Eram la Bucureşti şi I. îmi povestea o bucurie a zilei. La un festival al scurt metrajului românesc văzuse un film în care recunoscuse o schemă a vieţii noastre. Un nas împinge voios o nucă. Mai repede, apoi mai încet. Mai cotit, apoi mai drept. La stânga. La dreapta uşor. Brusc, o mână mare şi fermă ia nuca şi pune, în loc, o alună. Nasul rămâne o clipă nemişcat şi apoi, cu râvnă şi cu multă grijă începe să clintească aluna. E mai greu s-o ajungă. Se loveşte uneori. Dar nasul stăruie. Se înfiripă din nou un ritm, o joacă. Brusc, o mână mare şi fermă înaintează din nou potrivind între nas şi alună o reţea de sârmă. Nasul încearcă, adie, se istoveşte, aluna înţepeneşte, sfârşit. Şi totuşi, ar mai fi fost o soluţie, i-am spus atunci. Nasul, nas doar, ar fi putut să sufle, prin reţea, şansa de a pune în mişcare aluna bucuriei nu dispăruse încă de tot. I. m-a privit lung, cu un fel de uimire, luminat de o altă, a doua voioşie. Una din rarele pe care aveam să i le mai văd.
Lupta, 15 mai 1986
Făgaş
La mare, 1964 sau 1965, nu-mi mai e clar. O viaţă în care, mai tinereşte ca acum, trăiesc în relaţii de vrăjmăşie. Activă din partea lui S. Eu nu sunt însă pătrunsă de ea. Sunt calmă, lucrul doare, dar izbutesc să-l ascund adânc, undeva unde nu se poate pătrunde din afară. Am cuvinte bune şi un zâmbet, nu radios, e drept, dar zâmbet pentru grupul de prieteni între care ne aflăm. Fac nudism şi pretextul de izolare e bun, izbăvitor. Mă bucur de apă, de soare, de ritmul mare cu care consum, în care uit spre a-mi reaminti şi uita iar. Noaptea, la lumina lunii, ceilalţi înoată în mare. Nu o fac. Nu ştiu să înot. Şi-mi reprezint, în întuneric, apa plină de meduze şi crabi. Până când, într-o seară, decid neaşteptat. Lucrul va avea loc. Voi merge cu M. şi G. E în hotărâre mai mult decât o scaldă. E un cârmiş, o încercare de a ieşi din făgaşul vieţii mele apropiindu-mă de un altul care ştiu că îmi e prielnic. Rămânem toţi trei înveliţi în pături până târziu pe nisipul care de acum s-a răcit. Vorbim puţin. E în aer plinătate, o aspiraţie. Poate că se poate trăi şi bucuria. Pe cer sunt stele mari. Răsare luna şi intrăm tăcut în apă. E cald şi, la început, mirarea mă face să nu observ. Marea e în noaptea asta fosforescentă. Corpurile ni se conturează luminos şi larg. Ca şi cum un japonez încăpăţânat ar reface, clipă de clipă, pentru cine ştie ce film în desene animate care va fi să fie cândva proiectat, imaginea fiecărui gest, oricât de imperceptibil. M., G., eu ne privim, ne mişcăm spre a modifica liniile de raze. Încordarea gravă, adultă, pregătitoare de destine de pe mal a dispărut. Suntem fericiţi. Am vrea ca şi alţii să vadă minunea. Ieşim din apă şi alergăm pe mal, prin sat, a bună vestire. Veniţi pe plajă. Apa e fosforescentă. Oamenii au controlat până târziu schiţele luminoase. Am reintrat atent şi senin pe făgaşul singurătăţii şi îndârjirii care-mi erau hărăzite în acel an.
Lupta, 15 octombrie 1987
Texte din volumul Fluviul Alfeu sau despre exil şi întoarceri de Sanda Golopenţia, Editura Spandugino, 2017
