*
Bologna & belele
Anul se dezghioacă greu, abia prin primăvară mi se-aștern cuvintele din nou pe lucruri. Dinspre aprilie se rostogolește peste mine Târgul Internațional de Carte pentru Copii de la Bologna, cel mai mare de felul lui din lume. Și gata, e aici. Cu cele mai frumoase cărți pentru copii de pretutindeni, cu oamenii din jurul lor - o uriașă cupă de șampanie care freamătă de entuziasm, tranzacții, bucuriile profesiei și îngrijorările industriei.
Cu un an în urmă fusesem prima oară și-mi vuise capul de fear of missing out. Acum descopăr cu uimire cum alunec suplu de la o întâlnire la alta, de la o conversație la alta, de la o limbă la alta. Configurația celor cinci hale începe să-mi fie familiară, mă orientez în funcție de o hartă interioară pe care apar treptat și chipuri cunoscute. Nat Cardozo, creatoarea luxuriantului album Origen, are ochi de un albastru neașteptat, scânteietor. Când îi spun că sunt traducătoarea ei în română, mă îmbrățișează și-mi scrie pe carte așa: May this book become a seed. Aștept.
La conferințele de la Illustratorsʼ Café ne adunăm cu sutele și pare că ne-am îmbarcat cu toții pe o mare și copilăroasă arcă. În a doua zi de târg, în jurul prânzului, ne strângem acolo patruzeci și doi de editori, traducători, ilustratori și autori din toată lumea, ca să citim, fiecare în limba lui, câte un articol din Convenția Națiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului. Într-un prezent care fierbe, mă aflu preț de o oră pe aceeași scenă cu Sydney Smith, Felicita Sala, Serge Bloch și-atâtea alte nume de pe cărți care acum au trup de oameni vii, ca să întoarcem Babelul pe dos și să ne dăm mâna, fie și numai printr-un semn, de dragul copiilor din lumea întreagă.
Serile sunt ale noastre. În prima, hoinăresc de una singură prin Piazza Maggiore și pe străduțele din jur. Mă opresc pe treptele de la San Petronio, într-o mulțime forfotitoare care cântă și dansează în acorduri de chitară, ritm de tobe și miros de marijuana. Uit de toate, dansez și cânt împreună cu ei, deși nu prea pricep cuvintele. La un moment dat, mă străbate un fior de groază la gândul că poate o fi vreo sectă, dar disting în refren ceva cu putana și-mi vine inima la loc. Sunt cântecele lui Lucio Dalla, iar în aer e o energie uriașă.
În altă seară, de rău de gală, evadez la propriu din Palazzo Re Enzo - închisoare princiară cu secole în urmă -, și ospătez cu Lili într-o osteria. Iar altă seară mă găsește, cu bunele Alison din Africa de Sud și Natasa din Croația, în jurul unor mormane de brânzeturi și mezeluri locale stropite cu vino rosso, stând la povești într-o engleză care dezleagă limbile și alunecă între noi mai ușor ca limba mamei. Cea mai bună înghețată din Bologna se mănâncă la Cremeria La Vecchia Stalla.
Dar B de la Bologna e și b de la belele. În seara cu dansul pe treptele bisericii ratez de bunăvoie ultimul autobuz, fără să știu că pe-acolo și vapoarele vin mai des decât taxiurile. Sunt singură, e aproape miezul nopții, hotelul e la zece kilometri și bateria telefonului s-a descărcat de cât am chemat Uber și Bolt. Nu pot să sun, nu pot să deschid harta. Cartoanele nu sunt o variantă de înnoptat. După câteva ture de centru și gândit la rece, spun: "Doamne, am epuizat soluțiile, depun armele. Te rog, rezolvă!" Nu trec cinci minute și dau nas în nas cu Ramona, care-mi găsește imediat un Uber. Încă râdem pe subiect și cred că îi mai datorez o bere.
Dar vine una și mai și. Într-o seară, în îmbulzeala din stația de autobuz de la fiera, nu bag de seamă că eu urc, dar portofelul îmi rămâne pe peron. Carduri, bani și buletin - arrivederci! Golul mă doare ca un membru-fantomă, răscolesc politicos autobuzul, mă întorc în stație și răscolesc și acolo. Carabinieri ridică neputincios din umeri, vânzătorul de bilete n-a văzut nimic. Derulez în minte scenarii improbabile cu poliția și ambasada, speranța mi se subțiază, mă scurg pe picioare ca metalul topit. Dar în ultima clipă întâlnesc o necunoscută cu inimă bună și know-how-ul micului jaf de periferie, care îmi propune să căutăm la patru mâini prin pubele și boscheți. Sfinte Mina, Sfinte Mina... Aș vrea să fiu capabilă de aceeași concentrare și în alte căutări. Căci peste mai puțin de un sfert de oră, la rădăcina ultimului tufiș rămas necercetat, îmi scânteiază, aproape viu, portofelul meu! Mai găsim, prin boscheți, vreo patru.
Și tot în fața târgului mai găsesc ceva: o șosețică tricotată, rătăcită. Normal c-o iau acasă, chiar dacă asta înseamnă s-o despart pe veci de sora ei. Cartea lui T.O. Bobe, Unde e Șosețica?, tocmai a venit de la tipar.
Florența, frumoasa
De la Bologna, în tren, să-i dau amintirii trei zile la Florența. Trenul greșit. Îmi dau seama în ultima clipă, înfig mâna în valiză și sar înapoi pe peron. Tot timpul o comit, mereu cad în picioare.
Îmi place să mă-ntorc în locurile inimii. E ca atunci când te-ntâlnești cu vechi iubiri pe stradă. Timpul le-a golit, ori poate le-a umplut cu altceva, dar tot îți strălucesc într-o lumină nouă, purtându-și întrebările și așteptarea.
Descopăr un Oltrarno însorit, cu dealuri dulci și înflorite cusute cu puzderie de chiparoși, străbătute de poteci ocolitoare. O las pe doamna GPS să strige cât poftește și mă îndepărtez de râu, pipăindu-mi drumul spre San Miniato. Acolo, în cimitir, caut mormântul lui Carlo Collodi și-l găsesc în marea de cavouri printr-o combinație artizanală de tehnologie, orientare spațială difuză și miros. Cobor la poalele dealurilor și, cu puțin înainte să intru pe Ponte Vecchio, pe Via dello Sprone colț cu Borco San Iacopo, îmi întipăresc pe retină o fântână-gură-de-balaur, cu apă rece, lângă o prăvălie care vinde portocale împachetate în hârtie japoneză. Pe Ponte Vecchio, în aceeași zi sau cine știe, poate în alta, o rază se răsfață în apele râului Arno, iar el o azvârle-n joacă înapoi pe boltele ogivale ale porticului galben, vizavi de statuia lui Benvenutto Cellini.
În claustrul de la Santa Maria del Carmine, niște pânze de păianjen se unduiesc fragile în lumină. Zăbovesc un pic cu ele, în vreme ce-n mine crește așteptarea lui Massacio și Masolino. La Galeria Palatină mă încăpățânez să caut, aproape fără indicii, portretul Lucreziei de Medici, o promisiune pe care mi-am făcut-o după ce am citit Portretul căsătoriei de Maggie OʼFarrell. Îl găsesc în Salla dellʼeducazione di giove, într-un colț, înfățișând chipul straniu al unei tinere cel mai probabil chinuite.
Iar într-o seară, la Mercato Centrale, mănânc la aceeași masă cu Stacey și Terry, pensionari din Texas. Se întâlniseră pe internet și se căsătoriseră la patruzeci și trei, respectiv patruzeci și șapte de ani, iar acum călătoresc prin lume. Europa li se pare un sat mai mărișor, cu orice colț la îndemâna a două ore cu avionul. Și cred că le provoc o revelație europeană sadea când le explic că Pinocchio a început ca o poveste stranie și sângeroasă într-un foileton de secol XIX, nu cu Disney.
De data asta n-am mai studiat atât mașinăriile lui Brunelleschi și basoreliefurile lui Ghiberti, dar am privit pe îndelete lumina. De plâns, am plâns la San Marco, în fața Buneivestiri a lui Fra Angelico - chiar când mă întrebam, pe scări, cu inima bătând, dacă o să se-ntâmple și de data asta. În rest, păcat că Vivoli s-a instagramat și sunt cozi cât strada, altfel au cel mai bun affogato făcut cu înghețată la găleată. Panino cu porchetta de la AllʼAntico Vinaio merită însă orice coadă. Iar despre sfogliatta cu ciocolată nu mai povestesc. Florența, alla prossima!
Parisul dimineața
De două ori la Paris, în iunie și în noiembrie.
Cu treburi, dar și cu dimineți și seri furate, în care mă întorc pe urmele propriilor pași și nu mă satur. Prin Marais, pe rue de Turenne, prin Place des Vosges, mica mea minune pătrată. Prin Cartierul Latin, în biserica dosită Saint Julien Le Pauvre, cu icoana Sfântului Hristofor. Pe bulevardul Saint-Germain și în micul scuar Danielle Mitterand, descoperit din întâmplare. Prin simpaticul Musée de la Chasse, la Philharmonie și la Maison de la Radio. Pe Pont des Arts, unde mă întorc mereu să mă măsor cu mine și să-mi pun dorințe.
Căci nu vuietul și epuizarea târgurilor de carte, coborâtă plăcut în oase la sfârșitul unei zile pline, vreau să mi le amintesc de la Paris. Ci punga cu cireșe cărnoase și deșănțat de scumpe. Lumina prefirată prin vitralii, marmura ivorie de la Notre-Dame și chipul luminat al catedralei noaptea. Forfota și clinchetul de la Les Philosophes la ora cinei, cât îmi aștept pulpa de rață. Tangoul liber din Place Colette, cu pădurea de trupuri tinere, bătrâne, elastice, grele, încordate, ușoare, protuberante, subțiri, înalte, scunde care au uitat preț de un ceas de toată atârnarea cărnii și s-au unit, perechi-perechi, într-un dans electrizant, reinventând senzualitatea.
Și vreau să-mi amintesc o dimineață rece de noiembrie, când pe la opt trecute eram deja în autobuzul 86 spre Jardin du Luxembourg. Pe la Bastille, pe bulevardele largi îmbăiate în lumina tânără, bicicliști de toate vârstele alunecau subțiri, cu siluete ușoare, în prospețimea începutului de zi. Am coborât la Sorbona și i-am făcut reverența cuvenită lui Montaigne, cu papucelul lustruit de sărutările atâtor generații de studenți la ananghie, iar pe rue de lʼOdéon am mai găsit o șosețică. Normal c-am luat-o. Am ajuns în rotonda grădinii chiar în clipa când soarele, ieșit din nori, a inundat-o cu lumină, de parcă ar fi crăpat atunci, pe loc, coaja unui imens ou cosmic. Și din el ar fi țâșnit, în valuri fără greutate, însăși viața.
Brașov, vrei să fii orașul meu?
Prima oară m-am mutat la Brașov pe la vreo douăzeci de ani, când dorul de oraș mi-a încolțit în oase. Îmi mobilasem o mansardă albastră undeva sub Tâmpa și-n mansarda aia citeam romane-fluviu, purtam lungi și sclipitoare conversații, cântam, iubeam adânc și beam vin fiert cu ierburi aromate. De lucrat, lucram probabil într-o librărie. Se întâmpla numai în capul meu și în jurnal.
Dar după cincisprezece ani de București și-o sticlă de vin golită cot la cot cu frate-meu într-o seară de Paști, dorul de Brașov mi-a încolțit la loc. Brusc, mi s-a părut copleșitor de posibil. Pe față mi s-a-ntins un zâmbet un pic cam taninos și-am zis să scriu în telefon - Vreau să mă mut la Brașov -, ca să am de ce mă agăța a doua zi dimineața, când urma să-mi pipăi gândul ca pe o cicatrice proaspătă. L-am pipăit. N-a usturat deloc.
Mă știu cu un ciob de ideal înfipt în ochi, așa că următorul pas a fost să mă împlânt, pe cât posibil, în concret. Adică să nu-mi mai mobilez mansarde pe sub Tâmpa din capul meu și să nu mă mut imaginar și teoretic într-o idee de Brașov. Ci să cunosc orașul, cu toate ale lui: cu cartierul Tractorul și blocurile din Astra, cu PSD-ul la putere și zero lei buget la cultură, cu cinematografele aproape lipsă și teatrul mai curând modest, cu complexul rezidențial Coresi, modern și spelb, cu șuvoiul de turiști care se varsă din Republicii în Piața Sfatului pe vreme bună și cu liniștea cuminte, chiar ușor lugubră de pe aceeași stradă când toate cârciumile sunt închise. Urmarea? Mi-a devenit intim. Și-atât de drag de-aproape ca și de departe, încât mi-e de ajuns să văd o plăcuță de înmatriculare cu BV ca să mi se zbată fluturii-n stomac, ori să-mi iasă în cale un indicator cu săgețică spre Brașov ca să bănuiesc la mijloc un complot astral.
Din primăvară, am fost la Brașov aproape în fiecare lună. La început, găsind pretexte, apoi lăsându-le să mă găsească. În mai, un concert al lui Atanas Krastev la Filarmonică, iar înainte m-am plimbat cu așa o sete prin oraș, că m-a lăsat o unghie de la picior. În iunie, pauză de Paris și-un cearcăn de descurajare existențial-imobiliară. Apoi, în iulie, s-au pus în cap câteva stele și-am locuit aproape toată luna la Brașov, de încercare. Am ținut un jurnal și am fost atentă la fiecare mișcare sufletească, la fiecare picătură de timp prelinsă leneș, la fiecare întrebare, întâlnire, bucurie, însuflețire, plictiseală și tristețe, la fiecare clipă de singurătate. M-am plimbat și câte treisprezece kilometri pe zi, m-a părăsit și-a doua unghie.
În august m-am întors când au cântat Alifantis la Bastionul Țesătorilor și Luna Amară la Râșnov. În septembrie, Brașovul era deja un pic orașul meu și-am început să stau pe la prieteni ai prietenilor, oameni-planete care m-au invitat să dorm la ei, deși abia schimbaserăm vreo câteva cuvinte. Tot atunci, la NOD, a început să crape crusta întrebărilor: de ce? încotro? până unde? dar dacă...? NOD, fatidic nume de festival. În octombrie a cântat Luna Amară la Rockstadt, am reușit în sfârșit să intru în biserica Sfântul Martin, încuiată, și tot atunci era să mă îndrăgostesc. În noiembrie, pretextul a fost un Afrim la Teatrul din Sfântu Gheorghe, apoi am lăsat sec cu Lula kepab și un pic prea mult Saperavi la georgieni, am fost la Cravata galbenă într-o gașcă ad-hoc și am redescoperit Muzeul de Artă, o bijuterioară cu ținută și aspirații de muzeu european. În decembrie m-am întristat un pic că nu mai ajung la Brașov, dar nici n-am apucat să suspin bine, că m-am trezit cu o invitație la Revelion în Șchei. Prima zi din an m-a prins în Poiană, cam paltonară pentru pârtie. Dar cu inima un pic mai echipată, cred, pentru viața care mi se-așterne dinainte.
Spre sfârșit de ianuarie m-am întors pentru Robin & The Backstabbers și expoziția Sibylle Bergemann de la MAB. În februarie, omagiul pianistului elvețian Stefan Rusconi pentru Keith Jarrett, la cincizeci și unu de ani de la Concertul din Köln, apoi Köln 75 la Coresi - unde m-am dus deși filmul se lăfăia deja în doișpe giga de pe hardul meu extern. În fine, în martie m-am strecurat la byron simfonic și m-am întins pe iarba nouă sus, la Cetate, sub un soare copt de vineri după-amiaza. În lumina lui am văzut viața limpede și-am simțit că-mi cresc și mie rădăcini și mi se-amestecă cu ale ierbii, iar ochii mi se odihnesc pe Șaua Tâmpei ca ocrotiți de-o pleoapă. Acum e aprilie și, undeva adânc în piept, simt că vremea logodnei a trecut. Gata, încep să merg la vizionări.
Cercul de cunoscuți din Brașov mi s-a lărgit. Am întâlnit oameni colorați, amestecați și-atât de diferiți de cei cu care sunt obișnuită, încât lucrul mă provoacă, îmi dă de gândit, mă apropie și mă îndepărtează ca-ntr-un dans. Demografic, am început să împart orașul în vinituri și plecături. Viniturile sunt cei care au părăsit orașe mai mari, îndeobște Bucureștiul, și s-au mutat la Brașov - fiecare cu visurile și căutările lui -, lucrează mai ales de acasă și nu se sperie nici de rutină, nici de orele de plictiseală. Ei îmi spun: "Hai, vino!" Plecăturile sunt brașovenii sadea care s-au săturat de oraș - fiecare din motivele lui -, l-au părăsit, îndeobște pentru București, și îl redau în tușele cele mai sumbre. Ei îmi spun: "Nu te duce!"
Vuiet, vuiet, vuiet de gânduri pe care trebuie să mi le defrișez mai iute decât cresc la loc, altfel mă năpădesc și se amestecă până când nu mai știu să aleg gândul meu de gândurile altora. Uneori, sfâșiere între dorul de schimbare și frica hrănită de rezistența la schimbare a celorlalți, care atât de ușor își proiectează spaimele, dezamăgirile, clișeele. Întrebări cu alt răspuns în fiecare zi. Nu-i nimic, întrebări de om viu. Frământări. Căci schimbarea nu e doar de oraș și de adresă - până la urmă, pentru vreo două sute de kilometri vor exista oricând și trenuri de întors. Ce se schimbă e așezarea gândului.
Ce e, până la urmă, dorul de Brașov, pe care atât de greu îl simt în oase? E dorul de un loc, dar mai ales un dor de mine. Dor de renunțarea la așteptările difuze, dar presante de la viața mea. Dor de odihna de a nu le cere lucrurilor înțeles până nu le trăiesc. Dor să am răbdare cu schimbarea și, așteptându-i coacerea, să nu-i pretind program. Dor de o pauză de București, cu cântecul de sirenă al oportunităților și cu mâzga lui concretă, cu distanțe și mulțimi amestecate, cu alergătura bezmetică și cu epuizarea orelor de vârf, cu canicula, paragina și haosul lui arhitectonic, cu linia orizontului mult prea orizontală. Dor de după-amieze încăpătoare și de zile fără cronometru, dor de plictiseala pură, neamalgamată cu angoasele procrastinării, dor de mers pe jos din punctul A în punctul B. Dor de un timp în care să cobor în mine. Cred că toate astea sunt mai la îndemână într-un oraș în a cărui inimă se află un munte, pădurea răcoroasă și cel puțin o catedrală.
Dar Brașovul meu, trăit, e doar în mine. De-ar fi să îl surprind într-un album, aș așeza în el așa: leagănele din Livada Poștei, în care mă avânt împingând cu tălpile în priveliștea fațadelor de peste drum. Străduțele din Șchei, pe care hoinăresc până sus, în marginea pădurii. Vișinii de prin curți, din care am furat te miri ce fructe mai lăsaseră copiii și păsările. Vitrina cu înghețată din Prund și piața volantă, unde chiar m-am săturat de vișine. Frânturile de poezie de pe ziduri, pe care le cercetez mereu în căutare de uimiri, fără să-mi pese că stric selfie-urile turiștilor. Cafelele amărui savurate la Manole, pe Sfântul Ioan sau în lumina aurie prefirată prin ferestrele de la CH9, citind sau scriind. Concertele din Biserica Neagră care mi-au reverberat în stern, mai ales în noaptea aceea de iulie când am simțit că spațiul își schimbă datele și aerul textura, că mă aflu într-un orășel occidental, efervescent și liniștit deopotrivă, care mă ține blând în palmă. Și concertele SoNoRo, tot din iulie, când muzica s-a amestecat cu întâlniri surprinzătoare și cu un soi de trezire. Mai ales concertul de la Brukenhalle, când orchestra de coarde a sunat aproape transparent în căușul munților și-n răcoarea serii, cu cerul bătând, încet, spre mov. Urcușurile. Cel dulce, pe Tiberiu Brediceanu spre Olimpia, unde am găsit un șotron numerotat până la 69, între timp spălat de ploaie. Cel abrupt, pe Șt.O. Iosif, cu răsuflarea aproape tăiată, dar răsplătită din plin când ajung în vârful dealului cu case și livezi. Urcușul spre Sfântul Martin pe treptele străzii Nicolae Filimon, din Strada de Mijloc, sau pe dincoace, din Iorga în Furcii, apoi în Eminescu. Priveliștea din Poarta Șchei, care mă face să tresar de frumusețe când se deschide larg spre Poarta Ecaterina și Șaguna. Orele la Bastionul Țesătorilor, unde m-am cuibușit la umbră, ocrotită de volumele lui frânte, citind pe nerăsuflate și mușcând pe furiș dintr-o foccacia. O dată, strecurându-mă pe galeriile interzise. Buzunărașele de pe Strada Bisericii Române, cu vilișoarele lor cochete, șopotitoare în trandafiriul înserării.
Pentru mine, Brașovul nu e turism, hobby, vacanță, TripAdvisor sau oraș de împrumut. E spațiu de respirație, locul unde mă întorc nu căutând noul, ci ca să privesc aceleași lucruri cu alți ochi. Matca unde mi se adună, acum, căutările și întrebările. Poate, într-o zi, și aflările.
Hai, Brașov, spune ceva.
Marea, marea, marea, marea
De patru ori la mare. Ar fi fost o aroganță în copilăria mea nouăzecistă, și totuși iată-mă.
În februarie, plaja de la Tuzla e o priveliște aproape selenară. Vâscoși și învârtoșați, norii par să atingă suprafața luminescentă a apei, iar din întâlnirea lor nu lipsește nicio nuanță de verde, cenușiu și indigo. Valurile sunt oblice, smucite, largi și se avântă până adânc în malul de nisip, presărându-l din belșug cu cochilii. Briza mușcă sălbatic din obraji, dar durerea asta e aproape blândă. În aerul auriu și sărat, aș vrea să mai stau, să mai stau, să mai stau. Marea vindecă. Iar la cherhanaua lui Matei din Agigea se lăfăie pe platouri cel mai bun lufar.
În iulie, Delta. Iar o comit: din greșeală, cobor la Constanța în loc de Tulcea și am la dispoziție trei ore să aliniez un Uber, un microbuz și câteva planete, așa încât să prind singurul vapor din zi spre Sfântu. Nu doar că-l prind, dar îmi rămâne timp și de-un storceag pe dig. E timp.
Timpul meu la Sfântu. Un pic cam singuratic, șleampăt și-ntr-o doară, spre deosebire de anul trecut, când am râs tot râsul din lume împreună cu Oana. Dar Sfântu rămâne cuibul meu mineral și vegetal din marginea continentului. Locul în care mă întorc, talerul balanței de la crugul anului și pagina nescrisă a celui care stă să-nceapă, căci anii mei se socotesc de vara până vara.
Diminețile îmi beau cafeaua pe dig, cu pelicanii. Pe la șapte, înainte ca primele bărci cu motor să agite apele spintecând Dunărea spre vărsare, vin incredibil de aproape de mal. Sunt maiestuoși, bătrâni ca timpul, blânzi și sălbatici deopotrivă, iar când bat apa cu picioarele și se avântă în zbor, pare că duc tot cerul în spinare. Într-o zi, surprind o cafteală păsărească în toată legea, o bătaie pentru pește. Îi privesc și brusc îmi dă prin cap cât trebuie să fiu de caraghioasă cu smartphone-ul meu și cu paharul de cafea, la trei metri distanță de rădăcina cruzimii, de încleștarea primară dintre viață și moarte, pentru hrană, de înfrângerea implacabilă a celui slab de către cel puternic.
Arșița după-amiezelor, după orele de soare bun, mă găsește la etajul terasei, privind în larg. Liniștea e răcoroasă, berea rece și înțepătoare, iar două cărți de nelăsat din mână lărgesc timpul. Trec de la Isidoros Zourgos, un bon viveur care cuprinde într-o poveste în straturi tot arcul secolului XX, la Thomas Bernhardt, un regal de mizantropie nerecomandat pe plajă.
Pe plajă. Acolo stau îndelung. Încerc să-i surprind frumusețea la toate ceasurile zilei: la răsărit, în dimineața fragedă cu lumina ei ușoară, aurie, la prânzul fierbinte și alb, în după-amiezile care își lasă greu căldura prin vegetația aspră și foșnitoare, la asfințitul oranj care alunecă în amurgul indigo, apoi, încet, în noapte. Nu contenesc să mă mir de cât de nemaipomenit de dreaptă e linia orizontului: o linie pur și simplu perfectă, care sfidează geometria umană, pentru că nicio mână și nicio unealtă nu pot trasa ceva atât de desăvârșit, cosmic desăvârșit. La asfințit, lanțuri negre de cormorani, cu sutele. Iar într-o zi înnorată, nuanțele de violaceu-bleumarin ale cerului se adună grămezi-grămezi la orizont și parcă-l apasă. Marea ia culori de nichel, iar bolta se preschimbă într-un clopot nevăzut, a cărui apăsare o simt pe piept și-n umeri.
În august, pășesc în vârsta nouă pe plaja din Vamă. Cu un ocol pe la Balcic și Varna, pragul mă prinde pe nisipul aspru, la înserat, pândind ca din valuri să se înalțe Luna Sturion. Mi-am făcut cel mai frumos cadou de ziua mea: o baie în mare noaptea, sub o lună sângerie și deșănțat de mare, urmărind cu privirea un lampion și așteptând să se stingă discret, nimicindu-se în cer. Al doilea cel mai frumos - se va vedea curând de ce. Răsăritul mă găsește tot pe plajă. E frig, marea e încă aurie, iar eu mă frământ și întreb vârsta nouă încotro o să mă ducă. Sau poate așteaptă s-o duc eu pe ea.
Dar până una-alta e ziua mea, așa că mai târziu, când se încinge arșița, mă iau pe mine și mă duc la cherhana. Prin nisip, îmi stric la vârfuri sneakerșii muștar. Citesc Saramago pe nerăsuflate, comand lufar pe plită și Aligoté rece la gramajul minim, jumătate de litru. Pe care-l beau până la ultima picătură, să nu fie păcat. Drumul spre cazare, apoi spre stația de maxi nu se mai povestește - contează doar că nu s-a prins nimeni. Și c-am ajuns, ca întotdeauna, cu bine.
Iar în septembrie, Corbu. Pentru concertul om la lună de pe plajă, dar mai ales ca să fiu eu om la lună și să dansez desculță pe nisipul rece de la spartul valurilor, noaptea, sub clopotul argintiu al lunii. Să nu uit ce sfâșietor și dulce a cântat Doru Postumul drept și Postumul stâng, acompaniindu-se doar cu chitara. În ultima seară, eclipsa de lună privită de pe malul înalt. Dimineața - era o zi de luni -, alte și alte întrebări pe plajă, stinse cu jucat în valuri până aproape de ora trenului. L-am prins.
Oameni, întâlniri și întrebări. Plus câteva răspunsuri
Constantin și Elena. Nu bănuiam că pot primi de ziua mea un dar chiar mai frumos decât baia în mare cu luna sângerie la depărtare de-un braț. Dar l-am primit, sub chipul întâlnirii cu ei. Frate și soră, șapte și șase ani, călătoreau cu tatăl lor de la Mangalia spre București, cu același tren în care m-am urcat cu mult espresso-n sânge, încleștat în luptă dreaptă cu Aligoté-ul. Dar mai mult decât cafeaua m-a trezit conversația cu ei: ochelariști amândoi, rotunjori ca niște gogoșele, cu voci ca trompețicile și dulci ca niște pui de om hrăniți pe săturate cu iubire. Acasă, la Buftea, îi așteptau mezinul și mama, într-o casă cu eleșteu, leagăne și livadă. Un cămin crescut încet, cu grijă, într-o viață care orbita din dragoste în jurul lor încă de când primul născut amenințase cu sosirea-n lume.
Dragostea, asta m-au învățat gogoșelele din tren cu nume de sfinți și împărați. Și cât de frumos rodește ea în niște ființe mărunțele care lăstăresc, atunci când tatăl lor le spune: "O iubesc mult pe mama voastră!" Sau când îi ceartă blând fiindcă-și iau nasul la purtare, iar disperarea cruntă de pe chipul băiețelului la gândul c-a zbârcit-o și l-a supărat pe tata e întâmpinată cu îmbrățișări la fel de ferme ca dojana. Ce firesc se poate lega o conversație cu o străină și ce ușor se poate împărți o pizza când puii de om sunt liberi să zburde printre oameni, pentru că sunt încredințați că orice ar fi și orice ar face, îi ține în palmă și în inimă dragostea părinților. Care doar ea, singură, e mai importantă decât micuțele lor persoane. Căci dacă ea n-ar fi, nici ei n-ar fi. Ne-am despărțit cu două îmbrățișări grăsuțe și, în loc de numere de telefon, am primit răspunsul că o asemenea dragoste chiar e posibilă.
Alt chip al dragostei: în octombrie, o invit la un vin pe prima mea educatoare și profesoară de engleză, ca să sărbătorim treizeci de ani de când ne știm. Am aproape vârsta ei de atunci și am crescut mai mare cu un cap, dar mi se pare că n-am învățat nici un sfert din toate lecțiile pe care mi le-a oferit de-a lungul timpului doar prin exemplu. Și că nu i-am mulțumit îndeajuns pentru încrederea și curajul pe care mi le-a dat, pentru răbdarea pe care mi-a arătat-o, pentru că a încercat să mă învețe să greșesc fără să-mi fie teamă, pentru eleganța discretă și curajul care îmi rămân model, pentru că știu să pronunț the firesc, cu limba între dinți, și pentru că m-a pus să scriu fiecare cuvânt nou de cel puțin trei ori. Pentru mine, Teacher e nume propriu.
Pe Doina n-o văzusem niciodată în carne și oase, doar îi ascultasem vocea la radio și-i citisem cartea de debut. Dar când ne întâlnim la Cluj, la o cafea în Sisters, mă simt de parcă ne-am cunoaște tot de-o viață. Moment în care îmi dau seama că povestea mea despre anul trecut e cu totul sărită din calendar și foarte amestecată, pentru că ce spun aici s-a întâmplat în iunie, la TIFF. Ce dacă? Efervescența festivalului se întrepătrunde ușor cu foșnetele și răcoarea de pe Strada Universității dimineața, iar noi vorbim despre komorebi cu aceeași ușurință cu care alții vorbesc despre vreme. Și tot cu ușurință îi strecor întrebările mele despre rostul scrisului și dorul de schimbare, despre curajul care pare să nu se mai coacă și fluturii-n stomac pe care-i am când intru în direct la radio. O fac cu încredere, într-un exercițiu de admirație pentru curajul cuiva care a făcut pasul peste prăpastia spaimei de scris, care îi hrănește prospețimea prin disciplină și care mă încredințează, cald, că niciodată nu e prea târziu. Doar să începi.
Încă două exerciții de admirație: pentru curajul de a-ți găsi drumul, de a-l schimba când se înfundă sau pur și simplu de a-l urma, fiindcă și pentru asta e nevoie de curaj. Fac două interviuri. Unul, cu Jessica Cottis, celălalt, cu Sarah Nemțanu. Amândouă muziciene de mici, dar cu parcursuri atât de diferite. Prima, dirijoare, a avut curajul să ia viața de la capăt după ce un sindrom de tunel carpian i-a curmat cariera de organistă pentru care se pregătise încă din copilărie. Și a ajuns una dintre cele mai bune dirijoare din lume. Cealaltă, violonistă, s-a impregnat de muzică din pântecul mamei, a devenit un enfant terrible al viorii în Franța și nu și-a dorit niciodată să facă altceva.
Cum vor fi arătând căutările atunci când drumul nu trebuie bâjbâit, ci ți se așterne limpede dinainte? Cum va fi arătând disperarea atunci când drumul sare în aer și trebuie să construiești altul din pulberea care a rămas după explozie? Și, de fapt, cum recunoști drumul, de unde știi că e al tău, cum îl simți în stern, în mușchi, în oase când în sfârșit l-ai găsit? Nu cred că am aflat, căci amândouă conversațiile au avut un fel de sâmbure de taină. Dar pe Jessica și pe Sarah le-am ascultat împlinindu-se pe scenă, strălucind, dăruind, iar la sfârșitul concertelor le-am îmbrățișat cu toată recunoștința de a-mi fi încredințat o părticică din povestea, poate chiar din ființa lor.
Și încă o întâlnire pe retina anului, discretă. La Florența, într-o după-amiază, îmi iese în cale un bătrânel în două cârje ducând sau poate dus de un caniș în lesă, reinventând împreună lentoarea. Aproape instinctiv pun mâna pe telefon, să-i fotografiez. Dar mă opresc în aer, pentru că nici aici nu vreau să sfâșii taina. Am în fața mea o imagine a tandreței, a puterii din neputință și a singurătății alinate. O las acolo, o las așa.
Neîntâlniri
Mereu mi s-a părut că întâlnirea ține de minune. Dacă stai să te gândești, pentru ca doi oameni să dea nas în nas pe stradă, într-o brutărie sau în tren, trebuie să se înlănțuie la milimetru foarte multe lucruri: să plece de acasă la o anumită oră, să aleagă o rută și nu alta, să se împiedice exact de piatra aia, să prindă o anumită combinație de semafoare, să li se facă foame în același timp. Și, cel mai greu, să caște ochii.
O întâlnire e ceva atât de uimitor, atât de prețios, încât mi-a luat mult timp să înțeleg că nu e neapărat și un soi de predestinare, că nu trebuie să conțină, aprioric, un sens în durată. Sau poate să-l conțină, dar nu neapărat pe cel mai la îndemână. O întâlnire poate fi un sâmbure, o taină, o invitație, o explozie sau o simplă frântură de cotidian. O întâlnire e ceea ce ajungi să faci din ea.
Dar și mai mult mi-a luat să înțeleg că și neîntâlnirile pot fi o șansă. Un semafor în plus, o piatră mai la dreapta sau pur și simplu o pânză așezată peste ochi ca pe un drum al Damascului cu semn schimbat pot însemna o lungă paranteză care nu se deschide, un vortex care nu te înghite. Grijă.
Prin lume poți umbla cu inima în palme, acoperită de taină.
When the heart
When the heart
is cut or cracked or broken
Do not clutch it
Let the wound lie open
Let the wind
From the good old sea blow in
To bathe the wound with salt
And let it sting
Let a stray dog lick it
Let a bird lean in the hole and sing
A simple song like a tiny bell
And let it ring
(Michael Leunig, 1945-2024)
Rugină și oase
Prin aprilie-mai, maleolele tibiilor încep să mi se lovească între ele la mers, iar pe glezna stângă, mai umflată ca de obicei, îmi apar pete roșcate-vineții. Mă împiedic des, mă dezechilibrez ușor. Îmi simt conturul peroneului pe dinăuntru. Nu-i bine.
Prin septembrie îmi fac curaj și mă duc la ortoped. Altul. Ca să aflu că experiența-limită a vieții mele - operația de la șaptesprezece ani cu fixator și dat la cheie de patru ori pe zi ca să-mi aliniez oasele - a fost cam degeaba. Peste încă o jumătate de viață, nu știu de ce și nimeni nu-mi spune, oasele gleznei sunt tot prăbușite, tot strâmbe, cu articulațiile înțepenite și roase de o artroză care pe CT arată ca niște brobonele rubinii pe care îți vine să le culegi în palmă unul câte unul. Ortopedul, care de data asta nu doar că nu-i casap, ci pare și un fin - chiar dacă ascuns - psiholog, îmi spune fraza eliberatoare: "Mai rău de atât nu se poate." Și că pot să aleg. Și că pot să amân soluția, păstrând-o bine într-un buzunăraș al viitorului, până când chiar n-o să se mai poată. El, cu bisturiul și AI-ul lui, cu șuruburile și cu imprimanta 3D, vor fi tot acolo. Mergem, împreună, înainte.
În noiembrie, la Paris, îmi bat în fiecare zi kilometrajul. (Cu asta, ortopedul nu-i de acord.) În timp ce calc apăsat și încerc să conștientizez contururile durerii pe care, de-atâta obișnuință, nici n-o mai bag în seamă, îmi răsună în minte: "Mai rău de-atât nu se poate, mai rău de-atât nu se poate." Păi dacă mai rău de-atât nu se poate și eu mă plimb zece kilometri prin Paris pe picioarele mele, cu toată durerea și împiedicatul, cu toată rugina rubinie răspândită printre tarsiene, înseamnă că n-am motive decât de mulțumire.
E-atâta de rău că e bine.
Poezie pe pereți
Și totuși, nu din pricina artrozei m-am împiedicat eu de picioare cel mai des anul trecut. Ci dintr-a poeziei. Căci sunt în stare să nu mă uit pe unde merg atunci când dau de ziduri pe care trecători necunoscuți și-au lăsat, în palimpsest sau în jam session, durerile și revelațiile, idiosincraziile și melodramele, umorul sec și ideile sclipitoare.
Aproape fără să-mi dau seama, îmi deschid în telefon o arhivă difuză de fotografii cu graffiti-uri, stickere, stencil-uri, scrijelituri. Care mai ascunse, care mai la vedere, care ivite-n cale, care căutate, dar toate mărturisind o bucățică din adevărul cuiva care și l-a lăsat acolo, poate-poate l-o găsi altul și s-o oglindi în el. Le păstrez cu grijă și uneori mă oglindesc. Iată-le.
Por si algun día venimos juntos. | Ne pas se cacher derrière son pare-être. | Quand je dis il faut c'est que j'ai tout faux. | Je préfère sentir ton amour que le savoir. | La drum, unde licuricii urma-și lasă. | Aici ai pierdut un sărut! | Viața e mai mult de-atât, crede-mă. | Too many iPhones, not enough dreams. Chiar da! | A fost frumos. | Unde a ajuns nadirul sufletului? | Hole to another universe. | Aici o să vin când o să-mi fie dor de noi. | Știi să calculezi masa molară a constantei perimetrice a hexaedrului, dar nu știi face o fundă. | Sărut-o! | Hey, tu! Ascultă-ți inima! | Unde mergi? Nu știu. Dar continui să merg. | Nici ai mei nu știu că le-am încercat pe toate! | Who does your heart feel safest with? | De multe ori nu-i ca tine. | We are made from stardust. | Persoanele potrivite la momentul nepotrivit. | Diaree explozivă. | Fii artist! | Muncă și răbdare. | Tu rămâi în mintea mea ca un parfum de mahala. | Fiii ploii. | Zbor. | Vă văd, vă simt. | Să fiți cuminți. | Enescu aici! | Nu e treaba voastră! | Ai bani? | Să visezi! | Pumnii domnișoarei A. | On va miquer le monde avec notre gentillesse. | Ce ești? | La Mc-ul ăsta mă aducea Mamaia când eram mic. | Life will never be the same again, life is changing. | Gânduri libere. | Să ai trupul proaspăt, gândul putred, să-ți aduc o mie de calești, să-mi petreci regretele din suflet. (Emil Brumaru) | Au, ce dor coastele. | Tu ești motivul meu pentru toate bețiile. | Te ador, Brioșica mea dulce. | Loc de oftat. | Planeta e plată. | Citește o carte! | Where is the love? | Dă-mi viză de bulgari. | Lângă locul inimii se află... | Totul e la diminutiv. | #puneinimă | Între bine și rău zace sufletul tău! | Unde ești? | Curaj! Fii bun! | Violență psihotronică. | Pur și simplu mulțumesc!
Și, pe paharul de cafea primit în gara din Brașov:
Așa am să fac.
Încotro?
Nu știu. Dar continui să merg, vorba graffiti-ului de pe un perete, cred, tot din Brașov. Nu cred, sunt sigură. Știu și unde e, cu ochii închiși. Cumva, cele mai multe răspunsuri tot de-acolo îmi vin, chiar și când nu le caut înadins. Sau mai ales. Poate că inconștientul meu duduie ca o uzină și, vorba unei prietene, când nu sunt semne, le facem să fie. Sau poate că într-adevăr s-a copt ceva și frământarea pe care o simt adeseori fără s-o pot numi e schimbarea care sparge crusta vieții cu ciocul, pe dinăuntru. Până la urmă, poate că singurul drum greșit e cel pe care ți-ai dorit cândva să mergi și n-ai făcut-o. Sau drumul de întors pe care ți-a fost frică să pășești atunci când ai ajuns în fundătură.
Am plâns de frumusețe într-o seară, pe la zece, la Brașov. Mă întorceam de la Bastion, unde Alifantis tocmai cântase poemele adolescenței mele și-mi înflorise sternul - el și două pahare de Jidvei. Nu știu de ce, am coborât pe Cerbului prin Peneș Curcanul în loc s-o iau pe Castelului. Acolo, la numărul 15, sub o fereastră de termopan și deasupra unei măști de țevi, cineva scrisese: Exprimă-ți sentimentele. Viața e scurtă, iar noi nu citim gânduri. Am rămas trăsnită. Nu m-am rușinat de doamna în cârjă care venea din spate, agale pe sub bovindouri, și m-a privit în ochi surâzând. Iar peste vreo cinci minute am izbucnit iar: coborând pe Poarta Șchei, am luat-o la stânga pe Hans Benkner, spre Biserica Neagră, și m-a izbit priveliștea turlelor în noapte, răsturnând cu volumele lor volumele din jur.
Ca să se-așeze frumusețea, m-am dus atunci, la zece seara, în Livada Poștei și m-am dat în leagăn. Iarba era proaspăt tăiată și aroma ei mi-a amintit de o altă zi, în iunie, când mergeam pe Kiseleff și brusc mi-am dat seama că sunetul cicadelor acoperă zgomotul traficului. O clipă în care Bucureștiul a fost înfrânt sonor - și totuși, ce străin îmi e. Acolo, în leagănul din Livadă, împingând cu tălpile în priveliștea înnoptată a fațadelor de peste drum, mi s-a ivit în minte un gând cu care poate c-o să fac ceva, cândva: stelele se mai așază și cu mâna.
*
Sfârșit de septembrie. Suntem într-unul dintre locurile mele preferate din Brașov: o belvedere micuță din capătul străzii Colțul Putinarilor, unde ajungi dacă din Șirul Gheorghe Dima faci dreapta pe După Iniște, apoi, curând, stânga pe-o străduță urcușită. Locul e un buzunăraș vopsit în alb și albastru și-mi place să vin aici vara la asfințit, sau toamna, sau iarna - să vin și să mă uit cum Șaua Tâmpei își schimbă culorile, cum crugul cerului se apropie sau se îndepărtează, după calendar. Mă uit la casele de sub munte, risipite la poale ca dintr-o zvâcnire de încheietură. Nu sunt atentă când Cristina mă surprinde din profil, într-un portret pe care îl păstrez doar pe retină. Îi spun: "Dar n-ai prins semnul de întrebare care se-nvârte și se mușcă de biluță..." Răspunsul e de Pulitzer: "Nu, dar semnul de exclamare, când va fi, o să-l prind sigur!"
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2025 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2025), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2025. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)