Chiar dacă vara a trecut și aventura Capitalei Culturale Europene pare a se apropia de sfârșit, nu-i niciodată prea târziu să vizitați Timișoara. Poate cu atât mai mult cu cât este, din nou, decembrie. Pentru că, iată, se împlinesc, neverosimil aproape, 34 de ani de la acel decembrie care a sfâșiat cămașa de forță, gardul de sârmă ghimpată, perdeaua grea de întuneric și teroare pe care regimul comunist le întinsese peste țară.
Între cele două repere despre care aș vrea să vă vorbesc astăzi, Biserica Reformată din Piața Sf. Maria și Memorialul Revoluției din apropierea Pieței Unirii se întinde istoria. O istorie asupra căreia planează încă o sumedenie de semne de întrebare, dar care rămâne, totuși, începutul libertății noastre.
Un decembrie neobișnuit de blând. O încercare de evacuare și relocare forțată a domnului László Tökés, pastorul de etnie maghiară al Bisericii Reformate, care vorbise deschis despre abuzurile regimului. Un lanț uman în jurul bisericii, încă din data de 15 decembrie 1989. Pe măsură ce orele se scurg, tot mai mulți români simpli, enoriași ai bisericii baptiste din apropiere și artiști locali se alătură mișcării și refuză să plece. Cu toții sunt frustrați de penuria cronică de alimente, electricitate, căldură și apă caldă și se simt striviți de un regim totalitar care, în ultimii ani, se inspirase tot mai mult din metodele dinastiei nord-coreene.
Pe 16 decembrie, mulțimile sporesc semnificativ. Li se cere să plece, dar nu o fac. Ioan Monoran, un poet local, are ideea genială de a bloca traficul prin oprirea primului tramvai. Intrând în dialog cu conductorul, el reușește să coboare pantograful, făcând astfel imposibilă deplasarea vehiculului. Până la căderea nopții, demonstranților li se alătură și studenți. Pe fondul sentimentului tot mai mare că este "acum sau niciodată", erup primele strigăte de "Libertate!" și "Jos Ceaușescu!".
Pe data de 17 decembrie, în jurul prânzului, protestatarii iau cu asalt sediul local al Partidului Comunist (echivalentul Consiliului Județean de astăzi); oficialii cheamă armata și începe baia de sânge. Este cea mai sângeroasă revoluție din Europa de Est, cu peste 1.000 de victime. Tancurile străbat străzile și forțele armate trag asupra demonstranților: regimul este nemilos, crezând în continuare că revolta poate fi înăbușită. În ciuda a peste 100 de victime, inclusiv copii, Timișoara nu se potolește. La ordinele Elenei Ceaușescu însăși, Securitatea organizează o mușamalizare mârșavă: cadavrele a aproximativ 40 de protestatari împușcați pe străzile Timișoarei sunt furate de la morga locală, duse la București pentru a fi incinerate și apoi eliminate în secret, iar cenușa lor ajunge într-un canal.[1]
În următoarele zile, apelurile telefonice interurbane se dovedesc imposibile: Timișoara este complet izolată. La televiziunea națională, Ceaușescu îi numește pe demonstranți "huligani" și acuză "agenturile străine" de instigarea protestelor. Muncitori din Oltenia sunt trimiși la Timișoara pe post de "gărzi patriotice" și pentru a "calma" situația. Dar este prea târziu. Stratagema eșuează: mulți dintre acești oameni se alătură maselor de demonstranți timișoreni și devin, ulterior, agenți ai schimbării în propriile orașe. Pe 20 decembrie, la Timișoara, armata fraternizează cu populația și este retrasă în garnizoane; se înființează Frontul Democrat Român - un comitet de revoluționari care avea să formeze nucleul primului partid democratic al țării - iar Timișoara este declarată "oraș liber de comunism".
Trageți-vă sufletul în stația de tramvai din fața Bisericii Reformate și priviți în jur. Ce ați fi văzut în acea zi fatidică de decembrie? Statuia Fecioarei Maria, realizată în stil roman și sculptată în marmură de Carrara la începutul secolului XX, era tot acolo. Uneori, persoane necunoscute o împodobeau cu flori. Peste drum se afla un magazin alimentar de stat, ale cărui rafturi erau aproape întotdeauna goale, iritând deopotrivă cumpărătorii și trecătorii și alimentând, mai degrabă, furia. Cu siguranță ați fi văzut oameni așteptând. Tramvaiele întârziau frecvent, miroseau urât și erau de cele mai multe ori atât de pline, încât trebuia să călătorești pe scări, atârnând în echilibru fragil deasupra șinelor.
Ce puteți vedea astăzi? Biserica Reformată a fost recent renovată și poate fi vizitată. Este o biserică "cântătoare". Clopotele mici de pe unul dintre pereții exteriori cântă o melodie diferită la fiecare oră. Înăuntru veți găsi o minunată orgă Wegenstein. Wegenstein a învățat meserie la Viena, dar s-a mutat ulterior la Timișoara, unde a dotat cu orgi o întreagă gamă de biserici catolice și protestante. Ca multe alte afaceri prospere, atelierul său a fost naționalizat de regimul comunist în jurul anului 1948.
Continuând pe lângă Biserica Reformată, veți întâlni apoi, pe stânga, biserica ortodoxă din Iosefin, poreclită "Catedrala mică". Despre stilul arhitectural al acesteia se spune că este o copie în miniatură a Hagiei Sophia din Constantinopol. Aici, într-o nișă a peretelui clopotniței veți găsi o sculptură intitulată "biserica plângătoare". Și aceasta comemorează Revoluția Română. Este doar una dintr-o serie de sculpturi amplasate în "punctele fierbinți" ale Revoluției din 1989 din oraș. Profitați de această ocazie pentru a arunca o privire și la clădirile din spatele bisericii. Deși majoritatea necesită restaurări, arhitectura lor își păstrează încă o parte din fosta demnitate și din farmecul imperial.
Vă aflați în cartierul istoric Iosefin, care a găzduit, la vremea sa, câțiva locuitori notabili. Să-i menționăm doar pe Francesco Illy, fondatorul imperiul cafelei Illy; pe Ady Endre, renumitul poet maghiar care a locuit o perioadă aici, pe strada Ghica; sau pe regele exilat al Serbiei, Alexandar Karadjordjevic - acesta din urmă încheindu-și viața la Timișoara.
Dacă, însă, din Piața Maria alegeți să urmați o altă linie de tramvai, în lungul străzii Gh. Doja, veți poposi în Elisabetin. Ei bine, da, acest cartier se numește astfel în cinstea unei Elisabete foarte speciale - mai precis, a împărătesei Elisabeta a Austriei, frumusețea bavareză cunoscută prietenilor și familiei sub numele de alint Sissi.
Spre deosebire de Iosefinul cu un pronunțat caracter comercial, Elisabetinul era un cartier rezidențial, cu străzi pietruite, umbroase, care invită și astăzi la hoinăreală, și cu parcuri liniștite, pitorești. În secolul al XIX-lea era renumit pentru vila și afacerea cu flori a lui Wilhelm Mühle, principalul horticultor al orașului (inițialele JM - Josephine Mühle - sunt încă vizibile pe poarta de fier). Josephine a fost marea dragoste și soția adorată a lui Wilhelm, iar legenda spune că acesta a creat chiar un nou soi de trandafir special pentru ea. Contribuția lui Mühle la dezvoltarea și la prestigiul Timișoarei nu se rezumă, însă, doar la trandafiri. Pe o parcelă de teren pe care acesta a donat-o orașului s-a construit una dintre cele mai importante instituții de învățământ superior din România: Facultatea de Mecanică a Universității Politehnice din Timișoara. Ea a fost inaugurată în 1923 de către regele Ferdinand al României, care a declarat: "Nu zidurile fac o școală, ci spiritul ce domnește într-însa". Clădirea, proiectată de Duiliu Marcu, același arhitect care a conceput fațada Operei, poate fi admirată încă și astăzi pe Bulevardul Mihai Viteazul.
O interesantă colecție de obiecte de uz casnic din vremurile comuniste puteți găsi la Muzeul Consumatorului Comunist de pe strada Arhitect Laszlo Szekely la numărul 1 (căutați-l pe Facebook). Acesta face parte din Scârț, loc lejer, unul dintre cele mai originale baruri din Timișoara, care găzduiește și teatrul independent Auăleu.
Pentru experiența completă și cutremurătoare a anilor comunismului, însă, precum și pentru a (re)trăi pe viu evenimentele și senzațiile Revoluției din Decembrie, poposiți la Memorialul Revoluției de pe strada Oituz 2b (deschis, de regulă, între orele 10 și 18). Experiența este imersivă, tulburătoare, cathartică. Vi se va ridica, probabil, părul pe șira spinării amintindu-vă de omniprezentele portrete ale lui "nea Nicu" pe care le mâzgăleați în almanahurile copilăriei și veți privi cu alți ochi vasta și liniștita Piață a Victoriei de astăzi după ce veți asculta, în înregistrare, rafalele de gloanțe de atunci. Iar dacă vă veți dori, puteți aprinde apoi o lumânare la Cimitirul Eroilor din Calea Lipovei.
Luați, deci, la pas capitala Banatului în acest decembrie 2023 și rememorați drumul lung parcurs de acest oraș până astăzi. Ghidul nostru în limba engleză TIMISOARA23 se poate comanda și livra în România de pe Amazon, în format fizic sau ca ebook.
[1] Toate cifrele conform rapoartelor publicate de Institutul de Investigare a Crimelor Comuniste din România (iiccmer.ro). Consultați și "5 minute de istorie", o emisiune de istorie difuzată de Televiziunea Națională Română, disponibilă pe YouTube.