Imperiul Bizantin în timpul Restauraţiei Comneniene

Încă din anul urcării sale pe tronul imperial- 1081 d.Hr-, Alexios I Komnenos a încercat să stopeze pierderile teritoriale ale imperiului, înainte de a încerca orice recuperare a acestora. Asia Mică a fost ocupată aproape în întregime de către turcii selgiucizi. Doar mici insule de autoritate bizantină se mai găseau în partea orientală a peninsulei asiatice. Împăratul Alexios Komnenos a reformat monarhia bizantină. Revitalizarea acesteia, proces ce a debutat acum, s-a numit Restauraţia Comneniană.

Împăratul Alexios I Komnenos, fondatorul dinastiei cu acelaşi nume, a avut puţin peste 24 de ani în momentul în care a acces pe tron. Având experienţă acumulată ca general al armatelor din Vest, Alexios s-a bucurat de respectul soldaţilor. Câteva decenii de domnii scurte, anarhie şi lupte interne pentru putere au lăsat urme adânci în echilibrul social-economic al monarhiei bizantine. Împăratul a trebuit în primul rând să găsească resurse financiare pentru revitalizarea imperiului. Alexios I Komnenos, în conspiraţia care a reuşit înscăunarea proprie pe tronul imperial, s-a bazat foarte mult pe susţinerea familiei aristocratice Doukas. Soţia acestuia, Irina Doukaina, era membră a acestei familii. Pentru a-şi legitima poziţia nou câştigată de împărat, Alexios I a intenţionat să divorţeze de aceasta şi să se căsătorească cu împărăteasa Maria de Alania. Opoziţia familiei Doukas precum şi a patriarhului Kosmas l-au determinat pe împărat să renunţe la aceasta variantă.

În încercarea de a restabili finanţele imperiului, împăratul Alexios I Komnenos a operat modificări în structura acestuia. Oamenilor importanţi de la curte le era cedat temporar uzufructul şi încasarea taxelor pe posesiunile pe care le primeau în arendă. Natural, obligaţia lor era să apere aceste teritorii. Cumnatul împăratului Nikephoros Melissenos a primit teritoriile din jurul Tesalonicului. Reversul monedei a fost faptul că, în timp, aceşti magnaţi locali au devenit puternici rivali ai împăratului. Basileul-împăratul-Alexios I Komnenos s-a bazat pe membrii familiei în încercarea de a revitaliza Imperiul Bizantin. A creat titluri speciale pe care le-a aşezat în rang, imediat sub cel de împărat. Fratele său mai mare, Isaac Komnenos, a primit titlul de sebastokrator- "venerabilul conducător". A urmat cel de kaisar-cezar- deţinut de cumnatul său, Nikephoros Melissenos. Imediat sub acesta se plasa fratele împăratului, Adrianos, cu titlul de protosebastos - "primul dintre venerabili".

Încercările împăratului Alexios I de a reface tezaurul imperial, pentru a-şi permite plata mercenarilor din armată, au inclus o reformă monetară. În această direcţie, sarcina principală î-a revenit mamei sale, Ana Dalassena. Aceasta a fost extrem de influentă pe lângă împărat, dobândind o putere chiar mai mare decât soţia acestuia, Irena Doukaina. Ulterior, Ana Dalassena a dispărut din prim-planul puterii bizantine. Ea s-a retras la mănăstirea, astăzi moschee-Christos Pantepoptes- Cristos Atotvăzătorul. Împăratul Alexios I Komnenos a dorit să schimbe exclusivismul tradiţional al accesului la demnităţile imperiale şi implicit a puterii ce decurgea din ele. Creeare de noi titluri şi funcţii, funcţii pe care le-a oferit familiei sale extinse, s-a dorit a fi şi o încercare de a stopa rebeliunile dese din imperiu. Pe termen mediu sistemul a funcţionat, dar acumularea de bogăţii în timp a transformat membrii familiei extinse în rivali redutabili la tron. Împăratul Alexios I şi-a imaginat domnia lui ca pe o "reînviere" a monarhiei.

Adevărata provocare din debutul domniei împăratului Alexios I Komnenos a fost reprezentată de invazia normanzilor în imperiu. Deoarece partea asiatică a monarhiei bizantine se afla aproape complet sub ocupaţie selgiucidă, a fost vital ca împăratul să reuşească să păstreze intactă partea occidentală a Imperiului Bizantin. După o serie de înfrângeri iniţiale, Alexios I, printr-o combinaţie de abilităţi militare şi diplomatice a reuşit îndeplinirea acestui scop. Ultimele posesiuni bizantine din Italia au fost cucerite de normanzii conduşi de Robert Guiscard în a doua jumătate a secolului al XI-lea. Astfel, acest aventurier normand originar din familia Hauteville din Normandia franceză, a ajuns duce al Apuliei şi Calabriei. Practic el stăpânea întreg sudul Italiei şi insula Siciliei. Ulterior, el şi-a îndreptat atenţia către coasta Dalmaţiei, Peninsula Balcanică şi implicit asupra Imperiului Bizantin.

Ducele normand Robert Guiscard şi-a căsătorit fiica cu fiul fostului împărat bizantin Mihail al VII-lea Parapinakes. Din moment ce acesta a fost detronat, Robert Guiscard a considerat naturală o intervenţie militară împotriva monarhiei bizantine. Legitime sau ilegitime, pretenţiile lui Robert Guiscard au fost tratate cu maxim interes de către împăratul Alexios Komnenos. El se afla de puţin timp pe tronul imperial, iar un eventual eşec împotriva normanzilor ar fi însemnat, probabil, o altă rebeliune internă. În anul 1081 d.Hr, la scurt timp după încoronare, împăratul Alexios I s-a confruntat cu debarcarea unei flote normande în Epirul grecesc. Aceasta era condusă de Robert Guiscard şi fiul său, Bohemund de Tarent. Împăratul a suferit înfrângeri succesive împotriva normanzilor, care au asediat cetatea de coastă Dyrrachium şi au cucerit-o în acelaşi an. Normanzii au pătruns în Grecia continentală până în Larissa. Calităţile de tactician nu l-au ajutat pe împărat, armata fiind încropită în grabă şi nepregătită.

În lipsa unei flote care să facă faţă celei normande, împăratul Alexios I Komnenos s-a îndreptat pentru ajutor, spre Veneţia. Acordul stipula plata în bani, onoruri, funcţii şi mai ales, deschiderea estului Mării Mediterane pentru comercianţii veneţieni. În Constantinopol, aceştia au primit din partea împăratului, dreptul de a înfiinţa o colonie, ca bază de operaţiuni comerciale. Republica veneţiană urma să asigure flota necesară câştigării războiului pentru Imperiul Bizantin. Pentru a-şi putea permite costurile susţinerii războiului cu normanzii, împăratul Alexios I Komnenos a apelat la devalorizarea monedei şi la confiscarea unor proprietăţi ale Bisericii. El le-a distras atenţia clericilor prin faptul că le-a dat acestora satisfacţie într-un subiect complicat al acelor zile: condamnarea filosofului Ioan Italos pentru erezie. Cu ajutor veneţian şi cu mercenari turci, Alexios I a reuşit să obţină prima victorie, la Larissa, împotriva normanzilor conduşi de Bohemund de Tarent.

În anul 1083 d.Hr, împăratul Alexios I Komnenos a reuşit să recucerească cetatea Dyrrachium cu ajutorul flotei veneţiene. Apoi, i-a împins pe normanzi în exteriorul zonei Kastoria şi a insulei Corfu, eliberând Grecia de pericolul normand. În lipsa lichidităţilor şi cu o rebeliune izbucnită în fieful familiei din Sicilia, Bohemund de Tarent s-a retras în Italia pentru a primi ajutor.Ultimul episod al războaielor bizantino-normande s-a consumat între anii 1084-1085 d.Hr. Ducele Robert Guiscard împreună cu fii săi Bohemund de Tarent şi Roger Borsa, a debarcat cu o flotă în insula Corfu şi a cucerit-o. Apoi, s-a îndreptat spre Kephalonia unde s-a îmbolnăvit. A murit la scurt timp, pe plaja din Atheras împreună cu o parte din cavalerii săi. Fiii sai au decis să abandoneze campania împotriva imperiului. Ameninţarea normandă nu va mai fi la fel de serioasă pentru monarhia bizantină.

Primele semne ale problemei pecenege, problemă ce va deveni serioasă pentru imperiu, s-au întrezărit în timpul campaniei normanzilor ce invadaseră Grecia continentală. După încheierea conflictelor bizantino-normande, împăratul Alexios I Komnenos s-a confruntat cu pecenegii din nordul monarhiei. A tranşat această dispută în favoarea imperiului. Anterior domniei împăratului Alexios I Komnenos, pecenegii s-au stabilit în provincia Paristrion, numita şi Paradunavon. Aceştia au pătruns în număr mare în acest teritoriu din dreapta Dunării şi, ulterior s-au extins spre sud, în Tracia. Alături de aceştia se aflau vlahii şi paulicienii. Ei au dezertat din armata imperială în contextul luptelor bizantino-normande din anii anteriori.

Basileul Alexios I Komnenos a retras dreptul de uzufruct al posesiunilor potentaţilor locali din Paristrion şi Tracia. Aceasta reprezenta o pedeapsă pentru faptul că ei nu au opus rezistenţa necesară apărării imperiului în contextul invaziei normande, din anii anteriori. Rebeliunea declanşată de către cei nemulţumiţi a fost cuplată cu cauza pecenegilor. Împotriva acestora, împăratul l-a trimis pe generalul Gregorios Pakourianos, dar armata lui a suferit o înfrângere zdrobitoare la Beliatoba.

Împăratul Alexios I a încercat să rezolve conflictul cu pecenegii. În anul 1087 d.Hr, în fruntea unei armate, a înaintat prin provincia Paristrion, dar a eşuat în cucerirea cetăţii Durostolon, Silistra de astăzi. A fost înfrânt, întorcându-se la Constantinopol cu efective armate reduse. A reuşit să înlăture o conspiraţie ce viza detronarea sa. În vederea continuării conflictului cu pecenegii, a înregimentat fii ai celor căzuţi în luptă, creând o tagma - unitate- de cavalerie numită Archontopoulai - "fii ai liderilor".

Nou creata şi neexperimentata tagma - unitatea - Archontopoulai, folosită de împăratul Alexios I împotriva pecenegilor a fost înfrântă. Tzachas, emirul din Smyrna-astăzi Izmir în Turcia-a trimis o invitaţie de alianţă pecenegilor împotriva bizantinilor. Şi-a dorit să atace simultan din est şi din vest capitala Constantinopol. Imaginea emirului despre slăbiciunea din acel moment a monarhiei bizantine nu a fost departe de adevăr.

Magnitudinea masacrului pecenegilor a însemnat aproape dispariţia totală a acestora ca formă de organizare, de pe scena istoriei. Pecenegii, popor nomad, erau însoţiţi de familiile lor- femei, copii, bătrâni - şi prin urmare, confruntarea cu trupele imperiale a însemnat şi sfârşitul multora dintre aceştia. Supravieţuitorii bătăliei au fost reaşezaţi în imperiu şi integraţi în armată. O mică parte dintre cei care au reuşit să scape au fost ulterior o pradă uşoară pentru următorul împărat care îi va integra definitv în imperiu. Împăratul Alexios I Komnenos a reuşit să elimine aproape defintiv problema triburilor pecenege din Peninsula Balcanică, în urma bătăliei de la Levounion din anul 1091 d.Hr. Acesta s-a bucurat şi de sprijinul cumanilor, popor venit din nordul Dunării. În urma masacrului, pecenegii rămăşi în viaţă, fie au intrat în serviciul imperial, fie s-au aşezat cu acordul împăratului, în zona Tesalonicului. Cumanii s-au retras la nordul Dunării şi împăratul a reuşit să securizeze zona europeană a imperiului.

După îndepărtarea pericolului reprezentat de triburile pecenegilor din Peninsula Balcanică, împăratul Alexios I s-a confruntat cu o rebeliune pornită de generalii săi. Cumanii, foştii aliaţi, treceau Dunărea şi jefuiau teritoriile monarhiei bizantine. Într-una dintre raidurile lor au fost însoţiţi de un anume Constantin, care pretindea tronul imperial prin înrudirea directă cu fostul împărat Romanos al IV-lea Diogenes. Cumanii au fost înfrânţi iar cel numit Pseudo-Constantin a fost capturat şi orbit.

Mai multe detalii şi fotografii aici: https://ro.historylapse.org/imperiul-bizantin-in-timpul-restauratiei-comneniene