Pe deplin feminină, cu sau fără uter - 2025

Anul 2025 a fost un an incredibil de dificil pentru mine. M-a provocat în moduri care mi s-ar fi părut, cândva, de neimaginat. Anul a început tumultuos, cu o operație în regim de urgență: o histerectomie parțială (îndepărtarea uterului) și o salpingectomie (îndepărtarea trompelor uterine), asta după ce, timp de doi ani îndelungați, am tot încercat să-mi salvez uterul, sau măcar posibilitatea cu care se născuse.

În noaptea de 8 spre 9 ianuarie, la ora 3, m-am trezit cu dureri și contracții, într-un lac de sânge și cu un atac major de panică. La ora 4 am luat o decizie, m-am urcat în mașină și am condus, pe drumuri înghețate de munte, la spital, absolut conștientă de faptul că voi muri dacă situația în care eram va continua. Le-am cerut medicilor să mă salveze, să-mi scoată uterul. Încercasem deja toate tratamentele posibile: hormonale, nehormonale, chirurgicale și nechirurgicale. Știam deja că pe termen lung nu funcționau, nici singure și nici în combinație. Voiam doar să fiu liberă.

Deși nu visasem niciodată la statutul de soție și mamă ca un țel absolut, așa cum poate o fac alte femei, m-am jucat cu această idee de-a lungul anilor, dar niciodată ca prioritate deplină. Cu șapte operații legate de sănătatea reproductivă în 15 ani, multiple tumori benigne și maligne și multiple diagnostice legate de fertilitate, inclusiv 4 boli diferite în uter (și altele, în timp, în alte organe reproductive), posibilitatea de a rămâne gravidă și de a purta o sarcină la termen nu a fost niciodată ridicată.

Inițial, după această ultimă și definitivă intervenție, nu am simțit doliu. Am simțit exclusiv eliberare. Și un val imens de energie. În sfârșit, scăpasem de sângerări anormale și prelungite, de dureri, de anemie, de cheagurile cât un deget sau un pumn, de amețeli, de chin.

La doar o săptămână după operație, eram într-un avion înspre Bruxelles, iar în aeroport, ochii îmi fugeau neobosiți după bărbați. Ești incurabilă, mi-am zis, și apoi am continuat să îi fac ochi dulci taximetristului de 25 de ani în drum spre hotelul din Bruxelles, la ora de vârf. Ai o energie și o lumină extraordinară, mi-a zis el. Care e secretul tău?, m-a întrebat. Apropierea de moarte, am vrut să-i răspund, dar n-am făcut-o. Am vorbit de altele apoi, mereu zâmbind. Am făcut schimb de numere de telefon, și totuși, nu ne-am revăzut.

Durerea a venit mult mai târziu, în aprilie, când au apărut soarele și florile copacilor. Mecanismele mele de supraviețuire de până atunci nu mai funcționau. Scrisul, natura, prieteniile. Nimic nu a funcționat. M-am trezit singură, fetița tocilară de demult din mine speriată, eșuând la cel mai mare examen al vieții: cel al destinului de animal reproductor. M-am trezit uitându-mă cu ochi cât cepele la toate plantele în floare din jur și neînțelegând de ce eu nu am putut înflori în același mod.

M-am simțit mai străină decât oricând, chiar și cu toată experiența mea de emigrantă-imigrantă din ultimii 20 de ani, chiar și cu toată experiența mea de fiică parentificată. Între 30 și 40 de ani, când prietenii mei își creșteau copiii cu ajutorul părinților încă în puteri, eu îmi îngrijeam, pe cât puteam de la distanță, părinții, care treceau printr-un proces abrupt, dramatic și dureros de îmbătrânire. Aveam deja atât de multă experiență în a mă simți străină, încât această ruptură de experiența propriului corp m-a luat prin surprindere, m-a zdruncinat din temelii, m-a separat de mine însămi. Nu mai știam deloc cine sunt și ce sau cine aș putea deveni.

În ianuarie, medicii mi-au zis că organele interne mi se vor replasa în cavitatea abdominală și vor umple, treptat, golul unde mi-a fost cândva uterul; mi-au zis și că acest proces poate dura un an. Au fost clipe în care aproape am simțit modificările respective producându-se. O parte din mine nu voia ca ele să se producă. În astfel de momente, mi-am dorit să pot pătrunde cu mâinile în abdomen și să continui să trag de gaură, să o ajut să rămână largă, deschisă. Voiam să îmi amintesc, nu să uit.

M-am simțit, luni de zile, o străină în propriul corp și în propria clădire, un bloc din anii '80, care trecea în lunile respective, din februarie până în octombrie - prin decizia majoritară, dar nu anonimă, a co-proprietarilor (cu alte cuvinte, împotriva voinței mele) - prin lucrări masive de renovare a fațadei și a balcoanelor, cu costuri aferente foarte ridicate. Am trăit, luni de zile, la propriu, în întuneric, fără sferă privată, cu geamurile înconjurate de folii de plastic, schele și o gălăgie continuă, simțind că mă sufoc și că nu îmi pot găsi nicicum liniștea. Nu am suportat, în toată această perioadă, să stau acasă. Mai în glumă, mai în serios, prietenii din zona în care locuiesc mă întrebau periodic: Dar tu pe acasă când mai ajungi?, în timp ce eu le tot ziceam: Ne vedem luna viitoare, momentan sunt tot pe drumuri.

Am călătorit, privat și profesional, cât de des am putut. Peste tot pe unde am mers, starea de doliu a venit cu mine și m-a spart în cioburi. Și, totodată, călătoritul m-a ajutat. Mi-a amintit de alte timpuri, în corpul meu de demult, corpul tânăr, cel care încă avea un uter cu speranță, în călătorii prin toată Europa și în SUA. Mi-a amintit de toate lucrurile prin care am trecut, de toate lucrurile pe care le-am depășit cândva.

În septembrie, am început să mă gândesc tot mai des că aș avea nevoie de o înmormântare, chiar și una simbolică. Pentru fiica de a cărei concepție nici măcar nu m-am apropiat (uneori, rar, mă visasem mamă de gemeni, o fată și un băiat, dar cel mai frecvent, mă visasem mamă de fată), pentru versiunea aceea a mea care încă avea speranță, un uter și trompe uterine, macerate în ianuarie într-o pungă sterilă, cu probe trimise apoi la laboratorul histopatologic, pentru a arăta tot ce știam deja: uter fibros, țesut endometrial proliferat masiv, fără cauză clară și fără urme de cancer, cu porțiuni mai rare de uter normal și, un cuvânt nou, dar care mi-a adus, măcar retrospectiv, claritate, și mi-a reconfirmat faptul că luasem decizia bună: adenomioză, adică creșterea de țesut endometrial în peretele uterin, fără cauză clară.

Luni de zile, am citit tot ce am putut citi despre adenomioză. Luni de zile, m-am luptat cu dureri de spate, de șold, de coapse, de genunchi, dar, cel mai adesea, nu am avut dureri fizice și aproape că m-am simțit vinovată că nu am dureri mai mari. Luni de zile, nu am putut privi bebeluși și nici poze cu bebeluși, nu am putut sta de vorbă cu femei gravide (dar ele parcă erau brusc peste tot și se țineau scai de mine, în parc, în autobuz, la conferințe, la bazinul de înot), nu am putut asculta povești despre cerul din burtă, despre experiențele sarcinii, nașterii și maternității biologice descrise ca fiind cele mai grozave experiențe de viață ale unei femei și nu am putut nici în ruptul capului vedea imagini ale sistemului reproductiv feminin care includeau un uter și trompe uterine, pentru că nu mă puteam identifica nicidecum cu astfel de experiențe și imagini ale feminității. Confruntarea cu asemenea povești și imagini îmi aprofunda hăul și îmi ridica instantaneu tot mai sus zidul dintre mine și restul femeilor.

Sunt una dintre puținele femei de peste 40 de ani din cercul meu de prieteni care nu are nici soț, nici copii. Anul acesta m-am tot întrebat, în acest context, mai mult decât oriunde, cu toți anii mei de nomadism în spate, ce înseamnă pentru mine de fapt true belonging, apartenența reală, mai ales în condițiile în care tatăl meu se apropie de vârsta de 87 de ani și nu am alte rude apropiate în viață de care nu sunt înstrăinată.

Ce nu v-am zis este că partenerul meu m-a părăsit la câteva zile după operație.

Ce nu v-am zis este faptul că mi-am ratat anii de pseudo-fertilitate (deși, în șirul lung de operații, nu au prea fost ferestre pentru așa ceva, iar înainte de 27 de ani nu mă gândisem deloc serios la ideea maternității, mă preocupa mai degrabă doctoratul) și alegerea la timp a unui partener potrivit, pentru că, în ciuda căutărilor, nu l-am găsit.

Ce nu v-am zis este că m-am blamat pe mine însămi pentru tot, mult mai mult decât mi-am blamat genetica. Mi-am blamat corpul pentru că m-a trădat, sufletul pentru că nu și-a găsit drumul în viața personală mai devreme, obsesia ardentă pentru libertatea pe care am considerat-o mereu atât de necesară unei vieți creative, imposibilă într-o viața domestică clasică pentru o femeie care urmează, vrând-nevrând, rolul tradițional de mamă și soție impus de societate, nevoia acută și recurentă de schimbare care nu mi-a permis să mă limitez vreodată la un bărbat oarecare. Personalitatea mea, poate ADHD, care nu mi-a permis niciodată, în general, să mă mulțumesc cu mai puțin decât ceea ce îmi doresc cu adevărat.

M-am luptat cu mine însămi, am plâns, și, în tot acest timp, nu mi-am găsit cuvintele. Când le-am găsit, gândurile mele au rămas cumva disparate, fracturate, în propoziții scurte, fără tranziții între idei și paragrafe. Nu știam sigur ce înseamnă asta: schimbări hormonale, ADHD, PTSD? Prietenii mă întrebau: Cum ești? și eu le ziceam: Bine!, căci nu știam cum să vorbesc despre experiența prin care treceam.

În vară, am privit mame cu copii la bazinul local de înot, simțind acut că pierdusem ceva, că îmi era negat, contra voinței mele, accesul la întregul spectru al experienței umane. Am șters în mod repetat poze cu bebeluși de pe telefon, în timp ce o prietenă care tocmai născuse cu IVF la 45 de ani îmi tot trimitea poze și video-uri cu fiul ei și îmi tot explica cât de fericită este să fie mamă. Am urcat și coborât munți și am condus ore în șir prin Europa, luând mereu starea continuă de doliu cu mine. Am înotat în mare și în lacuri glaciare. M-am întâlnit cu diverși bărbați. Unora le-am povestit de histerectomie, altora nu. Majoritatea întâlnirilor nu au fost satisfăcătoare.

Atunci când ai parte de o histerectomie parțială și îți păstrezi ovarele, ele devin mai puțin irigate după intervenție, dar, în ciuda modificărilor hormonale derivate de aici, încă funcționează. Încă produc ovule și, când se eliberează câte unul, bărbații redevin brusc interesanți. Creierul meu mi-a spus de mai multe ori anul acesta: Uite, ăsta are gene bune, fă un copil cu el! Apoi îmi aminteam, de fiecare dată, cu un gust amar, că nu am cum concepe un copil sau purta o sarcină. Nu în acest corp zombificat, care a dat greș și m-a trădat atât de des, în ciuda încercărilor mele repetate de a-l salva.

În mai, m-am îndrăgostit de un bărbat luat și nu am pus limite la timp, așa că m-am îndrăgostit de el din nou, pe neașteptate, în noiembrie. În apărarea mea, nu am știut că era luat. Nu l-am vânat, dar nici nu l-am ne-vânat. Mi-a spus, nu doar o dată, că sunt extrem de directă. I-am spus prin ce am trecut la începutul anului. Oare mai pot fi, vreodată, nedirectă? Nu mi-am putut găsi liniștea. Am avut un accident de mașină care m-a scuturat din temelii. Timp de două zile după, am umblat ca o somnambulă. Apoi, m-am trezit din transă și i-am pus o limită clară și da, foarte directă.

Am dat greș la psihoterapia care implică vorbit și am dat greș la a scrie despre această experiență. Am dat greș la a vorbi despre ea în mod deschis cu alte femei. În general, nu am simțit compasiune de la mame, de obicei m-am ales doar cu o privire fără expresie. Ceea ce le povesteam eu le distrugea poveștile fericite și experiența de mamă, pe care ele o considerau singulară. Experiența mea diferită nu era binevenită.

Golul s-a închis, în cele din urmă, după cum a confirmat ecografia superficial făcută în luna noiembrie. Ovarele mele, încă funcționale, ne-menopauzale, în sfârșit, după ce au produs ani de zile multe chisturi, ba ridicol de mari, ba ridicol de mici, au început, culmea, să arate normal. Ca și când corpul meu nu fusese niciodată menit să găzduiască un uter bolnav atâția ani de zile, un uter ucigaș, ca un câmp de luptă.

Identitatea mea s-a transformat pentru totdeauna. Am supraviețuit. La final de an, am găsit o nouă formă de pace. Acum, toți copiii cu care mă întâlnesc sunt puțin și ai mei. Inima mea se umple de bucurie când ochii și sufletele ni se întâlnesc.

Am murit de multiple ori în 2025, versiune după versiune, strat după strat, dând treptat drumul fostului meu eu tot mai bine, tot mai îndelung, făcând tot mai mult loc pentru noua mea identitate cameleonică, dându-i tot mai mult voie să se nască. Niciodată nu a trebuit să mă reinventez atât de mult și într-un mod atât de radical. Niciodată nu am trecut printr-o stare de doliu atât de profundă.

Încă mă simt ca făcând parte din țesătura vieții, din copacul vieții, din corpul mare, bătrân și rezistent al lumii. Chiar și fără urmași direcți biologici, continui să fiu o creangă, o frunză, o pană. Viața pe marginea posibilului îmi permite să trăiesc în rezonanță deplină cu tot ceea ce este, să rămân vie, deschisă și vulnerabilă.

Acum, la final de 2025, mă simt plină de viață. În spațiile intermediare care funcționează ca niște poduri, unde lumina întâlnește întunericul. Sunt foșnetul frunzelor, lumina care trece prin și printre ele, chiar și în cele mai întunecate zile.Informații despre diverse tipuri de histerectomie: hysterectomy.org/share-tiles/fully-feminine-uterus-or-not-hysterectomysmart/

Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2025 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2025), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2025. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)

---

[i] Citiți întreaga poezie aici: boatsagainstthecurrent.org/how-i-respond