Valea Bamiyan din Afganistan, regiunea lacului Ohrid, în Albania și Macedonia de Nord, Salzkammergut și Neusiedlersee din Austria, Gobustan din Azerbaidjan, rutele transhumanței - o regiune complexă, care acoperă mai multe zone din diverse lanțuri muntoase europene și din Caucaz, Ennedi din Ciad, Handzou, Zuojiang Huashan, Pu er și Honghe Hani din China, Eje Cafetero din Columbia, Konso și Gedeo din Etiopia, Subak din Bali, Indonezia, Bam, Maymand și Hawraman din Iran, Iwami Ginzan din Japonia, Al-Faw din Arabia Saudită, Bassari din Senegal, Mapungubne și Khomani din Africa de Sud, insula Ibiza din arhipelagul Baleare, Aranjuez și Serra de Tramuntana din Spania, Pergamon și Dyarbakir din Turcia, Al Ain din Emiratele Arabe Unite. Cunosc bine câteva dintre acestea, le-am vizitat, am trăit alături de localnici, am înțeles rostul lor în devenirea culturală locală, dar și rolul lor în ansamblul locuirii noastre.
Sunt atât de particulare, atât de impresionante, atât de ancorate în cultură, istorie și viață socială locale, încât au devenit reprezentative pentru evoluția vieții, culturii și economiei în locurile și regiunile respective. Așa că, din lista care azi cuprinde 1.223 de locuri protejate de UNESCO în statele care sunt membre ale organizației (adică, 168 din cele 196 de state recunoscute de ONU), doar acestea 29 se bucură azi de acest statut de peisaj cultural.
Ansamblul cultural al râului Elba a pierdut (în anul 2009) ceea ce obținuse, adică acest statut privilegiat, la numai cinci ani de la listare, ca urmare a unui diferendum apărut între UNESCO și administrația orașului Dresda, generat de decizia acesteia de a construi un pod, considerat esențial pentru oraș, Waldschlosschenbrucke, dar care, în opinia organizației - dincolo de utilitatea în sine a podului pentru oraș și regiune, a reclamat inadecvarea la statutul de regiune protejată, mutilarea ansamblului acesteia, recomandând varianta realizării unui tunel care nu ar fi afectat peisajul. Podul a fost realizat, UNESCO a delistat acest ansamblu cultural și viața merge mai departe în Dresda și în întreaga Saxonie.
În această stranie situație mai sunt doar alte două foste zone ocrotite de UNESCO, delistate și ele ca urmare a deteriorării iremediabile și ireversibile a condițiilor care au fost luate în considerare inițial: sanctuarul antilopelor Oryx din Oman și Liverpool, oraș mercantil și maritim. Alte câteva zeci din cele deja protejate au fost plasate (adesea, chiar de la început) pe o listă specială, fiind considerate, din diverse motive, în real pericol de deteriorare, de distrugere sau chiar de aneantizare (deci, de delistare): fenomene naturale de mare impact, deteriorarea condițiilor de mediu, suprapopularea, intervenția brutală a administrațiilor locale și poluarea urbană, animozitățile locale, conflictele armate nesfârșite.
b. Dresda a suferit enorm la finalul celui de-Al Doilea Război Mondial. Pierderile provocate nu pot fi cuprinse, analizate și, eventual, iertate - nici cu sufletul, inima și mintea, nici cu tristețea, doliul și neputința, nici cu pixul, contul și registrul, nici cu arhivele, fotografiile și planurile de reconstrucție. Ceea ce a avut loc (am vrut să scriu întâmplat, dar ar fi fost incorect, pentru că războaiele nu se întâmplă - ci sunt gândite, premeditate și bine pregătite) atunci (la fel ca la Hiroshima și Nagasaki, câteva luni mai târziu; la fel ca în Sarajevo, între anii 1992 și 1996, la fel ca în toate orașele mari ale Siriei, începând din 2011, la fel ca în Fâșia Gaza, după octombrie 2023) a reprezentat o distrugere aproape totală a nucleului urban al orașului, o încercare de a spulbera istoria, o nimicire a spiritului cultural al orașului. Nu faptul că au fost uciși douăzeci și cinci de mii sau cincizeci de mii sau două sute de mii din locuitorii de atunci ai orașului (locul din care scriu acum textul) contează, ci doar faptul că asta s-a produs, că acesta a fost rezultatul (foarte previzibil) al bombardamentelor nimicitoare, că asta s-a dorit, de fapt.
Dresda a fost, vreme de aproape o jumătate de secol, o ruină. Oamenii i-au plâns pe cei morți, au măturat praful, au strâns molozul, au conservat pietrele rămase neatinse și au trăit mai departe. Republica democrată (?) născută în 7 octombrie 1949 și moartă în 3 octombrie 1990, a făcut prea puțin pentru renașterea orașului cultural, educațional și politic, capitală a Saxoniei. După reunificare, însă, din fericire, au fost refăcute, respectând planurile inițiale, din temelie, folosind aceeași piatră, toate monumentele civile (de exemplu, Rezidenzschloss), administrative (cum este Rathaus), culturale (emblema orașului, Semperoper) și religioase (bijuteria Frauenkirche) din nucleul istoric al orașului. La fel, și numeroasele poduri peste Elba (cu rost sau fără, respectând sau nu mediul, trainice sau efemere).
c. Inginerii constructori, specializați în lucrări de artă, cum se numesc, adesea, acestea, sunt cei îndrituiți să planifice, să conceapă și să realizeze poduri de piatră (sau din alte materiale mai fiabile, mai adecvate, mai rezistente - dacă există). Pentru că podurile sunt necesare, utile, vitale. Sunt rezistente, sigure, indestructibile. Sau sunt discutabile ca amplasament, ca necesitate reală și ca tehnică de realizare. Sunt urâte, pocesc peisajul, devin înspăimântătoare pentru cei care le folosesc. Și atunci se transformă în pericole publice, în opusul a ceea ce au fost gândite să fie, într-un morman de moloz, erori și scuze.
Așa cum s-a produs (din nou, evit să scriu întâmplat, pentru că, deși, previzibilă dezintegrarea, n-ar fi, totuși, corect) în noaptea de 11 septembrie 2024, când, după trecerea ultimului tramvai, podul de piatră Carolabrucke din Dresda - varianta construită între anii 1967 și 1971, s-a prăbușit în apele Elbei. Q.e.d.