsesc în social, dar de care avem mare nevoie, dincolo de camera de terapie.

Cu siguranță nu voi coborî muntele pe același drum pe care l-am urcat. Voi alege un drum lin, cu multe curbe și switchbacks, pentru că vreau să mă bucur din plin din tot ceea ce găsesc pe drum, fără grabă. La coborârea muntelui, nu va mai fi vorba de realizări și nici de a ajunge la ele cât mai repede, ci de autenticitate și prezență.

Cred, simt, intuiesc că au mai rămas maxim doi ani până la sfârșitul vieții tatălui meu. Din 1 ianuarie e la pat. De când s-a întâmplat asta, recunosc treptat toate etapele prin care am trecut cu mama, de data aceea împreună cu el. De data aceasta, trec prin ele, la nivel emoțional, singură. În același timp, îmi dau seama cât de multe întrebări îmi pun acum, altfel decât acum zece ani, când m-am mutat în zona München, despre ce înseamnă acasă, identitate, individualitate, individualism, comunitate, goana după sens și goana după bani. Cred că fix acești doi ani mă vor împinge, vrând-nevrând, către o nouă etapă a vieții, cu răspunsuri mai simple, mai consolidate, mai așezate, mai în alignment cu nevoile cele mai profunde ale sufletului meu creativ. Simt că mă îndepărtez tot mai mult de latura mea științifică și tehnică.

Când el va muri, nu voi fi în vale, dar cu siguranță îmi voi fi început descendența. Voi fi în continuare în pădure, dar împărtășind cu alții experiența naturii. Aș vrea să știu că există un drum al eternei reîntoarceri, cu o nouă înțelegere a celor trăite, către mine, către ceilalți, ceea ce, într-un final, poate că este exact același lucru, fără a privi însă în permanență în trecut.


Când ajung în vârful muntelui, după ce trec pârâul înconjurat de zăpadă proaspătă și pufoasă, stau pe o bancă. Beau ceai verde din termos, la baza unui măr sălbatic, lângă o mică capelă.


Ascult păsările ciripind, fără să știu ce fel de păsări sunt, privesc munții în zare și aflu că, dacă iau drumul forestier, pe partea cealaltă a muntelui decât cea pe unde urcasem într-o pantă exagerat de abruptă, voi ajunge la Lacul Spitzingsee în circa o oră. Decid să nu plec imediat. Stau și ascult păsările, pârâul, zăpada topindu-se la soare, vântul, îmi ascult respirația și inima, a cărei bătaie devine parcă tot mai slabă pe fundalul naturii și propria voce în română, singura voce umană aici, înregistrând acest text pe fragmente. Am început să nu mai pot să scriu ca pe vremuri pe notes pe telefon, ci aleg să mă înregistrez, vocea mea fiind parcă mai imediată, mai nefiltrată decât cuvintele scrise. Ulterior, editez textul extrem de puțin.

Mărul sălbatic are și muguri și mușchi pe el, semn că pe partea aceasta a copacului este nordul. Se desfac cu totul norii și iese, din plin, soarele. Spre deosebire de acum mulți ani, de exemplu când m-am dus deasupra Cercului Polar, la Tromsø, pentru a-mi găsi liniștea, așa cum alții se duc să urle în deșert (a se vedea cartea ShutApp de Jean-Lorin Sterian, recent apărută la Editura Fantomas), unde mi-a plăcut să fiu singură, sunt singură aici și parcă nu îmi mai place așa de mult să fiu singură. Aș prefera să împart momentul acesta cu altcineva.

Apartenența la lumea animală și vegetală, pe care am pus-o atât de mult sub semnul îndoielii după histerectomie când mă simțeam ca o creatură rea, care nu putea nici să dea viață altcuiva și nici să înflorească, nu îmi mai ajunge. Iar liniștea mi se pare ceva relativ, și da, din când în când am în continuare nevoie să mă izolez și să fiu doar eu cu mine însămi - nici textul acesta nu s-ar fi născut dacă n-aș fi făcut asta - însă nu mai e un țel absolut pentru care să trăiesc din plin, cum era cândva. Până și acceptarea de sine se schimbă și se redefinește.


Da, într-un an a trebuit să merg deasupra Cercului Polar, la Tromsø, pentru a-mi găsi liniștea, oraș norvegian unde toate magazinele sunt deschise doar câteva ore pe zi, între orele 11 și 16, și m-am întrebat, acolo fiind, din ce trăiesc oamenii, orașul unde am văzut pe stradă cerșetori români și m-am întrebat cum au ajuns totuși aici. Cerșetorii erau atât de infrecvenți în acest loc încât fiecare trecător se oprea să vorbească cu ei, să afle dacă au unde dormi la noapte.


Am stat pe vârful muntelui, într-un iglu improvizat, construit de alții, nu de mine, până când a apus, parțial, soarele; era martie, iar soarele aici nu apunea de tot. Apoi am coborât muntele. Din Norvegia am mers în Grecia, în Creta, unde toată lumea se plângea de lipsa ploii, în timp ce în Germania de Sud ningea de Paștele Catolic, ca în fiecare an la început de aprilie.

Am mers în Nordul Norvegiei doar cu un bagaj de mână. Încercam pe atunci, din nou și din nou, să evadez din viața mea, de fapt, mai ales din locul de muncă, pe care apoi l-am tot schimbat. N-am știut cum să scap de el complet, așa că am continuat să încerc să fug. În același timp, toate motivele pentru care am plecat din România parcă nu mai există acum.

Simt tot mai puțin dorința de a trăi între lumi, iar definiția identității și a ceea ce înseamnă acasă s-a tot schimbat în timp, de la limbă la comunități creative, la natură, la acceptarea faptului că sunt aproape veșnic în spații liminale, la nevoia de a avea un loc fizic concret pe lume, un loc doar al meu, pe care am crezut că îl voi păstra pentru totdeauna, ca să aflu acum că nu e așa, la ideea că atunci când chiar facem pace cu originile, acasă devine reîntoarcerea.

Simt tot mai mult și dorința și nevoia de a mă întoarce, chiar dacă accept viața între lumi ca pe un drum asumat, chiar dacă sunt conștientă de faptul că nu mă pot, totuși, complet, întoarce.

Toate naționalitățile, limbile și culturile cu care am interacționat în ultimii peste 20 de ani m-au format, iar cine sunt e ceva care există în afara acestor sisteme de referință, dar în același timp a învățat ceva din toate. Știu deci că aș putea fi completă în oricare dintre aceste lumi și sisteme, în orice loc, dar simt că cel mai mult mă cheamă locul unde a început totul.

În martie 2026, trăind aproape de granița Germaniei cu Austria, am tot mers la munte, în Bavaria și în Tirol. Deși am fost în continuare, ca întotdeauna, profund atinsă de peisaje, chiar copleșită uneori de natura din jurul meu, de mirosul rece al aerului curat, am simțit cumva că nu mai e acesta răspunsul permanent.

Aceste locuri vor face întotdeauna parte din minte, dar treptat, parcă îmi iau rămas bun de la ele și, cu fiecare traseu, le mulțumesc că m-au primit și m-au găzduit an de an. Voi reveni să le vizitez, din nou și din nou, într-un viitor mai îndepărtat, când voi fi alta și nu le voi mai simți, fizic și spiritual, atât de aproape ca acum.



Trandafirii carmin pe care i-am luat în prima zi în drum spre Lacul Spitzingsee și pe care îi voi lua cu mine mai departe, la următoarea oprire, la Lenggries, locul care mi-a fost casă acum câțiva ani, au înflorit din plin, mai puțin unul, care a rămas boboc.

Lenggries este locul unde am simțit cel mai tare natura dincolo de limbajul uman, unde cuvintele n-au fost necesare, unde a ajuns să fiu pur și simplu, la Lacul Sylvensteinsee, la Schlossweiher, la Reiser Alm, la Denkalm, pe Vârful Brauneck.

Am venit la Spitzingsee ca să lucrez la proiectul de master și da, am lucrat și la el, dar, involuntar, am ajuns să scriu acest text. În urcare, staționare și coborâre, în voice memos cumulate pe telefon. La fel cum se întâmplă de multe ori în viață, când credem că facem ceva, lucrăm la ceva, avem un plan, iar apoi viața ne oferă altele pe parcurs, și se pune întrebarea dacă avem deschiderea să le primim, să le trăim, pentru că altfel, de multe ori, sunt șanse pe care riscăm să nu le vedem și lumi întregi latente în noi cărora nu le dăm șansa să se nască.


Una dintre scriitoarele de la care am învățat câte ceva despre scris, al cărei nume îmi scapă acum, spunea într-un interviu că a scrie un text, mai ales unul de cursă lungă, înseamnă să te duci dimineața devreme la un lac în căutare de rațe, din motive absolut personale pe care nu trebuie să le priceapă nimeni, iar pe poteca dinspre lac să observi că în iarbă unduiește un șarpe, pe care apoi iei decizia să-l urmezi.

La fel există poate și mai multe tipuri de oameni. Unii se vor ține cu îndârjire, aproape orbește de rațe, alții se vor lăsa distrași sau poate invitați de alte lucruri care le ies în cale. Eu probabil sunt un amestec, ușor de distras și de entuziasmat, pentru că văd peste tot atât lucruri care merită să li se acorde atenție, precum și oameni care, odată ce i-am întâlnit, mă transformă, dacă vreau și reușesc să mă deschid către o astfel de experiență.



Din toate locurile unde am trăit de-a lungul anilor, Lenggries e cel unde mă simt cel mai aproape de sufletul meu real, unde nu mă pot ascunde de ceea ce simt și gândesc cu adevărat. Când sunt aici, sălbăticiunea din mine se trezește la viață. Există multe locuri superbe în Bavaria, dar numai aici vorbesc, pe deplin, Suflet.


Așa că mă văd nevoită să revin aici, din nou și din nou, mai ales atunci când încerc, în mod forțat, să ajung la răspunsuri prin intermediul minții. Tipul de sălbăticie și apartenență pe care l-am simțit aici a fost bazat pe intuiție, nu pe logică și nici pe cuvinte.


În a doua și ultima mea seară în Lenggries, privesc Vârful Brauneck și mă întreb ce voi face mâine cu buchetul de trandafiri. Cred că îl voi lăsa aici. În ultimele două zile au stat pe balcon, într-un pahar prea mic, în frig și parțial în soare; între timp a înflorit și bobocul, iar două alte fire s-au pleoștit. Sunt în continuare larg deschiși și nu știu ce va face cu ei persoana care îi va găsi după mine. S-au adaptat foarte ușor la frig. Paștele Catolic e pe terminate.

Da, voi reveni iar în Lenggries, inclusiv la Schlossweiher, unde am găsit ieri, în ploaie, o pereche de pantofi abandonați la marginea lacului și m-am întâlnit cu fosta mea vecină, plimbându-și câinele. Câinele a fost primul care m-a recunoscut, apoi și eu pe el, apoi am recunoscut-o și pe ea și mi s-a părut mult îmbătrânită. Mi-am amintit de mama ei, pe care o auzeam mereu tușind prin pereții subțiri ai casei vechi care m-a adoptat în pandemie.


A fi în Lenggries înseamnă a mă retrage înapoi în mine, în acest sine care se tot schimbă. Azi mi-a reamintit Tammy de o poezie pe care o ador, despre starea de a fi pierdut și nevoia de a lăsa pădurea să te găsească. Poezia îmi dă speranță și o direcție, aici. Acum. Aici și acum.

Pădurea știe unde ești. Las-o să te găsească.