locuri blânde / cu unghiile-n lună

locuri blânde

când sunt mai încăpător decât tot întunericul,
iau o pâine fierbinte.
îi scot tot miezul şi mă aşez în ea.

mă uit de dinăuntru la pâine.
ceea ce văd se dezlipeşte de ceea ce este.

dacă cineva vrea să mă mănânce,
ies din pâine şi mă mut în altă parte -

într-un loc fără dinţi.

aşa că iau o bucată de lemn.
îi scot tot miezul şi mă mut înăuntrul lemnului.
ceea ce se dezlipeşte de mine
se amestecă bine cu ceea ce văd.

acolo nu mai am oase.


cu unghiile-n lună

degetele s-au întins ca un elastic, ca amintirile despre
viaţă, ca o gumă de mestecat.
stau cu degetele spre cer şi zâmbesc.

iar ele, aidoma unor liane subţiri de granit,
străbat tot ce poate fi străbătut şi se înfig în lună.
imediat pe degetele mele pleacă
zece furnici roşii. şi imediat pe degetul cândva mic
începe să urce o doamnă deosebit de tristă.

apoi degetele mele devin brusc zece scări rulante
care duc toate la lună şi repede se află

că degetele mele, ajunse acolo, sunt ca zece
păduri amazoniene şi că degetele mele au învelit
cu aer luna ca vata pe băţ
şi acum sunt milioane de tone de aer
pentru o singură nară.

copiii îşi rup scutecele, le dau foc şi pornesc
pe degetele mele spre lună.
bătrânelele îşi smulg ridurile şi bigudiurile,
le calcă în picioare şi păşesc întinerite pe scară.
electricienii taie cu dinţii toate firele de electricitate,
încep să pâlpâie şi, aşezaţi pe degetele mele,
ca brazii de crăciun, urcă spre lună.

până şi morţii ies din pământ,
îşi aşază oasele mai bine, mai elegant.

şi urcă pe degetele mele toate popoarele
şi mama popoarelor şi strănepoţii popoarelor urcă
pe degetele mele spre lună.

doar eu rămân aici.
minunat de singur.

şi când simt că nu mai e nimeni,
chiar nimeni pe întreg pământul,
îmi trag repede scările degetelor înapoi.

deschid uşa
şi îmi încep râzând prima plimbare
printr-o întreagă lume
golită.

(în perioada 15 august 2017 - 31 decembrie 2017, curatorul acestei rubrici este poeta Ioana Ieronim)