La margine

Ţi-ai aşezat vreodată urechea pe pământul acesta? Nu. Păcat. Se întâmplă, de regulă, două lucruri: auzi, cât se poate de desluşit, un clipocit de apă ca şi cum, în apropiere, o barcă - care nu te va aştepta niciodată -, legată la mal, e izbită de valuri, în ritmuri de ceas. Ţi se face brusc somn şi acesta este cel mai nepotrivit lucru acum. Pentru că, dacă aţipeşti, fie şi numai pentru o clipă, se întâmplă inevitabilul: aluneci, te scufunzi şi te transformi într-o moviliţă de pământ care, în scurt timp, e acoperită de iarbă. E drept, o iarbă bună şi grasă, pe care o pasc, cu nesaţ, iepele despre care se spune că sunt nemuritoare. Poveşti! Aiureli!

Tot ce trebuie să faci e să te ridici repede şi să mergi. Fără frică. Cică aici nu prinde nimeni rădăcini. Se poate, e drept, să ţi se pară că ai rămas până când cei de dincolo vor fi îmbătrânit, dar, de fapt, e doar preţ de o toamnă, în care dudele coapte încep să lucreze în vidări, apoi în cazane, apoi în capul tău, răscolind, ca o femeie aiurită şi grăbită, prin cotloane.

Nu-ţi face griji. Pe oricare drum o apuci, ajungi la margine. Nu te aşteaptă nimeni acolo, aşa că nu te grăbi. Chiar dacă ar fi cineva, până ţi-ai drege vocea să poţi scoate vorba, probabil că aproape vor fi rămas doar câinii. Aici câinii nu latră decât la iepurii de câmp, deci vor veni cel mult să te miroase. Vor crede că eşti un peşte sluţit şi te vor lăsa în pace.

A, şi mai trebuie spus ceva ce ţine de manualul de supravieţuire. Se recomandă, odată ce ai fost aici, să-ţi încui lucrurile trebuitoare pe undeva, într-un cufăr de lemn sau de fier - mai bine, şi nu-ţi fie teamă de rugină - pentru că sigur te întorci şi e mai simplu să înoţi fără poveri.