Cu ingenuitate, despre diplomaţia sălilor pline

Oltea Şerban-Pârâu: Stăm de vorbă cu domnul Dorian Branea, directorul ICR Londra, la scurt timp după încheierea celei de-a 47-a ediţii a unuia dintre cele mai mari evenimente ale industriei mondiale de carte - Târgul Internaţional de Carte de la Londra (desfăşurat între 10 şi 12 aprilie 2018), la care România a participat pentru cea de-a unsprezecea oară consecutiv cu un program conceput şi realizat de Institutul Cultural Român prin intermediul Centrului Naţional al Cărţii şi ICR Londra. Evenimentele româneşti, reunite sub titlul generic "Writing and Making History: Remembering the Great War Generation / A scrie şi a face istorie: generaţia Marelui Război", au evocat, în primul rând, participarea românilor în Primul Război Mondial şi Marea Unire prin intermediul ecourilor literar-artistice ale acestor momente istorice cruciale. Cum a fost percepută prezenţa României de această dată?
Dorian Branea: De la început, trebuie spus că Târgul de Carte londonez este unul destinat eminamente profesioniştilor din domeniu, adică editori, librari, agenţi literari, tipografi etc. Din acest motiv, spre deosebire de programele pentru târgurile deschise marelui public, participările noastre sunt gândite diferit aici. Şi am avut timp, în aceşti 11 ani de când Institutul Cultural Român concepe şi derulează programul românesc la London Book Fair, să înţelegem foarte bine cum trebuie pusă în valoare literatura română în acest context. Mă grăbesc să adaug că participările la Târg reprezintă doar o parte a efortului ICR de promovare a culturii noastre scrise în Marea Britanie, sunt doar o piesă - oricât de elaborată şi complexă - dintr-un repertoriu de acţiuni (networking, mijloace concrete de sprijin pentru traduceri, participări la festivaluri, lansări etc.) care vizează, ca rezultat ultim, să aşeze cartea românească sub privirile cititorilor străini. În cazul nostru, vorbim de o piaţă, cea britanică, în care traducerile, de oriunde ar veni, îşi fac loc cu greu, mult mai greu decât în alte părţi, aşa încât acţiunea e cu atât mai stringentă.
Revenind la structura participării noastre la Târg, ea are de fiecare dată două componente. Pe de-o parte, ne preocupă să asigurăm, prin standul nostru, o prezenţă elegantă şi un spaţiu primitor care să faciliteze dialogurile profesioniştilor români cu partenerii lor internaţionali. Şi în 2018 am avut, ca poziţie, mărime şi impact "scenografic", un stand comparabil cu cele ale unor mari puteri culturale. Apoi, cele aproximativ 600 de cărţi expuse au putut da tuturor o idee despre diversitatea şi calitatea ofertei noastre editoriale. Graţie design-ului foarte inspirat al lui Radu Manelici, n-a trecut neobservată nici tema participării noastre din 2018, legată, cum era firesc, de aniversarea sfârşitului Primului Război Mondial şi a Marii Uniri, temă care a fost pusă în evidenţă prin figurile unor mari scriitori, dar şi prin imaginea cu încărcătură simbolică, redată stilizat, a Adunării de la Alba-Iulia.
În ceea ce priveşte programul destinat marelui public, pe care l-am derulat, inevitabil, în afara spaţiului expoziţional din Centrul Olympia, n-am fi putut spera la o primire mai bună: lansarea celor mai noi cărţi semnate de autori români sau cu tematică românească la Librăria Waterstones Bloomsbury (reunindu-i pe autorii Magda Cârneci, Arabella McIntyre Brown, Christian Moraru, Andrei Terian şi Marius Turda, cărora li s-a alăturat criticul Ion Bogdan Lefter), precum şi, la sediul nostru, performance-ul de poezie "Polyphonic" (lecturi + animaţii video + inserturi muzicale) sau expoziţia biografică despre generaţia literară a Marelui Război, "Wounded Words" - toate s-au desfăşurat în prezenţa unui public foarte numeros, receptiv şi chiar entuziast, în mare parte britanic. Deci, aş spune că am reuşit să fructificăm toate mizele principale ale programului românesc - reprezentare, relaţionare, promovare - şi sper că vom putea vedea în viitor, ca urmare a eforturilor editorilor prezenţi şi ale echipei ICR, cât mai multe titluri româneşti publicate în spaţiul britanic, în care traducerile din toate limbile reprezintă, din păcate, abia un teribil 5% din totalul celor peste 70.000 de apariţii anuale. Pentru că acesta este rezultatul ultim pe care îl urmărim şi măsura cea mai exactă a succesului, pe care expoziţiile de carte, întâlnirile cu editori, lansările îl vor aduce cu siguranţă.


O.Ş.-P.: Ideea unui performance de poezie contemporană, reunind tineri poeţi din diferite grupuri etno-culturale, într-o diversitate ce trimite la România creată în 1918 părea provocatoare. A fost ea aşa şi în realitate?
D.B.: N-aş spune că a fost provocatoare, ci adecvată. Şi mai mult: foarte prizată şi aplaudată îndelung. România pe care românii, majoritari în toate provinciile istorice, au creat-o în 1918 era şi este un stat plin de diversitate şi culoare. Un stat înzestrat cu o constituţie democratică, în litera căreia drepturile politice şi culturale ale diferitelor minorităţi sunt recunoscute şi protejate. O ţară în care cultura înseamnă, desigur, înainte de toate, expresiile ei româneşti, dar şi contribuţiile germane, maghiare, evreieşti, sârbe ş.a.m.d., cu care întrăm mereu în dialog. Ei bine, am dorit să celebrăm şi această diversitate, ce persistă în România de azi, şi acest dialog cultural permanent, privindu-le ca valori pozitive, fertile artistic, ca surse ale creativităţii. De aceea, în proiectul conceput de Simona Nastac şi Claudiu Komartin sub egida Muzeului Literaturii Române şi a ICR, au citit poeţi care, deşi scriu nu doar în română, ci şi în maghiară, germană, sârbă, nu se consideră mai puţin parte a literaturii române, în accepţiunea ei deschisă şi plurală: Claudiu Komartin, Michael Astner, Andrei Dósa, Matei Hutopila, Henriette Kemenes, Mihók Tomás, Aleksandar Stoicovici, Livia Ştefan şi Victor Ţvetov. Nu întâmplător acest eveniment, care a mai cuprins impresionantele animaţii ale Ralucăi Popa şi câteva compoziţii ale lui György Ligeti ce i-au adus în scenă pe Adriana Cristea, Ioana Forna şi Nikolai Ginov, s-a intitulat "Polifonic", pentru că el a însemnat o pluralitate de voci bine individualizate, alcătuind împreună o frază muzicală complexă, sofisticată şi armonioasă.


O.Ş.-P.: Ca parte a ambiţiosului program de celebrare a Anului Centenarului în Marea Britanie, ICR Londra a conceput, în cadrul popularei serii a "Concertelor Enescu", un ciclu de patru evenimente speciale (recital precedat de o prelegere) menite să reconstituie, pentru melomanii britanici, 100 de ani de creativitate muzicală românească, componistică şi interpretativă. Cum este perceput acesta de public? Personal mi se pare o reţetă care ar trebui preluată şi de alte ICR-uri din lume.
D.B.: Noi suntem, cum bine ştiţi, un institut foarte "muzical", muzica are un aport consistent la strategia noastră de promovare culturală. Cum o mare parte din programul nostru din 2018 este dedicată, în mod direct şi explicit, aniversării Marii Uniri şi participării româneşti la Primul Război Mondial, proiectele muzicale tematice n-ar fi putut să lipsească din seria aniversară. Am inclus aşadar, în cadrul Seriei "Concertelor Enescu", cel mai vechi program permanent al nostru, un ciclu de patru concerte care să reconstituie 100 de ani de componistică românească: "Muzica în Primul Război Mondial" (1914-1918), "Muzica în România Mare" (1918-1940), "Muzica împotriva dictaturii" (1947-1989) şi "Muzica secolului 21". Suntem onoraţi să colaborăm cu unii dintre cei mai apreciaţi muzicieni români, dar şi cu importanţi critici şi istorici muzicali, care deschid printr-o scurtă prelegere de context fiecare dintre cele patru recitaluri. Este, într-adevăr, un program care ar putea fi reprodus cu uşurinţă oriunde, dar preocuparea noastră rămâne aceea ca el să continue să facă săli pline aici, la Londra.

O.Ş.-P.: Care sunt alte repere esenţiale pentru programul Centenar al ICR Londra? În afara celor despre care am vorbit deja, ce nu ar trebui să rateze un iubitor al culturii române din Londra din programul propus pentru 2018?
D.B.: La ICR Londra, ne-am pregătit minuţios pentru Anul Centenarului, şi de multă vreme. Ce privilegiu şi ce şansă să fii diplomat cultural în perioada unei aniversări atât de importante, în sens colectiv şi individual, pentru istoria noastră şi identitatea noastră! În acelaşi timp, a derula un astfel de program aniversar în străinătate e şi un test de capacitate managerială, fiindcă proiectele mari, ambiţioase pot fi puse în practică numai de către echipe performante. Ele sunt adevărate probe de imaginaţie curatorială, căci mesajele trebuie transmise cât mai atractiv unui public ce ne cunoaşte relativ puţin, dar şi probe de anduranţă, pentru că Anul Centenarului trebuie acoperit în întregime, din ianuarie până în decembrie, cu evenimente relevante şi de impact.
Prima schiţă, conţinând deja o bună parte a proiectelor noastre dedicate Marii Uniri şi participării româneşti în Primul Război Mondial, a fost gata în martie 2017, dar unele idei începuseră să se contureze încă din toamna lui 2016. Programul depus pentru aprobare la începutul verii anului 2017 era în mare măsură cel pe care îl derulăm acum. În esenţă, ne-am dorit un caleidoscop de evenimente, reprezentând toate expresiile artistice şi formatele de promovare, derulat de-a lungul întregului an, care să evoce, din cât mai multe unghiuri, cel mai important moment din istoria României, şi asta într-un mod captivant şi inteligibil pentru un public cât mai larg şi mai divers. Pe cât ne-am priceput, am încercat să producem idei de proiecte şi formate de eveniment ceva mai neobişnuite, care să vehiculeze mesajele Centenarului, dar să o facă într-un mod cât mai atractiv pentru publicul britanic şi internaţional. Tocmai de aceea desfăşurăm majoritatea proiectelor împreună cu importante instituţii britanice sau pe scene consacrate, pentru că, acum mai mult ca oricând, căutăm impactul şi vizibilitatea cele mai mari.
Evenimentele Centenarului se regăsesc în toate programele noastre permanente - deci ţin de domeniile muzică, film, teatru, arte vizuale, conferinţe, dar sunt adesea proiecte compozite, multi-art - şi se derulează lună de lună. Toate sunt organizate şi cu sprijinul Ambasadei României la Londra. Sunt foarte multe şi toate merită atenţie, dar le-aş menţiona în fugă pe cele mai mari: "The Making of United Romania" (romaniancentenary.org), unicul site românesc de informare cu privire la Marea Unire dedicat exclusiv publicului anglofon de pretutindeni, lansat la începutul lunii martie 2018 la Londra în prezenţa d-nei Liliana Ţuroiu, preşedinta ICR; expoziţia şi conferinţa "Războiul la feminin. Româncele în Marele Război"; participarea la Târgul Internaţional de Carte de la Londra cu programul "A scrie şi a face istorie. Generaţia Marelui Război"; ciclul "100 de ani de muzică românească", de care am vorbit deja; "Forilegium" (expoziţie + conferinţă + instalaţie botanică/artistică, conţinând plante din toate provinciile istorice româneşti, amplasată în centrul Londrei); expoziţia "Românii în Marele Război", însoţită de conferinţa cu acelaşi titlu, de la National Army Museum din Londra şi British Museum; conferinţa bilaterală "Descoperiri în oglindă. Românii şi britanicii printr-un secol de literatură de călătorie"; spectacolele "Războiul Reginei" şi "Ecaterina Teodoroiu", create special pentru spaţiul teatral al ICR Londra; "Regata Marii Uniri pe Tamisa" (regată + concerte în aer liber + expoziţii + proiecţii de film + demonstraţii culinare), un proiect de amploare pe care îl vom realiza împreună cu maestrul Ivan Patzaichin şi asociaţia sa "Mila 23"; amplasarea statuii monumentale a Reginei Maria în centrul oraşului Ashford (Eastwell), locul de naştere al suveranei; concertul aniversar din preajma Zilei Naţionale, de la Barbican Centre, cu London Symphony Orchestra şi Sir Simon Rattle la pupitru şi multe altele.

O.Ş.-P.: Văd la evenimentele din Belgrave Square oameni de toate vârstele şi de toate naţionalităţile. Cum reuşiţi?
D.B.: Mă bucură că aţi observat acest public extraordinar, în mare măsură britanic şi internaţional, şi că îmi puneţi întrebarea asta. O sală goală, în care cei de-ai casei se prefac de jenă că sunt şi spectatori, e coşmarul oricărui diplomat cultural performant. Mărimea şi calitatea publicului rămân, în ultimă instanţă, unii dintre indicatorii de performanţă cei mai importanţi, iar a atrage un public de calitate, în majoritate autohton, reprezintă cheia de boltă a acţiunii oricărui institut cultural. De aceea, "diplomaţia sălilor pline", cum numim noi, echipa ICR Londra, toate măsurile posibile şi imposibile de mobilizare a publicului, a fost dintotdeauna o componentă crucială a exerciţiului nostru managerial.
Suntem într-adevăr foarte mândri de publicul nostru - de fapt, de publicurile noastre -, fiindcă audienţele evenimentelor muzicale, teatrale, literare, de arte vizuale etc. se suprapun doar parţial. Sunt publicuri pe care le-am creat, le-am sporit şi le-am primenit persoană cu persoană, în ani şi ani de demersuri tenace, obsesive chiar, unele eficace, multe naive, prin metode preluate de la cei care ştiu mai bine, dar destule descoperite chiar de noi înşine, mai ales învăţând din propriile eşecuri. Pentru a nu-i plictisi pe cititori cu o discuţie prea lungă şi prea tehnică de audience development, ca să folosesc o formulă snoabă, în ce ne priveşte totul se reduce, în esenţă, la următoarea serie: conţinuturi de cea mai bună calitate, care trebuie să fie competitive pe cea mai aglomerată şi neiertătoare piaţă culturală din lume (alături de New York) care e Londra; comunicare continuă, utilizând toate canalele şi cât mai expresivă cu putinţă, pentru a atrage atenţia şi a fi convingători; execuţie managerială care să furnizeze un mecanism eficace de producere şi livrare a evenimentelor; parteneri locali prestigioşi, care, printre altele, să deschidă accesul spre categorii de public ce altminteri nu ar putea fi atinse. Oricare dintre evenimentele noastre se află, la Londra, în concurenţă directă cu alte câteva zeci de evenimente cel puţin la fel de interesante. E datul de neocolit al diplomaţiei noastre culturale în acest spaţiu. Pentru ca publicul să aleagă oferta românească - prima oară şi apoi iarăşi şi iarăşi -, trebuie să fim comparabili, ca ingeniozitate curatorială, dexteritate retorică, abilitate managerială şi forţă a partenerilor cu aceste uluitoare maşini de imaginaţie programatică, vizibilizare şi impact care sunt instituţiile culturale britanice.

O.Ş.-P.: Înainte de ICR Londra aţi condus ICR Varşovia. De câţi ani sunteţi aici şi ce aţi reuşit din ceea ce v-aţi propus? Vă imaginaţi succesul de acum al adresei Belgrave Square no. 1?
D.B.: Când am început în Londra, în 2010, după patru ani petrecuţi în Polonia, le-am spus noilor mei colegi că sunt conştient de ferocitatea pieţei culturale londoneze şi cu toate astea vreau să devenim unul dintre institutele străine cele mai vizibile şi performante din spaţiul cultural londonez. Ce aroganţă şi ce naivitate, şi-or fi zis ei, privindu-l cu indulgenţă înţeleaptă pe acest director "estic", care nu gustase încă anonimitatea amară care îi aşteaptă pe cei mai mulţi în perimetrul Bloomsbury-Soho-Kensington unde, în instituţii legendare, se fac şi se desfac gloriile culturale. Dar această ingenuitate, ca să nu-i spun altfel, m-a ajutat foarte mult, măcar fiindcă nu m-a lăsat să mă blochez în neputinţă şi abandon în faţa unei sarcini pe care, cu bun-simţ, n-o puteai definit decât imposibilă. Dar ştiam că aveam de unde extrage, din România, destule zăcăminte de creativitate din care să construim o ofertă în avalanşă, punând mereu în evidenţă ceva nou, interesant şi lipsit de complexe, şi mai ştiam că am o echipă foarte bună, care putea mult mai mult decât îşi închipuia, şi că pot conta pe resurse materiale şi logistice rezonabile, în ciuda dificultăţilor.
Ştiam, deci, că păstrând un curs strategic corect timp de cel puţin patru-cinci ani, producând deci o ofertă culturală constantă, diversă şi abundentă, gândită pe profilul publicului britanic potenţial, menţinând nivelul estetic şi managerial cât mai aliniat la standardele britanice şi fructificând atú-urile noastre în mod inteligent, nu se putea să nu devenim un jucător serios în mediul diplomaţiei culturale londoneze şi britanice. Uşor de zis... într-adevăr, nici pentru mine şi nici pentru formidabila mea echipă n-au fost anii cei mai relaxaţi. Ba dimpotrivă, au fost ani de concentrare perseverentă, de efort aproape continuu, de zile şi nopţi stresante, şi totuşi compensate pe deplin de mari acumulări profesionale, de bucuria multor reuşite recunoscute ca atare de artiştii şi oamenii de cultură cu care am lucrat, de publicul britanic şi românesc al evenimentelor noastre şi de partenerii de aici şi de acasă cu care le-am dus la bun sfârşit. La care s-a adăugat mândria de a face, cultural vorbind, lucruri pe care românii nu le mai făcuseră în spaţiul britanic niciodată - şi de a avea succes! Iar când una dintre cele mai influente reviste londoneze, a cărei bunăvoinţă, dacă nu apreciere, o caută aici toată lumea, a decretat, în 2016, că Belgrave Square nr. 1, adresa Institutului Cultural Român, este una dintre cele mai interesante adrese culturale din cartierul Knightsbridge-Belgravia, alături de Muzeul Victoria & Albert, Muzeul de Ştiinţele Naturii, Royal Albert Hall şi altele pe care mă sfiesc să le mai numesc, ne-am dat seama că, în definitiv, misiunea nu fusese chiar imposibilă. Le sunt recunoscător tuturor celor din echipa mea împreună cu care am făcut posibilă, pentru perioade mai scurte sau mai lungi, de-a lungul acestor ani de foc, o poziţionare favorabilă a culturii române în spaţiul britanic: Magda Stroe, Simona Nastac, Raluca Cimpoiaşu, Gabriela Mocan, Alexandra Marinică, Roxana Gibescu, Gina Pătraşcu, Eugenia şi Ionuţ Tăzlăoanu.

O.Ş.-P.: Ce îşi propune pentru viitor Dorian Branea, unul dintre cei mai imaginativi şi mai adaptaţi specificului metropolei pe care o are de convins privitor la specificitatea culturii române dintre managerii culturali pe care i-am cunoscut? Ce urmează?
D.B.: Pentru mine, diplomaţia culturală este în acelaşi timp profesie, potrivit definiţiei tari a cuvântului, şi pasiune pentru care poţi şi vei sacrifica multe. Chiar după 12 ani foarte intenşi în Polonia, Marea Britanie, Irlanda şi Islanda, nu-mi închipui nimic mai atrăgător şi mai motivant decât a gândi şi realiza proiecte culturale care să facă din cultura română, din România în ultimă instanţă, o prezenţă, sau o descoperire pentru unii, admirabilă şi respectată. Mi-aş dori să am în continuare ocazia să imaginez şi să realizez proiecte româneşti într-un spaţiu cultural la fel de important pe cât au fost cele în care am lucrat până acum. Dar nu mă gândesc prea mult la asta, fiindcă, deocamdată, programul londonez al Centenarului îmi cheltuie mai toată energia.