Dar, despre ce alegeri putem vorbi în cazul anului 2025, an care - fără să doresc cu tot dinadinsul să cad în plasa oceanului rimelor - mi-a adus în față nici mai mult, nici mai puțin decât o realitate în care nu am avut altceva de făcut decât să mă acomodez cu alegerile făcute de zeul implacabil al climei: torid soare, o unică ninsoare și stropi de ploaie binefăcătoare?!? Desigur, realizez că am depășit demult vârsta basmelor, chiar și a poveștilor, că pot, la rândul meu să croiesc vești-povești și că pot oferi teritoriu bogat de încercări eroilor pe care mintea mea nu încetează să-i creeze. Așadar, să dau glas nedumeririlor dar și bucuriilor pe care le-am trăit și să pornesc de la coadă la cap, cu ninsoarea. În ce mă privește, pe anul abia încheiat a fost una singură. Aș fi prins-o în insectar (virtual, desigur!) dacă aripile ei s-ar fi dovedit un pic mai vânjoase dar.... a fost așa, ca o palidă boare-de-ninsoare într-o noapte de Ajun în care prim-planul era ocupat de Măria-Sa-Așteptarea și de zvon de colinde iar lumea din jur, prea ocupată cu multe alte pregătiri, abia dacă ar fi putut-o observa de la fereastră. Nu s-a pus pe străzi, singurele martore ale trecerii ei fulgurante (la propriu!) fiind cele câteva crengi prizărite, acoperișurile ușor pudrat albe și - ca refren sonor "asortat" anotimpului, veșnica boscorodeală de dimineață a șoferilor întârziați care, grăbiți din cale-afară să prindă cozile (citește: staționarea forțată) de pe autostrăzile transformate în mega-parcări, s-au văzut obligați să curețe cu conștiinciozitate oglinzi, lunete ori parbrize. Dar a fost, totuși, o ninsoare... unica - spre regretul copiilor care au ratat acel mult visat săniuș, anunțat la Meteo cu surle și trâmbițe; unica ninsoare-cadou pe 2025, venită la timp, în poate cea mai așteptată noapte a anului!
Despre soarele torid - ce să mai vorbim! Și-a făcut de cap, cu coduri de la galben spre roșu - cât încape iar eu, nesătulă (parcă!) de temperaturile ridicate din București, m-am hotărât să-mi prelungesc căutarea soarelui și pe alte meleaguri, acolo unde mă aștepta nepoțica mea, Neta, cu tolba plină de desene. Deasupra tuturor trona, parcă pentru a-mi ura bun venit, un soare orbitor, găzduit de un cer pe care se răsfățau culori de curcubeu, ceva vegetație stingheră pe o culme de deal și zbor grupat de păsări; să fi fost pescăruși?! În centrul desenului trona un soare încrustat în dorința tuturor de a gusta din fericirea de a fi, din nou, împreună iar aninat de el, acea inimă-simbol născută din "T"-ul semnăturii - Neta Cohen - fetița care, la rândul ei, a învățat / învață și a exersat / exersează unica semnătură a iubirii. În rest: cer, soare, plajă, mare și un crab din cale afară de vesel, prăjindu-se la soare, "acel" crab a cărui privire jucăușă mă caută, parcă... M-o fi invitând?!
Este locul în care mă aștepta, nerăbdătoare, vacanța de rigoare: una activă, cu o nouă îndeletnicire, căreia i-am răspuns cu bucuria de a ne folosi - eu împreună cu nepoțica mea, Neta - de magia soarelui ascuns vederii, dar captiv în cuptorul de ars forme de lut care abia ne-au așteptat să le desenăm, să le colorăm, să le transformăm într-un alt fel de a privi lumea din jur. Într-o dimineață, fiica mea ne-a anunțat că a reținut pentru noi două locuri într-un atelier specializat din Modiin, așa că nu am pierdut timpul și ne-am ordonat prioritățile, hotărâte să înfruntăm încercarea în care ne-am lansat fără nicio alegere, "în premieră". Aici ni s-au pus la dispoziție: o masă de lucru, două seturi de pensule, creioane și, la alegere, de pe rafturile doldora cu "opțiuni" și modele, forme deja create care abia așteptau să fie desenate și smălțuite în culoare. Pe peretele din față exista un panou de dimensiuni apreciabile de pe care puteam să ne alegem culorile dorite pentru obiectul finit; fiindcă nu aveam experiența necesară, alegerea era facilitată de coduri de culoare notate în cifre / numere și corespondența acestora după arderea în cuptor, astfel că ne-a fost relativ ușor să ne hotărâm. Opțiunea noastră a fost, la unison: o farfurie decorativă, fiecare alegându-și desenul care să o reprezinte. Pentru că este, încă la vârsta poveștilor iar Iepurele din Alice în Țara Minunilor își exersează chemarea, Neta avea alegerea făcută:
Eu, mai practică, mi-am exersat talentul într-un ticăit inaudibil de ceas, totul prezidat de pisica ce va deveni personaj principal al unei viitoare cărți.
Vreți să aflați care a fost, de fapt, adevăratul cadou al soarelui "ascuns" din cuptor? L-am văzut abia la o săptămână distanță, când toată seria de creații a respectivei săptămâni a cunoscut procesul arderii. Cum între timp mă întorsesem în țară, l-am primit pe WhatsApp dar bucuria a fost cu atât mai mare! Evident, în mesaj s-a cuibărit și o surpriză, la fel de solară ca și amintirile mele: bufnița pe care Neta a pictat-o într-un galben luminos, cea despre care - iată! - tocmai uitasem...
Ei... și acum, după ce am trecut - ca mers "à l'envers" prin perdeluirea unicei ninsori de decembrie și prin căldura toridă a verii de august, să împlinim tripleta anunțată, prin "stropii cei de rigoare": ploaia de iulie. Adevărul este că în 9 iulie 2025, Bucureștiul a fost, inundat (la propriu!), de o ploaie care a testat capacitatea de prevenție și răspuns a administrației dar și propria noastră nerăbdare. În după-amiaza aceleiași zile, pe scena Operei Naționale din București urma să se desfășoare Gala decernării Premiilor Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România pe anul precedent iar eu eram între premianți: cartea pe care o semnasem împreună cu Neta Cohen (coautoare ca ilustrații, idei și rime) a primit Premiul Categoriei Didactic (secțiunea Muzică Vocală). Firește, nu puteam rata gândul că, prin cine știe ce alegeri (sau culegeri?!?) titlul cărții noastre indusese ideea de ploaie, de vreme ce avea, parcă, un nume predestinat: Strop și Pic își caută ploaia. După cum se vede, în cele din urmă și-o găsiseră! Ba, chiar, o celebraseră!!!
Rememorez, ploaia a provocat și un cortegiu de amintiri și, pentru asta, i-am mulțumit. În câteva cuvinte, vi le împărtășesc pentru că, într-adevăr, s-ar putea vorbi despre o cale de poveste legat de modul prin care s-au cristalizat, în mintea mea, cele două personaje principale, frații Strop și Pic. Totul a început în urmă cu peste patru decenii, pe când nici nu mă gândeam să mai croiesc vreo altă poveste pentru fiica mea; depășise vârsta poveștilor iar preocupările mele se centrau exclusiv pe muzicologie. Dar viața își cere drepturile și, dincolo de scris mai erau și serile cu prietenii. În casa compozitorului Liviu Dănceanu și a soției sale, pianista Rodica Dănceanu, era "ceasul" la care se crea un nou miracol: prindea formă și chip proiectul Archaeus - un atelier de muzică contemporană. Dezbaterea de idei era aprinsă și se prelungea până la ore mici în noapte. Martoră ne era ghidușenia unui pitic ce străjuia tipsiile cu fructe din bucătărie, îmbiindu-ne la câte o gustare. Fascinată de mica arătare, i-am întrebat pe Dănceni cine să fie personajul: cum îl cheamă și care îi este rostul. Răspunsul a fost, pe cât de simplu, pe atât de derutant: este "Nimeni" iar când am cerut explicații mai detaliate mi-au spus că l-au adus din Franța, de la niște prieteni, numele fiind moștenit: "Personne". Mi-a plăcut ideea, gândul purtându-mă către celebrul film francez Ni vu ni connu (1958). De atunci, amintirea piticului Nimeni m-a tot cutreierat, fără a se concretiza în vreun fel. Peste ani, când am scris pentru Neta povestea Stropului și a Picului de ploaie, acel pitic s-a dublat în mintea mea, căpătând personalități distincte. Când i-am spus Netei povestea lui, nu a așteptat nicio secundă: s-a așezat la masa de desen, și-a pus la îndemână instrumentele și a căutat să-i recreeze chipul; a făcut-o "la dublu", dând fiecărui personaj acea identitate care să-i corespundă: Strop - serios și atoateștiutor (cu ochelari) iar Pic - timid, jucăuș, în umbra fratelui mai mare (șugubăț, cârlionțat, pistruiat). Așa, piticul Nimeni al lui Liviu și al Rodicăi Dănceanu a prins viață în cartea care ne învață lecția despre valoarea prieteniei dar, mai cu seamă, cea privind alegerea prietenilor potriviți: atenți, binevoitori și dezinteresați, gata oricând să găsească soluții și să ofere ajutor oricui ar avea nevoie.
Cu Strop și Pic m-am aflat atât la București cât și la Tel Aviv unde, într-o zi scăldată în soare de septembrie, alături de Neta Cohen, am prezentat povestea în fața publicului ce a umplut la refuz primitoarea sală de conferințe a Institutului Cultural Român. Mulțumiri, primitoarelor gazde: directorului Centrului, domnul Martin Ladislau Salamon, directoarei adjuncte - o veche prietenă pe care mi-a făcut plăcere să o regăsesc - Luciana Carmela Friedmann și celor mai noi prietene, cărora le mulțumesc pentru expertiză: Maria Minerva Roșca și Ana Maria Mărgineanu.
Și, tot acolo, atât eu cât și soțul meu, compozitorul Petru Stoianov, ne-am regăsit prieteni de o viață, din studenția bucureșteană (de la "Conservator", anii '70): fosta mea colegă Liana Herman și fostul coleg al soțului meu la clasa de compoziție a maestrului Anatol Vieru: compozitorul, pianistul și profesorul Vladimir Scolnic, ambii veniți la conferința ENESCU 70 pe care am avut onoarea de a fi invitată să o susțin, alături de un alt discipol al clasei Anatol Vieru: compozitorul israelian de origine română, Michael Damian. Dar despre asta - cu o altă însorită ocazie...
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2025 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2025), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2025. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)