Horoscopul Morții - 2025

Atenție: acest text conține informații care vă pot afecta emoțional.
Recomand să nu citiți acest text dacă teme precum moartea celor dragi, ororile războaielor, bolile incurabile și alte teme similare vă afectează sau vă deranjează.

Ce puteți găsi în acest text:
Mâna stângă a Morții
Domnișoara Premoarte sau cum am învățat să mor în fiecare clipă și să trăiesc în fiecare zi
MMM sau cum să nu mori din dragoste de cinema rănită
De la cravata roșie de pionier la flacăra violet și cravata galbenă
De la Charlie Hebdo la Charlie Kirk: foarte mulți Charles, prea puțini oameni liberi
Never again sau cum ar suna procesul Morții de la Nuremberg
Horoscopul Morții

Mâna stângă a Morții

Știu câte ceva despre moarte. Bineînțeles nu despre mea și chiar aș vrea să rămână așa, un mister, ca să fie cu adevărat o surpriză. Dar despre Moarte, oh, da.

Posibil să o fi văzut chiar din primele clipe de viață. Bine, e mult spus că am văzut-o. Mai degrabă am simțit-o. Frigul ăla lovindu-mă din toate părțile. Uraganul de sunete fără de înțeles. Strălucirea aia orbitoare și, mai ales, mâinile. Nu știam atunci că sunt mâini. Dintre acele mâini, pe una singură am simțit-o smulgându-mă din liniștea apelor. Am cunoscut-o din primele secunde. Am știut instinctiv cine e acea mână. Mâna pe care am apucat-o cu disperare de la prima răsuflare. Mâna care m-a ținut destul de strâns până acum. Mâna care nu mi-a dat drumul aproape niciodată. Mâna care m-a adus aici. Mâna stângă a Morții. Mâna pe care noi toți o numim VIAȚĂ.

Domnișoara Premoarte sau cum am învățat să mor în fiecare clipă și să trăiesc în fiecare zi

Cei mai mulți dintre noi își trăiesc viața ca pe o tranziție nefericită către adevărata moarte, punându-ne singuri piedici în felul în care am putea profita deplin de această stângăcie a existenței. Din stângăcie în stângăcie până la marea veșnicie.

Dar, cum s-a zis mai demult că "nu credeam să-nvăț a muri vreodată", viața te învață, inevitabil, invariabil, să o trăiești ca pe o moarte oricând posibilă. Mie îmi place să o numesc Domnișoara Premoarte.

E o îndrăgostire perpetuă de Domnișoara Premoarte, o relație de dragoste și ură. Domnișoara Premoarte nu te lasă nicio clipă din strânsoarea pătimașă, iar tu nu te lași mai prejos. O înșfaci ca un naufragiat care e pe punctul să se înece. Te agăți de ea în fiecare miime de clipă, iar ea te amăgește și te vrăjește cum că ar fi veșnică, singura ta iubită, iar tu singurul ei iubit. Nu face altceva decât să te conducă spre moarte, un companion fidel pentru ca tu să nu faci drumul de unul singur, ca să nu crezi că Moartea cea mare și adevărată te va trata ca pe un muritor de rând, din rând, ci tu vei fi, la fel ca în viață, iubit pentru totdeauna.

Când înțelegi că nu sunt două chestii separate, diferite, când le vezi împreună, două fețe ale aceleiași experiențe, te împaci cu ideea că rezistența e futilă. Îmi place mult acest cuvânt, futilitate. Contează însă foarte mult cum combini această zădărnicie cu alte filosofii de viață pentru că rezultatele diferă vital, ca să zic așa.

Spre exemplu, futilitate și imbecilitate dăunează grav finalității, făcând-o pe Domnișoara Premoarte să-și piardă răbdarea și să-ți dea papucii ca s-o iei mai repede cu picioarele înainte. Futilitatea combinată cu fragilitatea dau impresia că nu ești pregătit pentru Marea Trecere, iar futilitatea cu senilitatea, mai ales în funcții publice, te face agent al morții și nu-mi vine să zic decât mult noroc la marea întâlnire. Probabil Marea Doamnă are motivele ei pentru care acceptă astfel de agenți abominabili și criminali să-i facă treburile (murdare) mortale. Dar despre asta, mai târziu. Să revenim puțin la Viață.

MMM sau cum să nu mori din dragoste de cinema rănită

Pot spune cu toată tăria că în ceea ce privește MMM, niciun agent al renunțării sau al uitării nu a reușit să învingă dragostea de cinema. Anii s-au scurs mai repede decât nisipul clepsidrei producției cinematografice, iar oamenii au sperat să păcălească iadul nefilmării și s-au lăsat răniți de toate impedimentele astfel încât ea, femeia asta plină de visuri și speranțe, să nu moară din dragoste de cinema rănită.

Violeta a reușit să țină viu proiectul chiar și când Moartea însăși și-a băgat puțin coasa și, cu ajutorul timpului nemilos, a vrut cu orice preț să ne învingă. Dar Violeta a răzbit, a tras cu viață de fiecare șansă, a convins și pe cei deja morți în inimă că MMM e un film care merită să vadă lumina proiectorului.

După mai bine de 17 ani, MMM - Mario, Maria, Marinel a devenit filmul de debut al regizoarei Violeta Gorgos, un nume respectabil și respectat în lumea documentarelor și a televiziunii, o fiică a Basarabiei, o femeie puternică, pleonasm desigur, un suflet mare, o mamă și o prietenă a multora dintre noi.

Un film despre o femeie puternică, pleonasm desigur, un tablou pictat cu tandrețe, cu nostalgie, cu mici tușe autobiografice, cu oameni care au vrut să facă film fără remunerație, cu familia alături, lucrând în film și pentru film, cu propriul tată imortalizat pe memorii digitale, cu satul natal surprins și surprinzător, cu amintirea mamei și a lumii plină de oameni și de povești nespuse ale Moldovei de peste Prut, atât de asemănătoare cu cele deja cunoscute din România de dincoace de Prut. Un debut candid, bun. Un film viu.

De la cravata roșie de pionier la flacăra violet și cravata galbenă

Am cravata mea, sunt pionier, și mă mândresc cu ea, sunt pionier.
Am cravata mea, sunt mare boier, și mă protejez cu ea, vreau minister.
Am cravata mea, sunt mare pișicher, și mă filmez cu ea, și când vreau să cânt, fluier.

Adevărul e că sunt aproape rudă cu Sergiu Celibidache. Amândoi ne-am născut în același oraș, și amândoi ne tragem din oameni care locuiau în satul de la confluența Siretului cu Moldova. N-o să-i zic numele, să nu ne facem mai vedete decât suntem.

Într-un fel, succesul filmului Cravata galbenă a venit și din "reușita" de a ne face fuduli pentru că suntem din același neam cu el. Termenul e folosit intenționat pentru că e apreciat în zona despre care vorbeam. Adică, stai, bre, că Celibidache ăsta, de care nici nu știam, a fost foarte tare, chiar foarte tare și culmea e și român, ca mine, împărțim același geniu al poporului român, și în plus lui nu i-a fost rușine că e român, s-a mândrit cu asta, și le-a dat la toți peste nas că el era cel mai șmecher, și m-a făcut și pe mine să mă simt bine, și muzica a fost frumoasă, nu știam că există așa muzică, și dacă i-a plăcut lui, îmi place și mie, că e patriotică așa, și... mă opresc.

S-a scris atât de mult împotriva sau în favoarea acestei pelicule și a acestui subiect, încât am ajuns să mă întreb dacă chiar toți care s-au celibidachizat în halul ăsta, chiar toți-toți au văzut și filmul.

Pe de altă parte, eu chiar am învățat în casa lui, devenită școală de muzică, și la un moment dat am fost la 1 zi și 400 km distanță de a mă întâlni cu el personal ca să se dea cu părerea dacă am sau nu talent. Motivul era că puteam să ajung și eu un mic geniu, fiind din același sat din care se trăgeau stră-străbunicii noștri comuni, din același oraș în care ne-am născut, din aceeași țară pe care am făcut-o mândră în felul și capacitățile noastre, în felul în care nu ne-am rușinat că suntem români pe unde am fost și nici nu i-am făcut pe restul de rușine, din aceeași pasiune pentru muzică pe care el, fiind cu adevărat un geniu, a dus-o la un nivel nemaiîntâlnit, iar eu, nefiind decât din același sat, am decis să-i las lui toată gloria. (sic!)

Și ce-am zis până aici e doar despre "relația" mea cu Celibidache, nu și despre filmul Cravata galbenă sau relația mea cu acest film.

Dar înainte de asta, să lămurim un lucru pe care, până acum, nu știu eu să-l fi făcut cineva.

Ce oameni au văzut filmul, în afară de echipa de producție și de cei cu invitații gratuite?
Oameni care l-au cunoscut personal pe Celibidache, printre care și fiul lui.
Oameni care au avut șansa să participe la unele dintre concertele sale.
Oameni care i-au urmărit cariera, fie specialiști, fie doar pasionați de muzică.
Oameni care au auzit de el și cam atât, așa cum știu de Brâncuși sau de Coandă, ca să numesc doar alți doi.
Oameni care până să vadă filmul nu aveau habar de nimeni și de nimic.

Iar acești toți oameni și alții pe lângă ei se pot împărți în alte categorii.
Oamenii care iubesc filmele inspirate din biografiile unor oameni celebri.
Cei care sunt cinefili împătimiți.
Cei care merg doar la filme românești.
Cei care nu au fost niciodată la un film românesc la cinema.
Cei care nu merg de obicei la cinema.
Cei care nu au pășit niciodată într-o sală de concert, filarmonică, centru cultural sau ateneu.
Cei care nu au fost vreodată la un film și, pentru o bună bucată de timp, nu vor mai merge la un altul.

Să mai continui și cu alte demografice și sociologice? Dacă aș continua, ar ieși clar de ce a avut tocmai acest film succesul pe care încă îl are și de ce a avut atâta contestare. Atâtea patimi de o parte sau de alta. Dar toate astea nu contează decât procentual când vine vorba despre filmul în sine, despre subiectul în sine și despre personajul-persoana în sine.

Și totuși, de ce am început partea asta cu atâta... cravată interminabilă? Oare ce este o cravată? Mai ales că n-am fost prea mândru de cea de pionier și nici nu m-am omorât după cravate în general, indiferent de culoarea lor.

Eu am o singură părere despre film pe care vreau să o împărtășesc tuturor: dacă vreți, mergeți să vedeți filmul, sau așteptați să-l găsiți pe platformele de streaming, și alegeți să credeți ce simțiți în legătură cu el. Doar după ce l-ați văzut. Nu înainte și nu doar citind opinii despre el. Nu trebuie să fiți în asentimentul unora sau altora. Aveți libertatea de a alege dacă să-l vedeți sau nu, dacă vă place sau nu. Asta e frumusețea artei și a creațiilor care vor să devină artă: poți să iubești o creație sau să o urăști și nimeni nu te poate condamna pentru asta.

Nu știu ce reacție ar fi avut Sergiu Celibidache dacă ar fi văzut filmul, dar îndrăznesc să-mi imaginez ce ar fi spus despre noi, ăștia toți care am văzut sau nu am văzut filmul.

"Măi, omule, tu chiar ai văzut pelicula asta? Chiar ai fost acolo, în sala de cinema, alături de alți oameni? Ți-ai făcut o părere? Foarte bine. Nu ai fost și nici nu l-ai văzut? La revedere, n-am ce discuta cu dumneata! Spectatorii să-și facă treaba, criticii la fel, cât despre cei care au făcut filmul, am o curiozitate: Vizionând filmul, am fost perceput Real, Irepetabil, Pur? La nivel profund și vital, a meritat?"

De la Charlie Hebdo la Charlie Kirk: foarte mulți Charles, prea puțini oameni liberi

Nu vă temeți, nu urmează un text politic. Știm prea bine că discuțiile politice pot omorî un text chiar înainte să se nască. Dar vreau să vorbesc puțin de morțile astea "politice". Acte de terorism, asasinate, morți suspecte, accidente. Ele toate, în momentul zero, au fost gândite de un om sau mai mulți oameni. Apoi au fost duse până la capăt de un om sau mai mulți oameni. Cei mai mulți oameni care au făcut și fac asta încă trăiesc, sunt printre noi. Poate chiar acum decid, plănuiesc sau duc la îndeplinire uciderea altor oameni. Se mai numesc și criminali.

Din cauza asta urâm atât de tare Moartea. Pentru că uneori își lasă treburile (murdare) mortale pe mâinile altora, agenții morții, criminalii, cei care aleg ei înșiși momentul fatidic, nu Moartea.

Recomand, în acest sens, Complotiștii de Un-Su Kim în care criminalii, asasinii și cei care urzesc crimele formează o societate atât de fidel pictată încât ajungi să crezi că autorul nu a vorbit despre un Seul imaginar, ci chiar despre o realitate recognoscibilă oriunde.

Dar, revenind, orice ar fi făcut cineva pe acest pământ, nimeni nu e dator decât cu moartea nehotărâtă de oameni. Măcar atâta merităm și noi, ăștia mulți. Să murim când ne sună ceasul. Pentru că și așa natura, erorile, instinctul de supraviețuire și întâmplările omoară suficienți oameni fără să mai avem nevoie de acești agenți îngrozitori, slugile Morții. Până și ei, cei mai abominabili agenți ai morții, n-ar trebui să fie omorâți. Pentru că moartea e ușoară pentru un agent al Morții. E ca o eliberare pentru ei. În schimb, Viața, așteptarea, oprobiul și șansa de remușcare sunt adevăratele pedepse. Nu moartea.

De aceea, cred că moartea celor numiți mai sus, în subtitlu, și a multora ca ei proves my point cum s-ar zice. Pentru că Charles chiar asta înseamnă: om liber, om independent. Dar cine dintre noi e cu adevărat liber? Cine e cu adevărat un charles?

Teoretic, lumea ar trebui să fie plină de mulți "charles", dar cei mai mulți ajung să fie uciși.

Never again sau procesul Morții de la Nuremberg

Sunt anumite lucruri care nu ar trebui niciodată uitate și niciodată repetate. Dar Moartea are plăcerea și puterea să se repete la nesfârșit, again and again, from Cain to the final end.

Cum va fi judecată Moartea pentru toate morțile provocate și pentru toate viețile luate? Va veni și pentru Moarte o judecată finală, un proces ca la Nuremberg unde vom sta cu toții încremeniți și siderați privind filmul nesfârșit și lugubru al crimelor Morții, al uciderilor în masă și al bombardamentelor lașe, al atacurilor teroriste cretine și stupide, al perversității minelor ascunse, al crimelor politice și al războaielor sfinte, al genocidelor de rasă și de clasă, al pruncuciderilor, al matricidelor, al femicidelor, al fratricidelor, al patricidelor, al sinuciderilor și al homicidelor, al "totalicidelor" Morții?

Care va fi verdictul? Cum va fi condamnată și cum își va ispăși pedeapsa? Care este moartea Morții? Și când va veni ea?

Cât despre Nuremberg, filmul, puteți admira unul dintre multiplele chipuri ale Morții, un chip cunoscut, un chip familiar, un chip ca o oglindă, un chip capabil să te captiveze, să te emoționeze și chiar să te înduioșeze, un chip în totalitate uman unde întreaga oroare a Morții zace sub un zâmbet sinistru fără pic de remușcare. Chipul inuman de uman al unor agenți ai morții. Criminali împotriva umanității. Iar Russell Crowe e înspăimântător de-a dreptul.

Horoscopul Morții

Sătulă de inutilele urări de La mulți ani! din noaptea dintre ani, Moartea și-a deschis micul deathbook să-și vadă programările. Erau multe. Mult prea multe. A oftat și și-a trecut ghearele nefăcute peste coasa tocită. Ar fi trebuit s-o mai ascută, să nu mai muncească din greu și peste program.

Era plictisită. Era lipsită de orice chef. Moartă pe interior. A oftat repetat. Era cât pe ce să se ridice și să înceapă. Dar atenția îi fu atrasă de un pergament ce i se lipi de gluga-i prea mare. Un pergament îngălbenit cu rânduri negre. Îi îngheță mirarea pe dantura imaculată.
"O fi venit momentul ăla? E ultima tură?"

Moartea se răsturnă în tronul mormânt și își scutură toate oasele. Coasa se înfipse în carnețelul unde clepsidrele își scurseseră nisipul din ele. Gândurile o purtară spre începuturi, spre negurile alea veșnice când nu avea nimic de făcut. Se plimbase peste tot și tot nu se săturase să colinde lumile, domniile, tronurile, stăpâniile, chiar și pe cei mai de sus. Cu toții o salutau și se bucurau s-o vadă, iar ea, Ea, Nemuritoarea, Frumusețea Veșnică, Odihna Fără de Sfârșit, Creatoarea Necreată, le zâmbea trist. Nu le putea spune că se simțea singură și că nu găsise pe nimeni exact ca ea. Toți îi spuneau cât e de frumoasă, de răpitoare și de puternică, dar nimeni nu se îndrăgostea de ea. Toți o plăceau, toții îi urau drum bun și să revină degrabă, căci li se făcea repede dor de ea. Tuturor le dădea un reper, o pauză, un repaus. Dar nimeni nu voia s-o însoțească. Nimeni nu voise vreodată. Apoi a venit clipa aceea când totul s-a schimbat și ea și-a primit coasa și gluga. Din acele vremuri i-au rămas doar zâmbetul și dorința de a-și găsi perechea.
"Oare chiar se termină totul și în sfârșit pot să..."

Luă pergamentul și începu să citească.
"Horoscopul Morții 2026... Ce Dumnezeu mai e și asta?
Anul 2026, eonul 22 al Morții, nu va fi diferit de miile de ani, și milioanele de eoni de până acum. Dar Moartea va găsi noi și noi căi să-și ducă misiunea cu bine la capăt."

Moartea zâmbi trist. Viața ei era o glumă proastă.
"Berbec: Moarte.
Taur: Moarte.
Gemeni: Moarte.
Rac: Moarte.
Leu: Moarte.
Fecioară: Moarte.
Balanță: Moarte.
Scorpion: Moarte.
Săgetător: Moarte.
Capricorn: Moarte.
Vărsător: Moarte.
Pești: Moarte."

"Cine pusese la cale o asemenea farsă de prost-gust? Cine voise să îi atragă atenția mai mult decât era nevoie? Cine se juca cu Moartea?"

Iar Horoscopul Morții continua.
"Ianuarie - Operație pe creier în zodia Cancerului.
Februarie - Muncă: Multă treabă la serviciu. Dragoste: Mult ghinion, pentru tine Cupidon nu se arată încă. Sănătate: Nemuritoare. Bani: Agenții tăi se îmbogățesc nemeritat.
Martie - Operație la gât în zodia Bening.
Aprilie - Accident groaznic, răvășitor și tulburător.
Mai - Covid Retrogad.
Iunie - Ocluzie în zodia Capricornului.
Iulie - Cancer în ascendent.
August - Nici o șansă de concediu. În dragoste, rămâi pentru eternitate Fecioară.
Septembrie - Cancer terminal.
Octombrie - Unii te venerează, alții se tem, dar toți te folosesc.
Noiembrie - Sfârșit de an foarte aglomerat. Demisia îți este veșnic refuzată.
Decembrie - Bilanț mortal. Necrologuri fără viață. De Crăciun primești același cadou: un dric."

Moartea își ridică dintr-o smucitură coasa. "Ce butaforie ieftină! Ce costum ridicol!" Gluga lungii pelerine îi sări pe spate. "Ce lipsă de imaginație!" Moartea se scutură de tot și de toate și rămase ea însăși, fără zorzoanele inventate.

Splendoarea Universului zăcea goală și răvășitoare. O pulsație incontrolabilă, ombilicală și, în același timp, fără margini. Un miez insondabil floribund până la epuizare.

Un surâs îi cuprinse nesfârșirea. Surâsul Vieții și al Morții.

Memento Mori.
Memento Vivere.


Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2025 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2025), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2025. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)