moartea cînd nu poţi cuprinde firescul. discontinuitatea ca o zi în care totul se măsoară altfel. nici nu a fost cel care era acum o cîtime de clipă. îţi iei mîinile cu care nu ai ce face. trebuie să-ţi spui a murit şi te îneacă atingerea cărnii desfăcute de sens. nici măcar speranţa nu mai zgreapţăne geamul lumii obişnuite.
te vei scula în zori fără a deschide uşa zilei cu un bună dimineaţa fără a mai intra brusc în celălalt spaţiu. ar trebui să ţii minte că nu e o separare, ci o despărţire cît se poate de veşnică sau măcar pînă la despărţirea ta de tine.
amintirile în după-amiezele lungi în care nu ai cu cine să-ţi mai tăifăsuieşti cafeaua. stai întins cu mîinile-aţintite-n tavan şi răsfoieşti a nu ştiu cîta oară aceleaşi sau mă rog aproximativ aceleaşi imagini care uneori se surpă-n alte închipuiri. ai alege sau ai pune cap la cap timpul să recapeţi. de fapt ai sta ca nimic să nu mişte din blestemăţia de e pur si muove. galileo ar fi trebuit ars pe rug pentru că a întins clipa dintr-o spirală liniştitoare într-o dreaptă ce taie planul în două. tu şi mulţimea vidă. şi totuşi se moare.
din ţărîn-ai venit deşi eu nu te ţin minte decât mişcîndu-te. doar cît ajungerea ta în ţărînă se sparge-n imagini păstrate de mii de suflete... sufletul? oare?