18.01.2018
Îmi instruiesc camaradul. Îl fac să înţeleagă cine îi dictează ce are de făcut. Îi explic cu ce atitudine să privească lumea - aroganţă şi dezinteres -; cu ce pas să păşească în fiecare început - stângul, faza cu a păşi cu dreptul e o minciună -; cum să vorbească - exact la fel cu toţi, nimeni nu merită mai mult -.
Evident într-un punct, camaradul trebuie să înveţe cum se mimează interesul - a fi om -. Cum ajunge în punctul în care el, fiind camarad, să-şi poată construi un camarad - însă eu nu-i voi explica asta -
Îi arăt cum să scrie, la fiecare t o liniuţă curbată, iar la r o buclă micuţă şi drăguţă - şi scrie chiar frumos, chiar prea frumos -; îi arăt cum să citească - cu voce tare şi în gând, cu dicţie şi o anumită intonaţie -, cum să mănânce, cum să se scarpine, cum să se întindă, cum să doarmă, cum să respire, cum să tuşească, să strănute, să vomite, să urineze
Toate astea repetându-se în fiecare zi.
În fiecare zi.
În fiecare zi.
În fiecare nenorocită de zi.
Camaradul meu are acelaşi zâmbet ca mine-uşor crispat -, are aceleaşi ticuri ca mine - rosul unghiilor şi altele -, vorbeşte ca mine, dansează ca mine.
Camaradul meu e eu. Camaradul meu face ceea ce fac eu doar că la randament de 100%.

De 100% mereu, fiindcă el nu are zile bune sau zile mai puţin bune. Camaradul meu îmi preia încet încet corpul. Mă acaparează. Camaradul meu nu doar că seamănă cu mine, camaradul meu sunt eu.

Evident, e mult prea târziu să-i explic camaradului meu tehnici, pentru că deja explicatul tehnicilor îi aparţine.

Mă instruieşte. Mă învaţă să înţeleg cine îmi dictează ce am de făcut. Îmi explică cu ce atitudine să privesc lumea, cu ce pas să păşesc la fiecare început, cum să vorbesc.

0 comentarii

Publicitate

Sus