Agata Tabacu (foto: Matei Bumbuţ)
Matei Bumbuţ: Vrei să rămîi în ţară sau să pleci? De ce?
Agata Tabacu: Am rămas marcată de un lucru pe care mi l-a spus mama la un moment dat când îmi pregăteam dosarul pentru facultate. Mi-a spus că ea se chinuie atât de mult cu banii să plec în altă ţară pentru că nu vrea să fac şi eu parte dintr-o generaţie de sacrificiu, a şaptea pe neamul ăsta. De multe ori am auzit-o spunând că îi pare rău că bunicul a luptat să schimbe ţara asta şi nu a apucat niciodată să vadă vreo schimbare şi probabil nici mama nu o să apuce să vadă.
De ceva timp vreau să plec din România pentru studii. Deşi iniţial nu îmi fixasem în minte dacă vreau să rămân unde voi studia sau să mă întorc, nu mă pot imagina pe mine crescîndu-mi copilul aici. Cred că totul a început cu primul an de liceu, când a început să-mi displacă ţara în care trăiesc.
Un prim motiv a fost sistemul de învăţământ prin care m-am târât în anii ăştia. Am schimbat două licee şi tot la fel m-am chinuit în ambele să fac să îmi placă şcoala. Acum sunt clasa a 12-a şi abia dacă pot să mai merg la şcoală, pentru că dacă stau în casă şi citesc simt că învăţ mai multe decât la liceu. Îmi e foarte greu să văd mulţi prieteni din jurul meu care nu suportă să stea la liceu pentru că acasă, pe cont propriu, învaţă lucruri pe care la şcoală nu au ocazia să le înveţe. Mă întristează că cei mai mulţi tineri merg la şcoală ca să nu aibă probleme cu absenţele în loc să le placă să fie acolo, iar toate lucrurile astea se întâmplă pentru că aici nu e atât de important ce se întâmplă cu sistemul de învăţământ. Iar eu nu aş mai putea să mai trec încă câţiva ani printr-o instituţie de învăţământ a statului, aşadar o să îmi fac studiile superioare altundeva. Chiar dacă o să fac facultatea în altă parte, tot nu cred că o să mai locuiesc vreodată în România. Având în vedere situaţia politică actuală, cred că sunt şanse mari ca peste 10-15 ani ţara asta să nu mai poată fi locuibilă.
Ştiu că am o perspectivă pesimistă şi mă simt vinovată că gândesc aşa. Probabil că dacă m-aş auzi vorbind aş fi nervoasă pe mine că nu încerc să rămân în ţară să schimb ceva. De exemplu, când cineva aruncă pe jos spune că nu contează încă un chiştoc în plus dacă deja toată lumea aruncă gunoi pe jos. Când aud asta mă aprind imediat şi explic faptul că nimic nu o să se schimbe niciodată dacă gândim aşa. Şi, totuşi, aleg să plec.
Cred că toate momentele în care oamenilor apropiaţi mie li s-au pus beţe în roate datorită statului român au rămas întipărite undeva şi văd rămasul în ţară ca pe un sacrificiu fără sens, deşi nu e adevărat. Sper ca după ce termin cu facultatea să fiu suficient de puternică să mă întorc şi să fac bine în România. Dar nu ştiu dacă o să pot.