Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Indira


Oxana Kopas

09.12.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Păşise atât de încet încât n-am simţit-o decât atunci când aerul din jurul meu a vibrat pentru câteva secunde în notele de patchouli ale parfumului şi mânuţele ei fine mi-au acoperit ochii ca o eşarfă de mătase. Întotdeauna venea fără să mă anunţe, pentru că nu ştia niciodată când putea evada ca să nu fie văzută... dar venea negreşit, mai ales acum când avea atât de mare nevoie de ajutorul meu... Mi-am lipit mâinile de ale ei şi i le-am îndepărtat încet, pentru că muream de nerăbdare s-o văd, aşteptasem de o viaţă şi ceva să mă bucur de prezenţa ei, chiar dacă destinul nu ne hărăzise de data asta să fim iubiţi, ci mai mult decât atât, prieteni nedespărţiţi, gata să sară în foc unul pentru celălalt, la nevoie... În seara asta cu lună plină purta un sari roşu cu margini aurii la care asortase nişte cercei lungi de carnelian şlefuit, cu tăietură rotundă, prinşi într-o montură fină de aur alb care se prelungea până aproape de umăr şi se încheia într-o carabină micuţă, sidefie, pe lobul urechii... câteva brăţări din fir de mătase cu perle, care să nu-i trădeze mişcările, înlocuiseră metalul sunător care acoperea până la cot braţele tinerelor indience necăsătorite... nu purta acum nici un inel, aşa că pielea măslinie scotea la iveală povestea unor flori de iasomie turnate în fine arabescuri într-o henna cu reflexe aurii... de sub voalul care îi alunecase încet pe umeri se eliberaseră câteva bucle răzleţe, semn că nu apucase să-şi strângă părul aşa cum făcea de obicei când ieşea în oraş, în timpul zilei... râdea când îi spuneam că e o poezie eterică întreaga ei fiinţă şi găsea câte o expresie originală ca să mă persifleze, era în modul ei de a răspunde o spontaneitate de argint viu pe care faţă de mine nu şi-o cenzura niciodată, pentru că eu eram în ochii ei cerul infinit în care îşi elibera zburdălnicia celor mai frumoşi ani... Indira - "frumuseţe", nici nu putea fi binecuvântată cu un nume mai potrivit care s-o îmbrace pe de-a-ntregul în toată armonia pe care fiinţa ei o degaja atât de natural, atât de nesofisticat... şi dacă ar fi fost numai acesta motivul pentru care tânjeam după prezenţa ei şi tot era îndeajuns, dar mai avea în plus un mod fermecător de a umple spaţiul din jurul meu cu vocea ei caldă, nelipsită de inflexiuni stridente uneori, cu felul de a gesticula când se prindea într-o poveste a sufletului ei sau într-un vis pe care mă provoca să i-l descifrez, cu privirea care exploda în mii de nuanţe lucitoare când mă prefăceam că nu înţeleg ce-mi povesteşte sau că nu accept ideile ei, până şi mişcările cu care se aşeza pe covor, acoperindu-şi cu gesturi atente picioarele astfel încât marginea sari-uluinu-i acopere desenul decât până la marginea degetelor inelate... Era tristă acum şi am simţit-o imediat nu numai din emoţia care răzbătea din toţi porii, ci şi din felul în care m-a îmbrăţişat, mai bine zis s-a lăsat cuprinsă în braţele mele, fără să se desprindă imediat, aşa cum o făcea de obicei, ca să nu-mi dea răgazul de a mă îndrăgosti de ea... în pieptul meu, inima ei s-a înstăpânit cu lentoarea şi greutatea magmei vii, arzându-mi încetul cu încetul sufletul... faţa culcată în patul umărului meu isca prin inul cămăşii valuri de căldură umedă care se răspândeau abia simţit prin fibrele ţesăturii, dureros... respira din adâncuri şi simţeam în felul în care i se mişca pieptul că urma să aducă la suprafaţă, cu mari eforturi sufleteşti, o mare povară, iar eu o primeam cu braţele deschise, singurul în faţa căruia se putea elibera...

- Miroşi a iasomie, mi-ar prinde bine un ceai fierbinte cu puţină miere şi scorţişoară, poate mi se duce greutatea asta care nu mă lasă nici să respir, nici să înghit... şi-a cuprins gâtul cu ambele mâini, ca şi când s-ar fi ferit de nişte mâini care o strangulau fără milă şi s-a lăsat pe covor, în colţul pe care i-l pregăteam întotdeauna cu perne mari şi pufoase, liliachii, acoperindu-şi instinctiv picioarele cu faldurile sari-ului, până la marginea degetelor... m-a chemat cu privirea şi m-am aşezat lângă ea, îndreptându-i cu gesturi tandre, lente, cutele mătăsii ca şi când i-aş fi putut domoli, astfel, gândurile care-i încreţiseră fruntea...

- În astă seară trebuie să îl scot din mine, altfel nu mai pot respira, nu mai pot trăi, tu ştii bine ce-ţi spun, tu ştii poate cel mai bine cum e să nu mai poţi duce povara pe care tu însuţi ai coborât-o în tine, cu fiecare gând, cu fiecare iluzie, cu fiecare cuvânt rostit, cu toată aşteptarea şi toată nevenirea... simt că mi se destramă tot învelişul sufletului pe care îl crezusem atât de trainic şi toată dragostea asta transformată în durere o să mă inunde şi o să mă otrăvească, înţelegi, am tot peticit la ţesătura asta până când mi-am prins în ea toată suflarea şi degetele cu care o însăilam şi nu mi-a mai rămas nimic, nimic din firul acesta pe care l-am tors din carnea şi din sângele meu... nimic, nimic, am rămas numai oase albe pe care mă străduiesc în fiecare zi să le acopăr cât mai bine, ca să nu sune a gol... nu mai aştepta, rupe legătura asta şi salvează-mă...

A închis ochii şi, pe măsură ce încăperea se anima de flacăra lumânărilor parfumate şi aerul devenea tot mai greu de aroma beţigaşelor de santal, am văzut cum se liniştea încetul cu încetul, în timp ce îmi plimbam mâinile deasupra ei ca să eliberez toată energia care o ţinea încorsetată... din când în când, îi priveam faţa, pentru că acolo puteam vedea semnele care să mă ajute să-mi continui ritualul... am ştiut că s-a întâlnit cu el când a surâs şi fruntea i s-a întins ca o apă limpede şi clară în bătaia lunii şi am simţit deasupra legătura lor, fierbinte ca lava topită... am desfăcut-o încet în fâşii pe care le rupeam din mine, era aproape indestructibilă şi îmi rănea mâinile... dar trebuia să duc ritualul până la capăt sau să mor... nu exista cale înapoi... Cred că m-am prăvălit lângă ea de epuizare, până când am simţit-o că se mişcă, voia să se ridice în picioare, dar n-am putut schiţa nici un gest, nu mai aveam putere nici să-mi întorc ochii după ea, nici măcar să scot un sunet prin care să îi dau de veste că sunt acolo încă, o vedeam mai mult cu ochii minţii... instinctiv, mi-a trecut prin minte gândul că era bine, în sfârşit, eliberată, din moment ce se ridicase aproape în capul oaselor şi căuta să se învelească... dispăruse toată fierbinţeala şi, prin geamurile deschise, Gangele trimitea aer curat, în valuri limpezi... parcă eram pe mal şi apa aducea frânturi de suflet, de care încercam să mă feresc, să nu le calc, să nu-mi rănesc tălpile în cioburi... am simţit-o căutându-mă cu mâinile, aievea, şi m-a acoperit cu un pled, simţindu-mi mâinile reci... preţ de câteva minute am rămas nemişcat, până ce am văzut-o adormită... am închis geamul, fără zgomot, şi am purtat-o pe braţe, fără zgomot, pe canapeaua de lângă uşă, luminată difuz din coridor... sari-ul îi era şifonat şi ud la spate şi a gemut nefiresc când am atins-o... pe umărul gol, i-am aşezat cuminte părul desfăcut şi era neobişnuit de greu, parcă fusese înmuiat în miere... în recunoaştere, pe spatele ei, mâna mea descoperea, cu încrâncenată uimire, o imensă rană, de necuprins, în care sângele începuse să formeze, în mătasea rochiei, cute care mi se păreau ca nişte urme de paşi pe care marea îi ascunde în nisipul cald...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • Lux, calm și voluptate
    Daniel Onaca, 17.12.2017, 15:18

    Un tablou saturat de senzualitate. Personajele, parcă filmate cu încetinitorul împrumută ceva din atmosfera îmbibată de arome și mirosuri orientale. Pasivitatea aparentă ascunde însă acuitatea simțurilor și a actului final generat de ele. Ca un sari elegant, discreția este veșmântul care învăluie întregul episod.

Spacer Spacer