Iarna în Parcul Național Berchtesgaden

Plec la drum înspre Parcul Național Berchtesgaden între anotimpuri. Vineri după-masa, cu mașina, zi de muncă scurtă, ca de obicei vinerea. Copacii încă au frunze roșcate, veștede. Pe drum mă prinde iarna. Stau la coadă pe autostradă și șosele. Începe să viscolească.

Rămân blocată pe vârful unui drum de munte în mijlocul unei furtuni de zăpadă, cu doar 10 km înainte de destinația finală a zilei din Parcul Național Berchtesgaden. Este prima zi cu zăpadă aici în zonă, deci cu siguranță nu este cel mai bun moment pentru a conduce sus pe munte și apoi din nou în josul lui, dar călătoria mea a fost plănuită cu ceva timp în urmă. Am două nopți rezervate la o pensiune modestă în Ramsau bei Berchtesgaden, de fapt la marginea satului, așa că am pornit la drum după plan. Măcar e încă lumină.

Nu sunt singura în această situație, dar sunt singura care e pe cont propriu, iar faptul că mașina nu răspunde la comenzi și îmi tot arată că îmi alunecă roțile pe gheața mă înspăimântă. Am dificultăți și la mers înainte, și la mers înapoi. Un camion cu produse menajere a deraiat în zăpadă, lăsând urme alandala, iar acum blochează drumul. Ca atare nu pot urca mașinile de curățat zăpada, iar zăpada se tot adună. Ce urma să fie doar o scurtă călătorie cu mașina de acasă, de o oră și ceva, a devenit rapid mult mai lungă.

Polițistul chipeș care e la fața locului pentru a opri mașinile nu e deosebit de săritor, dar alți oameni sunt. Imediat conexiunile se formează într-o situație de criză. Chiar și aici, în această țară, care în mod normal ține atât de mult la respectarea spațiului personal.

- O localnică cu un băiețel, care au decis să rămână aici sus și pur și simplu să se plimbe și să se bucure de zăpadă, mă îndrumă să conduc ușor înapoi. Tot ea îmi dă ultimele lor două bucăți de Lebkuchen (turtă dulce trasă în ciocolată), să nu îngheț blocată aici, după ce îi spun că nu am nimic de mâncare la mine (și deja e pe cale să se întunece).
Danke, iau doar o bucată.
Nu, luați-le pe amândouă. Și păstrați și cutia!

- Un cuplu și cu mine ne văicărim unii altora de cât de aproape suntem de destinația noastră finală (Ramsau bei Berchtesgaden) și degeaba.

- Un bărbat cu o mână rănită se urcă pe scaunul meu de șoferiță și mă ajută să-mi întorc mașina când intru în panică și nu mai pot nicicum să o fac singură, cu toată gheața și zăpada care cade fără încetare și senzorul din mașină avertizându-mă constant că derapez. Soția lui ne dă cea mai recentă actualizare a poliției și recomandarea lor clară de a conduce pe munte, pe partea muntelui pe care urcasem cu toții cu mașinile.

- O femeie cu doi copii mici pe bancheta din spate îmi aude conversația despre Ramsau cu primul cuplu. Din proprie inițiativă, vine și îmi bate la geamul mașinii. Îmi spune că ea este din Ramsau și, deși hărțile nu-mi vor oferi cu ușurință ruta alternativă pentru a ajunge acolo, aș putea să-i urmez mașina dacă vreau, deoarece se îndreaptă spre casă.

Când începem cu toții să coborâm muntele, mașinile de curățat zăpada tocmai încep să urce. Conduc tot drumul înapoi la Bad Reichenhall și apoi tot drumul mai departe în jurul muntelui, fără a pierde din vedere mașina care merge în aceeași direcție. Vizibilitatea e groaznică cea mai mare parte a traseului, mai ales pe ultimii 3 km, deoarece zăpada continuă să cadă, dar ajungem la pensiunea rezervată întrege, și eu și mașina mea. Și, deși nu mănânc de obicei dulciuri și turta dulce nu e ce aș mânca dacă aș mânca dulciuri, nu m-am bucurat niciodată așa de tare de o ceașcă de ceai fierbinte cu Lebkuchen.

Ies la pas în căutarea unui restaurant pentru cină. Cel mai apropiat e deschis conform informațiilor de pe Google Maps, dar în realitate e închis. Betriebsurlaub. Concediu. Tot la pas, revin la cazare. Cu mașina prin viscol și întuneric nu mai ies în seara asta. Mai beau un ceai, ginger lemon, și mă retrag în cameră, unde citesc feedback-ul primit la volumul de poezii la care lucrez de ceva timp. Încep să citesc comentariile și să le filtrez pe cele utile.
 
 
Micul dejun e pregătit cu răbdare diminețile de cuplul care conduce pensiunea. Băiatul lor de 11 luni se târâie pe jos cu o curiozitate feroce, tipică vârstei. Se vede că e învățat cu oamenii. Mănânc cât aș mânca în mod normal la 3 mese. Clar emotional eating după aventura de ieri. E OK, îmi zic, te așteaptă o zi petrecută la pas, predominant în zăpadă.

Merg pe jos, îmbrăcată în straturi impermeabile, o bucată bună de drum, prin pădure, pe malul unui pârâu de munte cu apă verde turcoaz, printre brazi și băncuțe plină de zăpadă, la Biserica din Ramsau, St. Sebastian. Pentru ea sunt aici, în acest sat. Cu zăpadă în jur arată altfel decât în multele poze instagram-amabile, iar munții, în special Watzmann-ul, cel de-al doilea munte ca înălțime al Germaniei după faimosul Zugspitze, nu prea se văd în fundal. Și totuși, deși nu sunt o persoană religioasă, ador biserica, ador cimitirul, ador liniștea. Îmi cumpăr și ceva de mâncare de la singurul magazin din sat, care se va închide până luni, deja de la ora 1 jumate. Mâncarea nu e deloc ieftină, se vede că nu au competiție. Toate cafenelele și restaurantele sunt închise. Betriebsurlaub sau deschidere doar mai pe seară.

Merg, tot pe jos, înapoi la pensiune. De data asta, pe malul celălalt. Mă încălzesc, mănânc. Citesc. Visez. Mă uit să văd cum pot ajunge cel mai ușor cu mașina la Hintersee (tradus: Lacul din Spate) și Zauberwald (Pădurea Magică).

Vreme de jumătate de oră, curăț mașina și aleea de zăpadă, altfel nu pot pleca. Îmi amintesc de iernile pe care le-am petrecut, în timpul pandemiei, ca localnică, în satul de schi Lenggries. Este ceva foarte familiar în munca fizică a deszăpezirii, mă simt imediat acasă.

Ajunsă în parcarea de la Hintersee, decid să fac înconjurul lacului. Poteca chiar e curățată și nu se alunecă foarte tare. Ninge în continuare și bate vântul, dar corpul meu s-a obișnuit deja cu vremea în ultimele 24 de ore.

Îmi amintesc de perioada în care am locuit în Calgary, în Lenggries, de vacanța din Nordul Norvegiei, mai sus de Cercul Polar, la Tromsø, sau de writing retreat-ul la care am participat în Islanda. Mă simt cumva acasă, chiar dacă nu am mai fost niciodată aici.

Ador pur și simplu zăpada. Ceea ce ar fi putut fi moartea cu doar o zi înainte devine o formă de binecuvântare voită, căutată. Ador pădurea. Se pare că au adorat-o și mulți pictori de peisaje înaintea mea. Se pare că i se spune Pădurea Magică de peste 100 de ani. Revin la mașină liniștită, obosită, fericită.

Seara, la cazare, în spațiul comun, un cuplu iranian cu o fetiță cu ochi mari mă întreabă:
Sprechen Sie Deutsch?
Ja!
Știți cumva cum se oprește apa? Am vrut doar o cană pentru ceai, dar acum avem 10!

E tocmai apa fierbinte, funcția interzisă (mai exact zona acoperită cu leucoplast) a mașinii de cafea. Nu știu cum se oprește apa, așa că aplic singura soluție imediată care îmi trece prin minte, scot aparatul de cafea din priză. Apa fierbinte și nefolosită o turnăm din paharele de hârtie în fierbătorul mare de apă de lângă, de pe aceeași masă. Pe care ei nu l-au văzut, pare-se. Și râdem cu toții, râdem chiar în hohote. Le recomand să își bea ceaiul la masa cu calorifer electric și pătură.

Mă duc sus, în camera mea, a room of one's own, cum zicea Virginia Woolf cândva, și continui să lucrez la volumul de poezii, cel pe care mi-am propus să îl finalizez aici. Treptat chiar se încheagă o colecție și tot ce fac acum e să șlefuiesc. Citesc comentarii primite de la mentori și cititori care, la rândul lor, scriu, genul de oameni care iau în serios ritmica frazei, importanța cuvintelor, ordinea lor. Mi se zice că da, e un volum unitar, dar uite, cel mai bine curg poeziile în care acorzi hârtiei spațiu alb, le dai voie frazelor să fie scurte și ai încredere în capacitatea cititorului de a citi, de a simți și de a-și trage propriile concluzii.
 
 
Dimineața către 11, eu și familia cu 10 căni ne deszăpezim mașinile, facem check out și ne luăm rămas-bun. Fetița mă privește în continuare fascinată. O privesc și eu pe ea. Ne uităm una la alta de parcă nu mai e nimic pe lume în afară de momentul ăsta.

Eu o iau înspre Schönau am Königssee, care arată azi ca un ghost town, deși în mod normal este plin de turiști aici. E totuși de înțeles, telecabina nu funcționează, vaporul nu merge până la Obersee, sezonul de schi încă nu e deschis. Dar apoi văd și turiști, câțiva, adunați în același loc. Toți vrem să luăm vaporul pe Königssee înspre biserica de pelerinaj St. Bartholomä. Suntem suficient de mulți oameni să îl umplem. Teoretic, conform informațiilor de pe web, vaporul nu circulă între 5 noiembrie și cândva prin martie-aprilie anul viitor. Tot teoretic, conform scrisului cu cretă pe tabla de la ghișeul de bilete, biletele sunt sold out azi.
 
Ambele chestii se dovedesc a fi neadevărate. Iau vaporul. De fapt vaporașul. Căpitanul face scurt schimb cu ghidul după ce avansăm considerabil. Barca se oprește în mijlocul lacului. Căpitanul deschide geamurile. Ne cântă la trompetă. În urma lui, se aude ecoul muntelui de vizavi. Parcă suntem doar noi și ecoul aici. Apoi ne continuăm drumul. Drumul ia peste jumătate de oră. Fac, la pas, înconjurul peninsulei. În gând și mai apoi și pe telefon, încep să scriu acest eseu. Încep să mi se așeze frământările, fricile, visele, pierderile, gândurile.

În ziua de azi, a devenit o formă de mândrie să ne afirmăm neurodivergența. Nu știu ce specie neurodivergentă sunt. Parcurg în gând și-n teste online diverse variante. Anxietate, high-functioning depression, OCD, ADHD, autism (nu se mai zice nici autism, nici Asperger's, e un spectru, și cică femeile sunt diagnosticate mai târziu, pentru că pot mima mai bine decât bărbații comportamente acceptabile din punct de vedere social). La toate am scoruri ușor peste medie, cu suspiciune, dar fără diagnostic clar. Toate sună ca niște sentințe de genul: Aha, acum știu ce e în neregulă cu mine.

Cu mine sau cu mediul grăbit, productiv, supra-stimulant? Cel mai mult mă regăsesc în eticheta HSP (Highly Sensitive Person), care cică nu e o boală. Dar atunci ce e? Personality trait. Not that uncommon, apparently.

Prefer să călătoresc singură. Mă consider un om care gândește și simte prea mult. Când văd lucruri noi, când mă mișc în spații noi fără să vorbesc, ieșită din cotidian și scăpată de veșnica listă cu tot ce trebuie făcut zi de zi, mi se adună gândurile, parcă toate dispar temporar și rămâne esența.

Esența care ulterior devine cuvânt pe albul hârtiei.

Oricât de mult aș încerca, oricât de multă empatie și răbdare aș avea, nu știu și nu voi ști niciodată în mod absolut cum e în interiorul unui alt om la nivel intelectual și emoțional. Știu cum e cu adevărat doar în interiorul meu. O, prietene, cum este albastrul tău?, întreba, cândva, Nichita.

Cred că de asta scriem și citim. Pentru ca cineva, un cunoscut sau un străin, să zică: Da, fix așa e și albastrul meu! Sau: Nu, albastrul meu e altfel. Și apoi să putem vorbi despre felurile în care suntem asemănători sau diferiți, despre ceea ce ne facem să fim umani. Despre esență. Poate că atunci când scriem și citim, ascultăm în primul rând ca să înțelegem și nu neapărat ca să reacționăm. Ne dăm suficient timp și nouă și textului, dăm suficient timp vocii celuilalt să ni se dezvăluie fără să încercăm s-o controlăm cu propriile noastre așteptări.

În general, nu vreau nici să domin, nici să fiu dominată. Știu că mă adaptez greu la ritmul altor oameni. La fel și ei la ritmul meu, la trezitul și pornitul la drum dimineața, când totul este încă înghețat, iar drumurile de țară și potecile de munte sunt încă aproape goale. Știu că experiența naturii, în prezența discuțiilor, bârfelor, criticilor sociale, sistemelor de referință pe care mereu încercăm să ni le impunem unii altora, ca o auto-validare forțată, este mult diluată. O să mori singură, aud mereu. Nu murim cu toții, cândva, singuri?

Contează mai degrabă cum trăim. Autentic, fără judecată continuă, în veșnică mișcare atât cât trăim. Cu singura viață pe care o avem (asta așa, pentru cei dintre noi care nu credem nici în Înviere, nici în reîncarnare). De ce trebuie să vorbim mereu de Dumnezeu? De ce nu ne ajunge să fim în natură? Cea care nu ne impune moduri artificiale de a fi? Cea care se ghidează după propriile principii morale?

Nu pretind să am răspunsurile, dar m-aș bucura ca mai mulți dintre noi să putem trăi mai des cu ambivalența întrebărilor și a stărilor fără un răspuns universal valabil, cert. O, prietene, cum este albastrul tău? Am tot mai puține adevăruri absolute, tot mai puține certitudini, tot mai puține răspunsuri pe care să le impun celor care trăiesc în afara mea, în propriile lor nuanțe de alb sau albastru.

Câteva totuși, am, dar le limitez la mine. La universul meu biologic și interior. La limitele propriul corp, propriului creier, propriei sensibilități. În rest îmi doresc, mai mult decât orice, mai multă acceptare și toleranță, pentru noi toți.

Știu să interacționez cu adevărat cu lumea doar în cuvintele scrise. Nu în cele vorbite, care sunt pline de complezențe sociale. Deși mi se spune atât de des cât de sociabilă și de dezinvoltă sunt (par).

Știu să interacționez cu copiii mici și agitați, când privirile ni se întâlnesc întâmplător în mulțime, și ne zâmbim reciproc, ne studiem chipurile fără rușine și fără să ne plecăm ochii. Acum 13 ani, acum 1 an, întâlnirile cu copiii mici îmi aduceau mereu lacrimi în ochi. Sunt mai aproape de menopauză acum decât atunci. Și deși am avut mereu probleme de sănătate reproductivă, acum nu mă mai trezesc lăcrimând fără să vreau, față în față cu copiii.

Acum știu, tot mai sigur, aproape 100% sigur, că nu voi purta copii în uter niciodată. Știu și accept și simt bucurie, liniște interioară, conexiune, pace.

Peste tot pe unde circul, lumea are chef să intre în vorbă cu mine. Pe vapor, e plin de cupluri, familii, grupuri. Unii mă cheamă să mă așez lângă ei. Dar nu, ajung și la dus și la întors, solidară, lângă o femeie de vârsta mea, care explorează lacul, ca și mine, singură.

Da, uneori mă tem de zăpadă, mă tem să nu îmi scrântesc genunchiul stâng sau glezna dreaptă, ambele variante de accidentare fiind lucruri care s-au mai întâmplat. Am la mine, de obicei, microspikes, snowshoes, hiking poles. De data asta nu am nimic. Doar talpa bocancului întâlnind la fiecare pas zăpada. Uneori pudră, proaspătă, neîntinată, alteori cu gheață sub ea, și cu mine călcând ba energic, ba lent, pe urmele celor de dinaintea mea.

La final, duminică, când pornește vaporul de la biserica Sfântul Bartolomeu înspre Schönau, cerbi și căprioare caută fire de iarbă în zăpadă pe malul celălalt. Siluete mici și negre, în distanță, într-un univers aparent propriu, pe un fond alb și, văzut de aici, aproape neclintit.

Plec, pe apă și apoi pe pământ înghețat, înapoi către viața de zi cu zi, către oameni.

Mai știu ceva, printre puținele mele certitudini. O platitudine, de altfel. O călătorie e mai întotdeauna un pretext: nu de a vedea lucruri noi, ci de a ne vedea mai bine pe noi înșine.

Mă lovește o idee radicală: dar dacă chiar nu e nimic în neregulă cu mine? Dacă pur și simplu sunt o introvertită who likes to keep to herself? Cel puțin atunci când călătoresc. Dincolo de incursiunile autentice și sporadice în viețile altor drumeți.

Ce rămâne la sfârșitul călătoriei?

Sălbăticia. Zăpada. Visul. Căutarea. Drumul. Înfruntarea fricii. Încetinirea. Ascultarea. Adevărul intrinsec. Ambivalența. Acceptarea de sine.

Simplitatea. Esența. Acceptarea celorlalți.

Momentele în care un albastru și un alt albastru se întâlnesc cu adevărat, chiar dacă întâlnirea, raportată la o viață de om, pare să dureze doar câteva clipe.

Uneori, totul, pur și simplu, se întâmplă. Sau nu.

Acceptarea. Dezbrăcarea de tot ceea ce nu este al meu.

Așteptarea, cea de dinainte și cea de după. Albă ca hârtia în fața stiloului.