b. Și despre Rengo Thanasegaran (malaezian, dar, de origine indiană) am scris, anul trecut, în noiembrie, atunci când ne-am cunoscut, în suburbia liniștită în care locuiește, parte a imensei capitale Kuala Lumpur. L-am revăzut în ianuarie 2025, atunci când, revenind în Malaezia, mi-am început călătoria spre Nord, adică drumurile spre alți și alți oameni ai acestui an. Rengo se ocupă cu comercializarea de ochelari speciali destinați medicilor care practică chirurgia, alături de câțiva colegi, dar și de Tiffany, prietena lui balineză. Îmi amintesc de petrecerea organizată de comunitatea de indieni din care face parte și la care am participat, îmi amintesc de fabuloasa mâncare (nu atât malaeziană, cât un mix perfect de influențe chineze, indiene și locale), îmi amintesc de obiceiul lui și al colegilor de birou de a se întâlni, acolo, la sediul companiei, pentru a merge apoi, împreună, acolo unde se simt bine și unde își pot mânca micul dejun preferat.
c. Jeffrey Ang a fost profesor de limba engleză în diverse școli din Malaezia. Pensionar fiind, locuiește, acum, într-un apartament dintr-un bloc aflat într-un complex rezidențial, în partea nouă, în continuă dezvoltare (cu străzi largi, extrem de primitoare cu autovehiculele, dar, fără treceri pentru pietoni) a orașului Melaka. Ascultă muzica anilor '80, vede serialele americane, citește literatură genul romance, cutreieră orașul în căutate de noi și noi restaurante și de mâncăruri bune, dar și de prieteni care îl pot aștepta acolo. L-am întâlnit în ianuarie 2025, ne-am bucurat de gusturi culinare și culturale comune, am petrecut, împreună cu și alături de Esther Goh (o bună prietenă a lui), seara de ajun de An Nou, într-un mic bar, cu snacks, bere europeană și muzică live.
d. Mani i se spune (sau Mk. Backpacker, așa cum ne spune profilul Couchsurfing), este indian de origine și se ocupă de un mic hostel din Tanah Rata, așezarea cea mai relevantă din Cameron Highlands), o zonă, deloc mare (cam 700 kmp) de plantații de ceai, creată, cam în urmă cu o sută de ani, după sosirea în regiune a unui explorator și geolog scoțian, în anul 1885. Este extrem de primitor, ajută cu tot ceea ce îi este la îndemână, sugerează vizitatorilor să se bucure de ceea ce regiunea asta oferă (în afară de ploile care, uneori, nu se mai termină): vizitarea unor plantații de o frumusețe incredibilă și a unor fabrici de prelucrare a frunzelor de ceai, drumeții, găsirea florilor de rafflesia, întâlniri cu indigenii - orang asli. Am locuit, în hostelul lui, o săptămână, în ianuarie 2025, încercând să înțeleg, atât cât am reușit, cum de poate funcționa, perfect chiar, societatea malaeziană, ca un mix de chinezi budiști, indieni hinduși, malaezieni musulmani.
e. În Taiping, alt oraș fondat de chinezi (la fel ca Melaka, la fel ca Georgetown) și locuit majoritar de aceștia, fostă capitală a Malaeziei, l-am cunoscut, în ianuarie 2025, pe David Cheng, un tânăr întreprinzător, proprietar - împreună cu soția, a două (trei, acum, sunt sigur, pentru că l-a inaugurat și pe al treilea - atunci, la vremea călătoriei mele, aflat, încă, în lucrări de amenajare, după propriile-i planuri) hoteluri mici, cochete, destinate, mai ales, familiilor mari, de malaezieni musulmani și budiste chineze. Un spirit viu, activ, inteligent; un bun soț și tată de familie; un prieten Couchsurfing, ca toți cei despre care scriu acum. Mi-a oferit, pentru o săptămână, o cameră, într-un hotel mic, intim, amplasat într-o zonă liniștită a orașului; m-a invitat să îi cunosc familia; m-a călăuzit prin lumea complexă a bucătăriei chineze malaeziene.
f. Prin martie 2025, l-am cunoscut, în Porto, pe Abner Luis Santos, un brazilian, cu care am tot povestit despre statul în care s-a născut, Minas Gerais (și comorile baroce din bisericile și mânăstirile de acolo, pe care le cunoaștem, la fel de bine, și el, și eu). L-am ascultat, povestindu-mi despre munca lui (de inginer IT și relația pe care o construiește cu AI) pe care o face, mai ales de acasă; despre dorința de a deveni cetățean european; despre dificultățile cu care s-a confruntat în anii în care, după sosirea în Portugalia, a economisit, pentru a avea un apartament - o formă de proprietate, care i se pare un impuls important, un motiv evident care îl stimulează pentru ceea ce va face în viitor. Nu vrea să revină în Brazilia; din motive personale, a tăiat, definitiv, orice legătură cu familia lui de acolo.
g. În Funchal, capitala Insulei Madeira, l-am întâlnit pe Adeeb Haddad, un tânăr întreprinzător iordanian. Ne-am cunoscut în ziua în care lansa patru noi tipuri de bere nefiltrată, produsă în cantități mici, pentru barurile unor prieteni de pe insulă. Familia sa este numeroasă, însă, doar mama lui locuiește, acum, în Iordania; acolo se reunesc, cu toții, de două ori în fiecare an, în casa acesteia. Adeeb a călătorit mult, iubește AI, cu care discută, în baza unui abonament scump, este un bun prieten. I-am scris, de curând, că voi ajunge, anul viitor (pentru prima dată) în Iordania, și mi-a răspuns că și-ar dori să mă însoțească și să mă ajute să întâlnesc localnici, să înțeleg cultura, istoria și tradițiile locale.
h. Matthias (Matze) Schnapp este polițist și profesor la o școală de cadeți din Bamberg. Ne-am cunoscut în aprilie 2025; m-a primit în apartamentul lui, închiriat pentru o sumă pe care o consideră potrivită pentru ceea ce îi oferă și rezonabilă, în raport cu salariul lui, respectiv cu costurile asociate locuirii în Bavaria. Îmi amintesc bucuria lui atunci când mâncam, acasă, ceea ce eu găteam, pentru amândoi. Curăța farfuria cu degetul, sau chiar cu limba. Îmi amintesc plimbările prin oraș, perfect ghidate de el. Îmi amintesc bine evenimentul pe care l-a organizat, pentru prietenii lui internaționali (și ai mei) Couchsurfing, într-unul din parcurile orașului, la care s-a ocupat, dibace, de grătarul veșnic aprins. Îmi amintesc de vizitele pe care le-am făcut în câteva celebre grădini urbane de zarzavat, de fructe și de flori, care există în oraș de sute de ani.
i. În mai 2025, i-am cunoscut, în Dresda, pe Dmytro Inosov și pe soția lui, Evgenia Sviridova, ucraineni care trăiesc de opt ani acolo. Evgenia predă, cumva, mai degrabă pentru prieteni și cunoștințe, limba rusă și limba ucraineană; Dmytro, în schimb, este profesor de fizică (cercetător, conducător de doctorat) la o universitate din Dresda și extrem de implicat în ceea ce se numește Geocaching (joc de căutare prin GPS), punând, prin Europa, Geocsaches (comori) și căutându-le pe cele puse de alți nebuni frumoși, pasionați de joc, așa cum este el. Am discutat mult despre ideea de universitate, despre Dresda (oraș distrus în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, oraș clasat ca patrimoniu cultural al umanității și declasificat, ca urmare a construirii unui pod banal peste Elba - motiv de râcă între autoritățile orașului și UNESCO, oraș în care se află Semperoper), despre motivele (foarte diferite) pentru care folosim - eu, el -, Couchsurfing.
j. Iason Liossatos are 28 de ani și este grec; locuiește în Leipzig; studiază canto la Universitatea de muzică și teatru Felix Mendelssohn Bartholdy; și-a cumpărat, de curând, un apartament simplu, cochet, primitor. Mi-a acceptat, în mai 2025, rugămintea de a mă găzdui, m-a invitat la concertul de binefacere pe care l-a organizat clasa lui, apoi, a plecat la Kiel, unde Oper Kiel îl invitase să facă parte din distribuția spectacolului cu Gianni Schicchi (Pinellino), ce urma să deschidă stagiunea următoare, lăsându-mă, pentru șase zile, singur, astfel că am explorat intens orașul, deși, venisem, mai degrabă, pentru a-l întâlni pe Iason decât pentru oraș, pe care îl cunoșteam bine, pentru că iubesc muzica lui Bach.
k. Bibliotecar la biblioteca de economie a universității din Verona, Franco Chilese locuiește într-un apartament de mărime medie în partea veche a orașului (La Veronetta). Mi-a fost un excelent partener de discuții despre Evul Mediu italian; m-a ajutat să vizitez, cu sprijinul Fondazione Verona Minor Hierusalem, 17 biserici ale orașului medieval (traseul Rinascere dall Aqua, traseul Rinascere dalla terra, traseul Rinascere dal cielo); am ascultat, împreună, ore în șir, concertul clopotelor unora dintre acestea, într-un spectacol unic (organizat de Scuola campanara di Verona), într-o frumoasă seară de iunie (2025).
l. Ezio Buzzachi lucrează pentru o filială din Verona a unui mare concern de autovehicule german (Volkswagen), fiind foarte mulțumit de salariul pe care îl primește și de faptul că îi instruiește, ca parte a muncii sale, pe tinerii angajați ai fabricii, dornici să învețe meserie, să se afirme și să câștige bine; nu exclude, însă, faptul de a renunța la acest serviciu sigur și bănos, pentru a se dedica exclusiv unui hobby (scuba diving instructor și lifeguard instructor), pe care, acum, îl practică, doar în zilele sale libere, în Lacul Garda. Am locuit la el, cu el, câteva zile, în iunie 2025, în partea nouă a orașului.
m. Am revenit extrem de bucuros în Ravenna, în iunie 2025, după mulți ani, și am fost găzduit de Maynor Escobar, un tânăr originar din Nicaragua, aflat în căutarea unei meserii (lucra, cu acte în regulă, șase zile pe săptămână, în construcții) care să îi permită să trăiască decent, dar și să își ajute familia din Managua, a unei personalități care să îl definească, a unor prieteni cu care să discute despre lume, despre America Centrală și despre țara lui (aici, m-a nimerit, eram prietenul potrivit - poate că ăsta a fost motivul principal pentru care m-a primit în micul lui apartament, închiriat), a unor povești și experiențe care să îl ajute să se integreze cultural, economic și social în Europa.
n. Alireza (ea, 30 de ani) și Samin Vaghei (el, 32 de ani), sunt doi tineri, bine educați, orientați spre viitor, iranieni; au plecat (ori, au fugit) din țara lor, din motive evidente (pentru tinerii de vârsta lor), dar mult mai greu de înțeles și de acceptat, de exemplu, de generația părinților sau a bunicilor. Cei doi sunt căsătoriți de opt ani, nu au copii și locuiesc într-un apartament spațios, într-o vilă dintr-o zonă rezidențială din Antalya, chiar lângă celebra cascadă Duden, care își duce apele direct spre Mediterana. M-au primit și m-au găzduit, în iunie 2025, așa cum o fac, de ceva vreme și cu prieteni iranieni, care, la fel ca ei, încearcă să trăiască modern, practicând o meserie onorabilă (Alireza și Samin sunt profesori de limba engleză și consultanți în pedagogie școlară), evitând, în țara în care s-au născut, un regim pe care îl consideră opresiv, autocrat, perimat. Ne-am amintit, împreună, de minunile culturale din Iran, de civilizațiile care s-au succedat acolo, de Jumătatea Lumii, de Zoroastrism, de bazaruri, de moschei, de narghilele și de oamenii, atât de calzi, de primitori, de umili.
o. În Durres, prin luna iulie, înaintea Festivalului de la Ohrid, l-am cunoscut pe Sam L. (așa se descrie, doar cu inițiala numelui de familie). American pensionat (65 de ani), cu un venit insuficient pentru a trăi în țara în care s-a născut, cu origini filipineze (dar, pe care nu le cunoaște, nu le cultivă, despre care nu discută, doar le acceptă, pentru că nu le poate schimba), trăiește, de mai bine de 16 ani, în Europa. În raport cu nivelul de trai din locurile pe care a vrut să le cunoască și în care s-a oprit în acest timp (Amsterdam, București, Durres), în corelație cu pensia pe care o primește, în funcție de ceea ce statul albanez îi oferă (asistență medicală gratuită), căutând să fie parte a unui grup de străini care, din motive similare cu ale lui, trăiesc, de decenii, pribegind pe la noi, prin casa europeană. Strania limbă albaneză, și literatura au fost, inițial, subiectele noastre predilecte de discuție, care ne-au apropiat; apoi, au apărut și altele: plecarea sau exilul auto-impus, mâncarea de inspirație otomană și balcanică, Mediterana ca mare a noastră purtătoare de oameni, de idei și cunoștințe, și corăbii și de mărfuri.
p. Dario Chillemi din Siracusa (45 de ani) este artist de stradă, este muzician (compune și cântă sublim la chitară), este doctor în jazz, este călător, este și tată - de copii recunoscuți și nerecunoscuți, este descoperitor de oameni, de vieți, de locuri și de bucurii (pe care le împarte cu ceilalți). Locuiește în Siracusa, fabulosul oraș sicilian, colonie și putere, loc mândru de comerț, de ședere și de viață boemă. Își înregistrează muzica în studioul de acasă (o casă veselă, răcoroasă, colorată, din partea de secol 20 a orașului) sau în subteranele catedralei; o cântă alături de și cu prieteni, o duce prin lume (a concertat, de curând, în Maroc, iar acum se află în Costa Rica, ascultându-mi sugestia de a trăi acolo unde s-ar simți bine, fără obligații, natural). Timpul pe care l-am petrecut alături de el și împreună cu el m-a transformat, m-a îmbogățit, m-a convins să adaug și genul de muzică pe care Dario îl practică, bucuriilor drumurilor mele prin lume - albumele Ordi l' Alchimie, Equilibrium, D(i)ario Chilemi, Face the Fear. Vă încurajez să îi ascultați muzica și să îi vedeți înregistrările.
r. În imundul Palermo l-am cunoscut, în octombrie 2025, pe Viktor (și atât, pentru că doar așa se prezintă, în vârstă de 34 de ani). În micul apartament pe care l-a închiriat, în partea veche - murdară, cumplit de neîngrijită, însă, culturală, ocrotită și istorică; excepțională, dar, cât se poate de precar prezervată a orașului; foarte aproape de mare, foarte aproape de casele în care Mafia secolului trecut își chinuia victimele nesupuse, însă foarte departe de Rusia lui natală și de visele pe care le-a avut, cândva, despre realizare profesională, despre familie, despre viață. Viktor este biolog, lucrează într-un laborator, acceptă modul de viață pe care l-a întâlnit în Sicilia, pune bani deoparte, își ajută prietenii încă mai necăjiți decât el, ascultă poveștile celor pe care (ca mine) i-a primit și găzduit în casa lui. Vorbește puțin, visează încă mai puțin, speră, probabil, la fel de anemic, un altfel de viață.
s. Massimo Fucine are 50 de ani, lucrează (într-un frig cumplit) ca manipulator și ca vânzător la raionul de carne (congelată) a unui supermercado situat foarte aproape de apartamentul în care locuiește în Trieste (și în care adună prieteni - ca mine, sau ca cei trei tineri neștiutori de nimic din cele ale vieții, altele decât distracția inutilă, risipa de timp și pierderea de bani, pe care i-am întâlnit acolo, veniți prin work away, din Regatul Unit și din Maroc, să își încerce abilitățile de agricultori - adică lucrând în grădina familiei lui Massimo, aflată lângă Trieste). Viața lui Massimo este fadă, simplă, banală - și nu încearcă să o condimenteze, să o schimbe, să o ducă la alt nivel de cunoaștere, de împlinire, de satisfacție - îi este foarte bine cu cea pe care o duce, o trăiește, o construiește. Și cu cei doi papagali mari, pe care îi ține în două colivii. construite pe măsura lor. În aprilie 2025 l-am cunoscut: i-am vorbit, bucuros, despre Olandezul zburător de la Teatro Verdi, despre muzeele orașului în care locuia, despre Mediterana vecină - parcă auzea prima dată de toate acestea. Diviziune muncii, în cele nouă zile în care am locuit la el a fost asta: Massimo asigura toate cele necesare bucătăriei, eu găteam zilnic, iar, atunci când ajungea acasă, fiecare din noi, cei cinci, mânca. Și a fost bine pentru toți.
ș. Tot în Palermo l-am cunoscut, în octombrie 2025, pe Filipek (Filippo și atât), 47 de ani, geolog italian (lucrând ca inginer pentru o companie importantă de drumuri și lucrări de artă din insulă), călător, la fel ca mine (sau, poate, mai abitir, pentru că a avut curajul să se aventureze în Ucraina, la câteva luni după izbucnirea războiului, în anul 2022, ori să călătorească în Afganistan, țară aflată de 45 de ani într-un proces de auto-distrugere), rău tată de familie (divorțat fiind, își crește cei doi copii, atunci când se află la el, din două în trei săptămâni, așa cum nu se pricepe - cu mame surogat, pe care le caută prin work away). Am discutat îndelung despre America Latină, pe care nu o cunoaște, iar, la jumătatea lunii ianuarie 2026, după ce va ajunge în Columbia, la Bogota, ne vom întâlni, pentru câteva zile, în Villa de Leyva (unde, el se va adapta fusului orar, iar eu mă voi pregăti să revin în Europa, acasă). Am cunoscut-o, în apartamentul spațios în care locuiește, pe Anna Thieme, o braziliană deșteaptă, frumoasă și dornică să cunoască lumea. Venise pentru a se ocupa de copii, dar, comportamentul lui Filippo a dezamăgit-o, așa încât a plecat spre Sudul Franței, pentru a lucra în specialitatea ei, de maestru bucătar, înainte de a-și revedea fiica, în Barcelona, pentru această perioadă de sărbători. Ce lume pestriță!
t. În Lyon, tot prin octombrie 2025, l-am cunoscut pe Fred, 56 de ani, profesor de științe la un liceu din Villeurbanne, peste drum de marele Lyon. Modest, reținut, umil. Destoinic, foarte implicat în munca sa cu tinerii, devotat științei, educației și elevilor cu care lucrează. Îndrăgostit de piețele de sfârșit de săptămână ale imigranților, de la care cumpără, bucuros că îi poate ajuta. Apropiat de grupul Les amis de Lyon et de (theatre) Guignol, pentru care fotografiază și publică mici texte culturale, istorice, sociale. Curios să cunoască, primind în apartamentul lui, prieteni Couchsurfing. Amator de descoperiri cotidiene în Parque de la Tete d'Or, lângă care, de fapt, din fericire, locuiește (cel mai mare parc urban din Franța: grădină botanică, sere istorice, parc zoologic, lac, promenadă, imense zone verzi sau destinate sporturilor).
ț. Tot în Lyon, de fapt, tot în Villeurbanne (cei care cunosc orașul înțeleg bine de ce scriu așa), l-am cunoscut (și am apreciat mult prietenia pe care mi-a arătat-o), pe Amine Metani, 42 de ani, fizician (cu un doctorat susținut, cum afirmă, în ziua sfârșitului lumii, 20.12. 2012), și muzician (compune, cântă, înregistrează și produce muzică), originar din Tunisia. Locuiește într-un apartament duplex, care-i al lui, pentru că l-a cumpărat, dar cu care nu prea știe ce să facă (l-ar păstra așa cum este, sau l-ar amenaja, așa cum merită, ori, mai bine, l-ar vinde, pentru a-și cumpăra ceva mai potrivit unui singur suflet), fiind prea mare pentru el, așa încât își invită prietenii, înregistrează muzica pe care o face, gătește pentru Marina, frumoasa lui prietenă de origine braziliană, se odihnește. Sunt convins că acolo va continua să trăiască. M-a invitat să particip la un concert underground, al unui grup de imigranți din Nordul Africii, aflați, ca Amine, ca mine, ca mulți dintre noi, mereu, în migrație - loc în care am cunoscut o parte din prietenii lui, din muzicienii cu care cântă, din cei alături de care îi place să trăiască.
u. Ludovic Bertrand are 60 de ani, este amator de ceea ce se numește, în Franța, colocation, se descrie ca practicând diverse meserii și diferite hobby, dar pe mine m-a convins doar de faptul că este nepoliticos, ursuz, mereu fără chef, chiar trist, indiferent dacă ajunge acasă după serviciu, după antrenamentul de la sală, ori după o întâlnire cu amicii lui. Mi-a acceptat rugămintea de a mă găzdui, pentru câteva zile, în apartamentul său din Lyon, în octombrie 2025. Pentru că, neelegant, impune celor pe care îi primește, să gătească o cină, am pregătit două, diferite, sperând să-i placă. Tot mofturos a fost, nemulțumit, ciufut. Am intenționat să las o referință negativă, un comentariu care să descrie comportamentul lui ciudat, dar, n-am făcut-o, la sugestia lui Jean (medicul oftalmolog despre care urmează să scriu), care îl cunoaște și crede că își poate ameliora comportamentul. Nu poate. S-a dovedit că eu am avut dreptate, nu Jean. Nu a scris nici un comentariu pentru pagina mea Couchsurfing, cum ar fi fost normal. I-am trimis, apoi, la vremea potrivită, firesc, un mesaj personalizat, pentru Navidad și Anul Nou, la care mi-a răspuns: Qui est-ce? (Cine este?). După ce i-am explicat că ne cunoaștem, mi-a scris: Ah, Ok!, fără niciun alt cuvânt. Repet, un om trist, ursuz, ciufut, care nu vrea să se bucure de prieteni, de orașul în care locuiește, de viață. Nu-l voi mai deranja!
v. Jean Ferraton, 67 de ani, este medic oftalmolog, la o clinică privată din Lyon (Clinique Charcot). Locuiește într-un splendid apartament spațios, duplex, la ultimul nivel al uneia din cele mai vechi case din le Vieux Lyon (18, Rue Juiverie), partea ocrotită de UNESCO a orașului de pe Rhone și Saone. Invită prieteni să locuiască la el, în colocation, acceptă solicitări Couchsurfing, petrece timp cu oaspeții săi, este cunoscător de muzică de operă (am scris despre o stranie producție cu Boris Godunov, pe care am văzut-o, împreună, la Opera National de Lyon, în octombrie 2025), iubește și respectă orașul în care locuiește. Întâlnirea cu Jean mi-a produs bucurie, satisfacție, plăcere, dincolo de limitele firești în contextul oferit de Couchsurfing. Am gătit împreună, am mâncat și am băut fix ceea ce ne-a plăcut. Îl voi revedea pe Jean în vara anului viitor, 2026.
w. În Bogota, la final de octombrie 2025, după trei plus unsprezece ore în avion, minus șapte ore diferență de fus orar, a fost mai mult decât necesar - a fost aproape obligatoriu să mă odihnesc, să mă adaptez, să permit corpului să înțeleagă de ce îl supun unei astfel de presiuni. Am făcut asta vreme de șase zile, ieșind, treptat, în centrul istoric - La Candelaria, dar, mai ales, locuind în apartamentul în care trăiesc Juan Manuel Ospina (41 de ani) și soția lui, Astrid (mai tânără decât JuanMa, cum își alintă soțul), din Nordul capitalei (Avenida Suba, Humedal Cordoba). Bogota este un oraș care m-a obosit, din pricina traficului infernal, a distanțelor foarte mari, a năucilor care conduc autovehicule și motociclete, a incoerenței administrației publice în privința soluțiilor pentru regândirea transportului în comun. Juan se declară chef puturos (mi-a probat, de exemplu, că știe să pregătească un fel de fursecuri extrem de mici, în care amestecă o anumită doză de frunze bine mărunțite de marijuana, pe care un amic le vinde, seara, într-un bar). Duce mai departe o fundație creată de bunicul lui, în urmă cu mai bine de 30 de ani, prin care sprijină tineri din comunități izolate și familii sărace, să studieze în universități publice din capitală. Am scris despre asta, am explicat cum funcționează fundația; m-am întâlnit cu un grup de tineri, am discutat, am comparat, ne-am împrietenit. Astrid predă limba engleză (pare că este o modă, bănoasă, dar, cred, prea puțin eficientă; nu am întâlnit niciun columbian care să vorbească, măcar puțin, engleză), într-un spațiu închiriat într-un centru comercial, foarte aproape de casă. Cei doi sunt extrem de bucuroși (!) că nu sunt nevoiți să iasă din casă prea des și să se deplaseze în alte zone ale orașului, mulțumindu-se cu cea în care locuiesc.
x. În Santa Fe de Antioquia l-am cunoscut pe Carlos Tamayo (39 de ani). Locuiește împreună cu una din cele trei surori, Patricia. Împreună, au fondat Pizzeria Plazuela, au inventat rețete de pizza, lucrând, în două sedii, cu 16 angajate, femei, dintre care 15 sunt madres solteras, adică, fără să fie căsătorite (nu din vina lor, ci a celor care le-au părăsit), sunt mame, având unul sau mai mulți copii, și care locuiesc în satele de lângă Santa Fe. Acesta este modul în care Carlos și Patricia ajută comunitatea din acest pueblo patrimonio bogat în cultură, tradiții, istorie, festivaluri, din departament. De exemplu, Festival de Cine de Santa Fe de Antioquia, din echipa căruia face parte, de mulți ani, Carlos (organizator, comunicator). De exemplu, Festival de artes de la calle, al cărui martor am fost, vreme de patru zile, participând la aproape toate evenimentele pe care le-a propus. De exemplu, Carnaval de los diablitos, al cărui participant am fost, demult, în urmă cu opt ani, când descopeream Columbia. După șase zile superbe, în noiembrie 2025, am plecat, mai departe, spre alți oameni, pe alte drumuri (din Departamentul Antioquia).
y. Am locuit (tot în noiembrie 2025) șase zile de vis în finca de 13 hectare (plantate cu de toate - despre care am scris) La Amalia, proprietatea lui Dayron Bustamante Gallego (60 de ani), pensionat acum, fost comis-voiajor, zeci de ani, pentru o companie care produce și vinde biciclete. S-a separat, informal, de soția lui, care trăiește, împreună cu fiica lor, într-un oraș apropiat, dedicându-se fermei, prietenilor din comunitate (Jerico este un alt minunat pueblo patrimonio), celor pe care îi invită să locuiască împreună cu el, să se bucure de acest excepțional Paisaje cultural cafetero, parte a patrimoniului cultural și natural al umanității. Am trăit ca în sânul lui Avram: gătind împreună, cu fructe și legume din fermă, cu ouă de la găinile crescute natural, cu cafea de calitate (pe care o trimite, constant, unor amici din SUA); vizitând, adesea, Jerico (situat la șase kilometri de finca); cunoscându-i amicii, prietenii, vecinii; participând la un curs despre cultura de avocado; căutând cel mai frumos carriel - tipic produs artizanal, pe care l-am și cumpărat.
z. Prietenia mea cu Andres Rivera (50 de ani) și cu soția lui, Sandra (47 de ani), a început în ianuarie 2018, atunci când ne-am cunoscut și când am locuit la ei, cu ei, pentru câteva zile, în straniul oraș (așezare, altitudine, climă, transport în comun pe cablu) Manizales, capitala Departamentului Caldas. Acum, în decembrie 2025, ne-am reîntâlnit, aparent, după o despărțire de doar o zi și o noapte. Dar, de fapt, între timp, Andres și Sandra locuiesc într-o altă casă, mai apropiată de centru; au devenit bunici; și-au păstrat obiceiurile alimentare (sunt vegetarieni); și-au conservat viziunea potrivit căreia suntem, cu toții, frați, colocatari ai unei lumi minunate, că nu posedăm, de fapt, nimic, ci doar folosim, temporar, o casă, un autovehicul, că ajutorul mutual este firesc, obligatoriu, presupus, inclus, dedus. Am discutat mult, foarte mult, la fel ca prima dată; nu sunt convins că am înțeles deplin și că pot accepta complet această perspectivă a lucrurilor, a vieții, a lumii. Nu-i nimic, casa lor este veșnic deschisă, pentru cei care, ca mine, îi trec, repetat, pragul.
ă. Tot din ianuarie 2018 o cunosc pe Martha Garzon (62 de ani). O femeie fericită: a lucrat ca profesoară într-un colegiu din Filandia; a cumpărat, într-un excepțional residencial campestre, situat la trei kilometri de Salento, în Departamentul Quindio, parte a aceluiași Eje Cafetero de poveste și de patrimoniu mondial, un teren care-i oferă o imagine superbă asupra împrejurimilor, pe care și-a construit o casă primitoare, cu două niveluri; este parte a unor grupuri de localnici care participă la ateliere de vidriofusion (!), de ceramică, de brodat, de împletit fibre vegetale; cultivă atent, în propria grădină, câteva plante de marijuana, pentru consum propriu; primește oaspeți, pe care îi invită / roagă să gătească (pentru că frigiderul este, mereu, plin; la fel, cămara; la fel, grădina); trăiește bine, frumos, se bucură de viață. Ospitalitatea Marthei m-a încântat; la fel, întâlnirea cu o soră, cu prieteni, cu vecini. Am rămas în Salento și în Filandia, alături de Martha, în decembrie 2025, mai mult decât îmi propusesem și este evident că îmi propun să revin.
â. Despre Hilda Maria Zuniga Escobar, fiica lui Tiberiu Zuniga Diaz și mama Laurei Maria Olarte Zuniga, am scris, încercând să explic tradiția conservării numelor de familie, care nu se schimbă, în cazul femeilor, după căsătorie, pentru că sunt nume dobândite, de la părinți, pentru întreaga viață, și care merită să fie conservate. Le-am cunoscut, pe Hilda (75 de ani) și pe Laura (43 de ani), tot în ianuarie 2018, când m-au primit, pentru prima dată în casa lor (una din proprietățile lor, de fapt). Atunci, l-am cunoscut și pe Tiberiu (bolnav, decrepit, în vârstă de o sută de ani, la care s-a și stins). Atunci le-am cunoscut și pe tia Julia, mătușa Hildei din partea mamei sale, respectiv pe indigena Herminia, angajată, din anul 1983, în casa Juliei. Ne-am reîntâlnit în urmă cu trei ani, și, din nou, acum, în decembrie 2025 (lipsind doar Tiberiu, evident), de data asta oferindu-mi, pentru o săptămână, posibilitatea de a locui nu în casa modernă din partea nouă a orașului, ci în casa construită în stil colonial, de Tiberiu, la începutul vieții sale de familie și profesionale, în urmă cu mai bine de 80 de ani, în centrul istoric al orașului Popayan. Am mers, din nou, ca de fiecare dată, duminica, la casa chalet din Portal de las Monjas, lângă Timbio, 15 km Sud de Popayan. Am discutat, ca de obicei, despre istoria, cultura și tradițiile orașului (capitala Departamentului Cauca), despre recrudescența violenței locale, despre Guvernul președintelui Petro) și ne-am promis să ne revedem la întoarcerea mea din Ecuador (adică, fix acum, când scriu rândurile astea), ceea ce, evident, am făcut, deși, acum, locuiesc împreună cu o altă familie de prieteni, de la celălalt pol social, al clasei humilde, bajo medio, sărace.
î. Es la segunda vez que hospedo a Amedeo y lo volvere a hospedar una tercera y cuarta vez... Așa începe comentariul pe care l-a scris azi, pentru profilul meu Couchsurfing, Jose Benenauela (33 de ani), prietenul care m-a primit, așa cum ușor se traduce, a doua oară, pentru o săptămână, în apartamentul din Cuenca în care locuiește și în care își invită prietenii din lumea Couchsurfing. Jose are un mic birou în plin centrul istoric al orașului, a creat un negocio de fructe, care îi impune un program neobișnuit de matinal, biciclește și cutreieră parcul național Cajas, respinge catolicismul și este, alături de prieteni, adeptul unui tip aparte de biserică protestantă, în care își explică ideile despre credințe și despre oameni. Se consideră erudit, cunoscător, conversează în engleză, studiază greaca veche, incită la discuții, stârnește controverse, și-a propus să devină misionar, pentru a propovădui ceea ce crede, prin Africa sau Filipine. Dar nu acum, ci mai târziu, spre vârsta de pensionare. Între timp, ne vom mai întâlni și vom merge, nu doar în sediile care găzduiesc La Bienal de Cuenca, dar și la Zaruma, orașul minier, colonial și tradițional din Provincia (cum altfel?) El Oro, unde s-au născut părinții lui. Mi-am dorit să ajung acolo, în Zaruma, în fiecare călătorie pe care am făcut-o în Ecuador (aceasta, acum, în decembrie 2025, a fost a patra), însă, mereu mă regăseam obosit, după sute, ori, poate, după mii de kilometri parcurși în autobuze de zi sau de noapte, mereu îmi spuneam că voi ajunge data viitoare, mereu am renunțat (sunt cam 230 de kilometri între Cuenca și Popayan, adică alte șase ore de călătorie în autobuz, pe sens).
fără literă. Alonso Erney Quintero Tello (37 de ani) și Julio, fratele lui (34 de ani), au, împreună, un unic profil Couchsurfing. Se descriu, alături de părinți (Amparo, mama și Erney, tatăl), respectiv împreună cu familia largă (bunici, unchi și mătuși, nepoți și tot ce mai există), ca reprezentând doar una, o singură familie, humilde, sau, poate, chiar săracă, de la baza societății columbiene din Popayan. Locuiesc în Sudul orașului, dar, foarte aproape de centrul istoric, într-un cartier popular, înghesuit, cu străzi înguste și prost făcute, care se numește - nimeni nu știe de ce, Barrio Nuevo Japon (iar administrația orașului nu se sinchisește de nevoile oamenilor din cartier), într-o casă de 6 ori 12 metri la sol, cu parter și etaj - pentru că așa au fost create parcelele pe care oamenii le-au cumpărat, pentru a-și construi casele. Este exact opusul familiei bogate, cunoscute și apreciate, a lui Tiberiu, a Hildei și a Laurei (despre care am scris mai sus). Ne cunoaștem din ianuarie 2023, când, deschis, la fel ca acum, direct, rapid, cu un zâmbet și o îmbrățișare, m-au primit, m-au omenit, m-au considerat parte din clanul lor. Pe care, încet, am început să îl cunosc, plimbându-mă prin barrio, intrând în tiendas, vorbind cu oameni, pe stradă. Acum, în decembrie 2025, mă aflu, din nou, la ei, cu ei. Oamenii aceștia, prieteni ai mei, împart puținul pe care îl au, se bucură de ceea ce au realizat, trăiesc frumos, mulțumesc pentru ceea ce reușesc să facă. Călătoresc, mai ales în Ecuador și în Peru (țări mai ieftine decât Columbia) și deloc în propria țară. Alonso este profesor într-un colegiu de aici, din Popayan, iar Julio a studiat arhitectura și se pregătește să lucreze într-un studio de acest tip, pentru a învăța, cu adevărat, meseria. Părinții au un mic negoț de pantofi, așa cum sunt sute altele, în oraș. Erney ține prăvălia, alături de unica lui angajată, iar Amparo face, de trei ori în fiecare lună, cu autobuzul, drumul spre Tulcan primul oraș din Ecuador, după trecerea frontierei, de unde aduce, mereu, puțină marfă. Deloc simplu, deloc ușor, deloc sigur. Dar, nu se plâng de nimic, merg mai departe, știind că pot, în orice moment, să conteze pe sprijinul celorlalți membri ai familiei (la fel procedează și ei, în situații dificile pentru alții).
Treizeci și unu: drumuri, oameni, întâlniri. Într-un sigur an, acesta, 2025. Drumuri prin Singapore, Malaezia, Portugalia, Germania, Italia, Turcia, Albania, Franța, Columbia și Ecuador. Oameni din Singapore, Malaezia, India, Brazilia, Iordania, Germania, Grecia, Nicaragua, Iran, SUA, Rusia, Franța, Columbia și Ecuador. Întâlniri, așadar, pregătite, în țările în care am ajuns anul acesta. Familii (în Taiping, în Dresda, în Antalya, în Manizales, în Popayan), cupluri (în Kuala Lumpur), persoane (în toate celelalte situații descrise). Biografii diverse, vieți variate, personalități diferite. Aceeași deschidere spre cunoaștere, prietenie, ajutor mutual. Așa este și aceasta este lumea în care cred că îmi place să trăiesc.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2025 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2025), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2025. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)