Cu amintirea, moștenirea, opera, ideile, memoria acestora m-am întâlnit, la fiecare pas, în fiece moment, în zilele pe care le-am petrecut în Weimar. O parte, fără îndoială, doar o mică parte din șirul infinit mai mare al personalităților care s-au născut, ori au studiat ori au trăit în Weimar, ori care au rămas, pentru eternitate, în Historischer Friedhof, cimitirul istoric al orașului, marcându-l pentru totdeauna.
"Weimar este, de fapt, un parc, în care se află un oraș." (Adolf Stahr, 1871) Evit cât pot de mult citatele, dar acesta îmi pare extrem de potrivit, de adecvat, de semnificativ pentru ceea ce încerc să descriu aici. Pentru că amenajarea lui, a acestui parc de pe răul Ilm, a început fix acolo, lângă Weimarer Stadtschloss, în anul 1778. Pentru că, deși are o suprafață amenajată de 48 de hectare, în stilul grădinilor englezești, departe de barocul european obișnuit al vremii, pare nesfârșit, incluzând palatele Belvedere și Tiefurt. Pentru că păstrează forma sa naturală, ca o mică depresiune, față de limitele sale citadine. Pentru că parcul de azi este rezultatul punerii în practică a ideilor, a viziunii, a planurilor Marelui Duce de Saxonia - Weimar - Eisenach, Carl August și ale lui Johann Wolfgang Goethe (dramaturg, nuvelist, om de știință, botanist - Metamorfoza plantelor, om de stat, critic de arte, director de teatru, om de societate - a scris peste 1.500 de scrisori pentru Charlotte von Stein). Pentru că acolo, lângă parc, au fost construite, în plină epocă a Clasicismului și a Romantismului, edificii simbolice pentru Weimar (biblioteca barocă a ducesei Anna Amalia, clădirea arhivelor orașului, iar, mult mai recent, Villa Haar). Pentru că acolo și-a gândit, planificat și construit Carl August reședința de vară, Romisches Haus. Pentru că acolo se află reședința de vară a lui Goethe. Pentru că acolo se află casa în care a locuit Franz Liszt. Pentru că parcul a fost locul ales pentru construirea Tempelherrenhaus, pentru amplasarea unui grup de statui, de monumente, pentru Sphinxgrotte, apoi, cumva firesc, și pentru cimitirul soldaților sovietici. Pentru că este casa sutelor de arțari, stejari, tei, castani, molizi, arini, sălcii, ulmi, nuci, ginkgo, chiparoși, fagi - cei mai mulți dintre acești arbori având vârste între 80 și 150 de ani. Pentru că păstrează zeci de alei, de poduri peste Ilm, de poteci, de spații umbroase pentru odihnă, lectură și sport. Pentru că este iubit de localnici și intens căutat de călători. Pentru că, în imediata vecinătate a parcului se află Haus Am Horn (1923)- primul model de casă în stil Bauhaus, care avea să se dezvolte, după ideile lui Walter Gropius și a celor care i s-au alăturat, între 1919 și 1933, în Weimar, la Dessau și la Berlin. Pentru că, în sfârșit, a reprezentat elementul fundamental în definirea de către UNESCO, în anul 1998, ca patrimoniu cultural al umanității, sub denumirea Classical Weimar, a unui ansamblu de 12 clădiri / monumente independente, însă, toate, aflate într-o intimă relație cu parcul acesta și cu spiritul cultural și artistic ce a dominat orașul câteva decenii, la sfârșitul secolului al 18-lea și începutul celui următor, al 19-lea.
