Cildir e un lac imens (123 km pătrați), aflat la granița cu Armenia și Georgia, pe ale cărui maluri localnicii vin vara să se relaxeze. Iarna, principala ocupație e pescuitul la copcă și plimbatul cu sania (kızaklar se numesc aici săniile trase de cai) pe întinderile înghețate. De altfel, așa am și "cunoscut" Lacul Cildir: înghețat bocnă, învăluit în haine albe și într-un ger pătrunzător, care nu te îmbia la foarte multe lucruri.
Am mâncat la un restaurant, am privit de la distanță o partidă de pescuit la copcă, apoi m-am întors la hotelul din Sarikamiș, aflat la 60 km de Kars, pentru a pregăti ceea ce nu mai făcusem de peste 20 de ani: datul la vale pe schiuri.
Sarikamiș, polul schiului turcesc
Dacă vrei să schiezi în Turcia, vino în Sarikamiș, stațiunea aflată în mijlocul zonei cu același nume, care-ți pune la dispoziție un teleschi în lungime de 844 m și o pârtie care se întinde pe 1,2 km. Aici am avut vreme de două zile cartierul general pentru a vizita regiunea Kars, mai exact într-un hotel destinat schiorilor, aflat fix la baza pârtiei despre care am amintit mai sus și înconjurat de un peisaj alb, absolut normal din moment ce aici sezonul ține din decembrie până în aprilie, cu un strat de zăpadă care variază între 50 și 200 cm.
Am pus, așadar, schiurile în picioare, după o lungă perioadă de timp, și m-am avântat cu precauție pe o pârtie lină, asistat de un instructor generos în sfaturi, după ce am împrumutat echipamentul adecvat din centrul de închirieri al hotelului.
A fost o reală plăcere: pârtia era liberă, zăpada perfectă, telescaunele funcționau în cele mai bune condiții, cu schiurile de împrumut m-am înțeles de minune... aproape că îmi venea să rămân aici pentru alte câteva zile pentru a mă perfecționa întru devenirea unui Alberto Tomba al Sarikamișului. Mai ales când am aflat că prețurile pentru un ski-pass pe o zi, care include urcări nelimitate cu telescaunul, este de numai 5 euro. Pomană curată, în comparație cu stațiunile de schi din Europa.
Cât despre hoteluri, în Sarikamiș Ski Center sunt două: Snowflake Hotel (cel în care am stat eu) și Ekinata Grand Toprak, însumând un total de 55 de camere. Se spune că schiorii profesioniști adoră să vină aici și dintr-un alt motiv: calitatea excepțională a brânzeturilor, a untului și a mierii - toate oferite cu generozitate la micul dejun. De altfel, Sarikamiș e recunoscută pentru faptul că aici se află unii dintre cei mai buni producători de produse lactate din întreaga Turcie.
După sesiunea de schi, și înainte de a părăsi zona, era necesară și o vizită în orașul Kars, cel care e punctul final de pe ruta trenului Eastern Express, și din care nu apucasem să văd decât gara, la ceas de seară.
Kars, orașul cu moscheele-biserici
După ce cu o noapte înainte am asistat în timpul cinei la un foarte frumos spectacol de dansuri căzăcești, pe parcursul cărora artiștii au făcut orice ca să impresioneze publicul, inclusiv o sesiune de aruncări cu cuțitele ce sugera o luptă cu tâlharii, a venit și momentul unei plimbări prin centrul orașului Kars. Care de această dată s-a dovedit mult mai prietenos: soarele strălucea, zăpada se topise iar castelul de pe deal parcă îmbia la o plimbare de o oră până la porțile-i vechi de aproape 900 de ani.
Nu am urcat la cetate, dar am aflat că a fost ridicată în 1153, din ordinul sultanului Malik Izzeddin, fiind legată de zidurile orașului și având inițial 22 de turnuri (dintre care doar 7 au rămas în picioare până în ziua de azi, două dintre ele fiind chiar funcționale). Dacă în privința castelului am preferat să-l admir de la distanță, nu același lucru s-a întâmplat cu Biserica Sfinților Apostoli, cunoscută și drept Catedrala din Kars, în care am intrat pentru câteva minute.
Construită în secolul 10 de către regele Bagratid, aceasta a fost inițial biserică armenească, apoi a fost transformată în moschee în 1579 de către otomani, în secolul 19 rușii i-au dat "înțelesuri" ortodoxe, a redevenit biserică armenească, a fost muzeu între 1964 și 1978 și, ta-daaaaam, în 1993 a fost transformată în moschee, botezată oficial Kumbet. Face parte dintr-un complex islamic, fiindcă la doi pași de ea se înalță cea mai mare moschee din Kars: Evliya. Unul pe care l-am lăsat în urmă cu muezinul urlând în megafoane chemarea la rugăciune.
La scurtă distanță de buricul târgului, moscheea Fethiye se laudă cu o istorie la fel de zbuciumată. A fost construită de ruși la începutul secolului 11, ca biserică ortodoxă, dar ceva mai târziu a fost transformată în moschee, motiv pentru care e unica moschee din Turcia cu acest aspect arhitectonic ciudat, care a presupus faptul că pe organismul unei biserici ortodoxe s-au cocoțat cele două minarete care te îmbie să-i treci pragul pentru a-i admira interiorul simplu. În apropiere, busturile foștilor mari conducători otomani parcă te atenționează să uiți de ruși și să-ți amintești că te afli în grija lui Allah.
Și nu puteam pleca din Kars fără a vedea un muzeu. Nu a fost clasicul Muzeu Kars, ci modernul Kaskas Cephesi Harp, care povestește despre luptele aprige duse împotriva invaziei rusești din secolul 19 și cele de-a lungul războiului otomano-rus. După o scurtă lecție de istorie, am părăsit Kars pentru ultimul stop al călătoriei mele în Turcia de est: orașul Erzurum.
Erzurum, orașul din care iarna nu pleacă niciodată
Din Erzurum urma să iau avionul înapoi către Istanbul, așa că se impunea o vizită rapidă a acestui oraș important din partea de est a Anatoliei, practic, capitala provinciei Erzurum, cu o populație undeva la 360.000 de locuitori.
Dacă, la prima vedere, Erzurum mi s-a părut banal, după o jumătate de oră s-a dovedit a fi absolut încântător, în special după ce am descoperit că orașul e încadrat de un peisaj fabulos, care punea în prim-plan (sau, ca să fie ad-litteram, în plan îndepărtat) munții înzăpeziți. Se spune, de altfel, că în Erzurum poate fi zăpadă tot timpul anului. Iar munții din depărtare păreau să confirme.
Am aflat ceva mai târziu că Erzurum are o istorie de mii de ani, care pornește undeva prin 4000 î.Hr. și, mai aproape de zilele noastre, și-a trăit zbuciumul ca multe altele din această parte a Turciei, fiind capturat și condus de multe nații, de la persani la romani, de la sciți la bizantini, de la arabi la mongoli, de la sasanizi la, desigur, otomani, ultimii punând mâna pe el în 1514 și nedându-i drumul până la fondarea Turciei moderne de către Kemal Ataturk, în 1923.
Și Erzurum are o cetate, ce-i drept, aflată în restaurare și nu foarte prietenoasă din punct de vedere turistic, însă ce mi-a plăcut cel mai tare a fost casa tradițională transformată în cafenea, în care am mâncat cea mai bună baclava din ultima sută de ani, asortând-o la clasicul ceai turcesc pe care, când vremea e mai încruntată, l-ai da pe gât păhărel după păhărel.
Iar dacă ajungi în Erzurum, nu uita să vizitezi Medresa Turnurilor Gemene (Çifte Minareli Medrese), construită în 1271 de către Khudavand Khatun, fiica sultanului Kayqubad Întâiul, cu ale ei minarete asemănătoare, și nici Üç Kümbetler - o serie de trei mausolee care datează (cel puțin, două dintre ele) din secolul 14, cel mare, octogonal, fiind, probabil, mormântul emirului Saltuk, care a domnit în secolul 11.
Am încheiat călătoria în Turcia cu un zbor la fel de plăcut, la business class-ul aeronavei Turkish Airlines, fiind printre ultimii călători care s-au bucurat de plăcerile oferite de lounge-ul aeroportului Atatürk, din Istanbul, peste numai câteva zile turcii având să inaugureze noul aeroport din orașul de pe Bosfor.