Într-o seară de luni, 4 ianuarie 1937, la orele 18, Mustafa Kemal Ataturk, aflat în trecere pe Vefa Caddesi, a oprit mașina și a intrat la Vefa Bozacısı ca să ia o boza (bragă în limba română). Nu știm dacă venea dinspre Eminönü, dinspre Beyazit, Șehzadebașı sau Unkapanı, ceea ce știm sigur este că oprirea lui Mustafa Kemal aici a rămas în istorie, paharul din care a băut boza este expus pe perete, într-o vitrină.
Printre localnici nu cred că este vreunul care să nu se gândească la cartierul Vefa când aude cuvântul boza, așa cum nu există vreun istanbulez care să nu vrea boza când aude cuvântul Vefa. Boza din Vefa este și aceasta - alături de altele - un simbol al Istanbulului, un reper pe harta orașului, un loc de suflet pentru foarte mulți localnici.
Tarihi Vefa Bozacısı - Bragageria Istorică Vefa există în acest loc din 1876, în aceași clădire, mărturie stau urmele pașilor săpate în lespedea de marmură de la intrare.
Mie mi s-au descoperit cartierul Vefa și bragageria dintr-o întâmplare, pe când ieșeam din grădina geamiei Șehzade, ridicată de arhitectul Sinan la comanda lui Süleyman Sultan, în memoria lui Șehzade Mehmet, fiul său și al Sultanei Hürrem, după ce am trecut pe sub arcada veche de 1700 de ani a Apeductului lui Valens - Bozdoğan Kemeri. De atunci l-am vizitat constant, la pas, stradă cu stradă, în sus si în jos, atentă la țesătura sa istorică: romană, bizantină, otomană și republicană, descoperind de fiecare dată ceva nou ce nu văzusem. Centrul cartierului este Vefa Caddesi - strada Vefa care pornește din strada Cemal Yener Tosyalı și duce la poalele dealului pe care este așezată geamia Süleymaniye.
Vefa - în limba turcă înseamnă loialitate - este unul din cartierele foarte vechi ale Istanbulului a cărui istorie datează din perioada romano-bizantină când s-a remarcat ca o zonă rezidențială, respectabilă care a păstrat această caracteristică și în perioada otomană; aici au locuit negustori și funcționari ai celor două imperii, otoman și romano-bizantin. Numit în perioada bizantină Sferaki, după căderea Constantinopolului a luat numele Șeyhului Ebül Vefa, un învățat, poet și muzician, născut în Konya, chemat de Sultanul Mehmet al II-lea la Istanbul pentru a contribui la viața spirituală și culturală a orașului.
Moștenirea romană este reprezentată de Apeductul lui Valens - Bozdoğan Kemeri - Valens Su Kemeri ce străbate o parte a marginii sudice a cartierului, traversează Atatürk Bulvarı - Bulevardul Atatürk și continuă în Zeyrek, alt cartier foarte vechi, iar moștenirea bizantină o reprezintă cele trei biserici, cea numită Theotokos Kyriotissa, a doua presupus a fi de către istorici închinată Sfântului Theodor - Hagios Theodoros iar a treia este Ayın Biri Kilisesi - Biserica de Zi Întâi a Lunii.
Primele două au fost transformate în geamii, biserica Theotokos Kyriotissa a devenit Kalenderhane Camii, iar biserica Sfântului Theodor a devenit Molla Gürani Camii, după numele celui care a convertit-o în lăcaș de cult musulman, fost lala - tutore și molla - învățător al Sultanului Mehmet al II-lea, cunoscută și ca Vefa Kilisesi Camii - Geamia Bisericii Vefa.
Este ușor să observăm, mai ales în cazul geamiei Molla Gürani, elementele exterioare de arhitectură bizantină: plăci decorative cu motive creștine bizantine, coloane și capiteluri păstrate din vechea biserică și care pun în evidență textura istorică a cartierului.
Cea de a treia, Ayın Biri Kilisesi se află spre Unkapanı, pe Kitap Çelebi Sokak - strada Kitap Çelebi, și este închinată Sfintei Fecioare Maria. Este numită Ayın Biri Kilisesi - Biserica de Zi Întâi a Lunii deoarece există credința printre toți locuitorii Istanbulului, musulmani și non musulmani, că rugăciunile făcute în data de întâi a lunii și o cheie care se ia de la pangar îndeplinesc dorințele, cheia simbolizează deschiderea ușilor încuiate. Cercetările au arătat că biserica Ayın Biri Kilisesi, după numele turcesc, și Aya Panagia Vefa - Sfânta Fecioara Maria din Vefa, după numele grecesc, datează din secolul al XI-lea și a fost distrusă de-a lungul timpului de evenimente istorice, cutremure și incendii. A fost reconstruită de o familie de greci care a repus-o în serviciul religios.
Biserica este deschisă în ziua de întâi a lunii și în cursul săptămânii în zilele de marți și joi. Cozi lungi de localnici și turiști de toate religiile sunt formate în fața bisericii în fiecare zi de întâi a lunii. Oamenii vin aici să se roage, să obțină cheia care le va deschide ușile închise ale dorințelor și să bea apă din izvorul considerat sfânt, aflat într-o criptă la subsol. Biserica Ayın Biri Kilisesi alături de biserica Sfântul Gheorghe din Büyükada sunt cele mai vizitate de toți locuitorii Istanbulului.
După 1453 s-a stabilit în Vefa și un alt învățător-savant al Sultanului Mehmet al II-lea, Molla Hüsrev, care a ridicat aici un mescit - geamie mică și o çeșme - cișmea, una din cele mai vechi cișmele otomane din Istanbul.
Continuitatea trăsăturii educaționale și a respectabilității din epoca romano-bizantină a cartierului și în perioada otomană este susținută de Recai Mehmet Efendi Sıbyan Mektebi ve Sebili - Școala Primară și Fântâna, numite după cel care le-a construit, locuitor al cartierului. Recai Mehemt Efendi a fost un funcționar important din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea al Imperului Otoman. Acum în clădirea vechii școlii funcționează o bibliotecă pentru copiii din cartier.
De-altfel, una din cele mai vechi biblioteci din Istanbul este aici, pe Vefa Caddesi, numită după fondatorul ei, contabil și poet în timpul liber, Atif Mehmet Efendi Kütüphane - Biblioteca Atif Efendi.
Lângă bibliotecă, pe colțul străzii Sarı Beyazit Camii, este una din fântânile melancolice și vechi ale Istanbulului, Rehabula Kadın Sebili - Fântâna Doamnei Rehabula, construită de Șahkulu Mehmet Efendi în memoria soției sale, Rehabula Kadın, al cărei mormânt se află în cimitirul din spatele fântânei.
La câteva sute de metri de Atif Mehmet Efendi Kütüphane este Biblioteca Süleymanyie al cărui nucleu a fost înființat de Sultanul Süleyman Kanunı pe care europenii îl numesc Magnificul.
Nu departe de Școala Primară și Fântâna Recai Mehmet Efendi este liceul Vefa, unul din liceele vechi și de renume ale Istanbulului la care au studiat personalități politice, științifice și culturale, printre acestea sunt îndrăgiții actori Kemal Sunal - casa în care s-a născut și a crescut există și acum în cartier - și Șener Șen. Câțiva absolvenți ai liceului au înființata în cartier unul din cluburile sportive istorice, vechi, din Istanbul, Clubul Vefa.
Cartierul Vefa deține un loc important ca spațiu geografic și literar în literatura turcă pentru că reprezintă mentalitatea, relațiile de vecinătate și cultura urbană a unei epoci. Melancolia străzilor sale, a caselor vechi, puține rămase, precum Kayserili Ahmet Pasa Konağı - Conacul lui Ahmet Pașa din Kayseri, restaurat, sau a caselor cu lemnul coșcovit - casa natală a actorului Kemal Sunal, de exemplu - a ruinelor învăluite de smochini sau umbrite de chiparoși, a zidurilor învelite de iedera verde vara și arămie toamna, a făcut ca scriitorii turci să-l imortalizeze în operele lor.
Vefa este locul unde se afla ahșap ev - casa din lemn a lui Cevdet Bey, din romanul Cevdet Bey și fii de Orhan Pamuk, înainte de a cumpăra taș ev - casa din piatră din Nișantașı de la văduva unui bogat negustor evreu, este unul din locurile vechi ale Istanbulului pe unde se plimbau Orhan Pamuk și Trandafirul Negru, iubita lui din primul an de studenție, evocată în volumul Istanbul. Amintirile și orașul. Poate că Cevdet Bey a locuit în această casă din lemn, cu ferestrele spre Șehzade Camii și construită după tipicul otoman, cu selamlık și haremlık.
De-altfel, apetența lui Pamuk pentru cartierele mărginașe este evidentă, acestea sunt locuri speciale în romanele sale, Tarık Bey, tatăl lui Füsun din Muzeul Inocenței a predat o perioadă istoria la liceul Vefa.
După ce părăsit-o pe Füsun, Kemal îi urmărea năluca prin cartierele vechi, mărginașe și sărmane precum Vefa, Kocamustafapașa, Zeyrek și Fatih, pe caldarâmul străzilor înguste, cu gropi, oprea mașina când i se părea că după un colț de stradă se ivește ea și contempla cu duioșie casele nevoiașe ale cartierului care dintr-odată erau acoperite de o aură de fericire.
În timpul plimbărilor mele prin Vefa mărturisesc că și eu mă așteptam să-i întâlnesc pe Tarık Bey care terminase orele la liceu și se-ndrepta spre tramvai ca să ajungă acasă, pe Kemal cu gândurile la Füsun sau pe Cevdet Bey, în trăsură, mulțumit că în ziua aceea îi mersese bine vânzarea în prăvălia din Sirkeci, îl vizitase pe Șükrü Pașa, viitorul socru, în conacul acestuia din Teșvikiye, luase masa la exclusivistul club Sercledoryen de pe Grande Rue de Pera cu Fuat Bey, bunul lui prieten, și reușise să vadă casa din cărămidă din Nișantașı pe care se hotărâse să o cumpere pentru când va fi căsătorit cu Nigâr Hanım.
Într-una din casele din Vefa, au trăit, timp de patruzeci de ani, Mevlüt Karataș, vânzător de boza și de iaurt, și Rayiha, soția lui, din romanul O ciudățenie a minții mele. Pe străzile din Vefa și prin cele ale cartierelor vecine au umblat pașii lui Mevlüt zi de zi și seară de seară, vara si iarna, ca să vândă iaurt și boza, a cunoscut toate poveștile frumoase și mai puțin frumoase ale cartierului, a vorbit cu toți locuitorii acestuia, a aflat multe secrete, a trăit evenimentele politice ale timpului, transformările urbane ale cartierului și a povestit multe cu prietenul său Süleyman. La finalul romanului, Mevlüt îi spune lui Süleyman, la fel cum i-a zis si Kemal lui Orhan, În lumea asta am iubit-o cel mai mult pe Rayiha.
Istanbulezii au un cult pentru boza, în sezonul cald o beau ca să se răcorească iar în sezonul rece pentru că este sățioasă și-i ajută să suporte lodosul și ploile reci.
Sâmbăta seara si duminica, Vefa Caddesi este plină cu localnici, vin cu toată familia ori cu prietenii la o boza, la un salep și la o helva. Așa cum sugerează numele lor, Tarihi Vefa Bozacısı și Tarihi Vefa Leblebicisi - tarih înseamnă istorie în limba turcă - sunt două prăvăli istorice, vecine și prietene, prima funcționează în același loc de pe stradă și în aceeași clădire din 1876, a doua din 1922.
Când intri pe Vefa Caddesi, sufletul cartierului, te trezești prins în mijlocul prăvăliilor, vecine una cu alta. E un ritual aici, întâi te oprești la Vefa Leblebicisi - prăvălia cu năut, cumperi leblebi - năut proaspăt prăjit și cald, faci câțiva pași și intri la Vefa Bozacısı. Dacă e în timpul zilei prăvălia e mai liberă, așa că ești norocos, îți iei paharul cu boza, cu un strat generos de tarçın - scorțișoară deasupra și te așezi la o masă. Pui câteva boabe de năut în pahar și mănânci, da, mănânci pentru că boza este consistentă, cremoasă, cu gust acrișor. Se termină năutul din pahar, pui iar câteva boabe și tot așa până îți termini și boza și năutul prăjit. Dar asta încet, fără grabă, în timp ce observi mesele și scaunele, plăcile decorative, recipientele cu boza și șerbet, oglinzile de pe pereți, podeaua cu plăci negre și albe ca tabla de șah, șanțul din mijlocul pragului de marmură de la intrare și astfel îți dai seama cât de vechi sunt și te întrebi câți pași l-au călcat într-un secol și jumătate de existență.
Ritualul continuă la Tarihi Vefa Helvacısı, unde te delectezi cu o sade irmikli helva - halva simplă din griș sau irmikli peynirli helva - halva cu brânză sau, cea mai buna, dondurmali irmikli helva - halva cu înghețată. După atâta dulce mergi să te răcorești cu o gazosu - apă gazoasă dulce, simplă sau cu diferite arome, de la Tarihi Sevda Gazocusu, prăvălia vecină, care vinde apa acidulată simplă sau cu diferite arome de fructe și de plante.
Toamna târziu și iarna, când lodosul așterne frigul peste oraș, mergi în Vefa să te încălzești cu un salep cu scorțișoară deasupra de la Tarihi Vefa Salepicisi, prăvălia cu salep și dulciuri din dovleac cu tahini și gutui cu kaymak.
Dintre toate prăvăliile astea de pe Vefa Caddesi, cele mai vechi sunt Vefa Bozacısı din 1876 în același loc, în aceeași clădire și Vefa Leblebicisi din 1922, care s-a mutat în câteva clădiri de pe stradă de-a lungul timpului. În ce privește boza, de fiecare dată am urmat obiceiul localnicilor, cu năut prăjit, mai rar helva și gazosu, salepul fiind consumat numai în sezonul rece. Vefa Leblebicisi, Vefa Helvacısı și Vefa Sevda Gazocusu s-au aflat zeci de ani la parterul unui cămin studențesc peste drum de Vefa Bozacısı, apoi s-au mutat la câteva zeci de metri mai încolo și, împreună cu Vefa Salepici și continuă să fie istoria vie a cartierului și unele din locurile iconice ale Istanbulului.
Transformările orașului au dus și la transformarea cartierelor vechi, istorice, dintre care Vefa poate mai mult decât celelalte. De trecutul său amintesc nu numai scrierile istoricilor și ale romancierilor ci și poveștile celor care au locuit aici.
Din păcate astăzi Vefa prezintă o imagine diferită de caracteristicile vechi, istorice, din măreția de odinioară a mai rămas puțin, cartierul a trecut prin cutremure, incendii și sistematizări. În ciuda acestora, străzile înguste, acoperite de viță de vie ca un umbrar, smochinii de pe ruine, pinii și chiparoșii, casele vechi din care unele abandonate par a se prăbuși, pietrele funerare din cimitire, zidurile în ruină cu textura stratificată, complexă pe care vezi succedarea perioadelor istorice au o anumită magie care te fac să te simți ca și cum ai fi în mijlocul istoriei și te vei întâlni cu Constantin cel Mare sau cu Mehmet al II-lea sau cu unul dintre molla ai săi sau, de ce nu, cu Rehabula Kadın care te va opri să te întrebe de unde ești și cu ce treburi prin Istanbul sau cu un locuitor de-acum 70 sau 80 de ani care merge la bakkalul - băcanul din apropiere să cumpere pâine.
Trăiești aici, pe străzile din Vefa, acel hüzün, acel sentiment asemănător cu dor al nostru, nu un regret, nu o durere, ci o tristețe după ceva ce a fost și un dor de a mai fi. E un sentiment greu de definit, e ca o ploaie de mai, ca un cântec neterminat, e una din cele mai greu de definit emoții, e ca un sunet frânt de violoncel, ca un zâmbet amar, ca o lacrimă oprită în colțul ochilor este o melancolie adâncă.
Iedera acoperă zidurile coșcovite ale clădirilor, între cărămizile ruinelor cresc tufe de smochini, chiparoșii din curtea geamiei Șeyh Ebül Vefa parcă sunt aceiași din tablourile lui Melling, pietrele funerare din cimitirele vechi privesc melancolic trecătorii, din casele nevoiașe se aud voci, atârnă frânghii cu rufe puse la uscat, copiii bat mingea pe locurile virane, adie un vânt răcoros dinspre Haliç - Cornul de Aur, și cerul este același ca în urmă cu sute de ani căci în tot ce mișcă încoace și încolo, în tot ce merge înainte există și ceva permanent.
(foto: Silvia Iordache)