Don Quijote de la Mancha

  Citiţi despre dilemele traducătorului acestei cărţi.


Ajungând să povestească ceea ce povesteşte în capitolul de faţă, autorul acestei mari istorii zice că ar vrea să-l treacă sub tăcere, temându-se că nu va avea crezare, deoarece nebuniile lui don Quijote au ajuns aici la marginea şi hotarele celor mai mari din câte se pot închipui, ba chiar au trecut cu două bătăi de arbaletă dincolo de cele mai mari. În sfârşit, cu temeri şi reţinere, le-a pus în scris întocmai cum le-a săvârşit el, fără să adauge sau să înlăture istoriei nici un atom de adevăr, fără a-i păsa câtuşi de puţin de acuzaţiile care l-ar putea scoate drept mincinos; şi-a avut dreptate, căci adevărul se subţiază, dar nu se rupe şi iese totdeauna deasupra minciunii ca untdelemnul deasupra apei.

Şi, astfel, continuându-şi istoria, spune că de îndată ce don Quijote se ascunse în crângul, stejăretul sau pădurea de lângă marele Toboso, îi porunci lui Sancho să se întoarcă în cetate şi să nu revină în faţa lui fără a-i fi vorbit mai întâi din partea-i doamnei sale, rugând-o să binevoiască a se lăsa văzută de către robitul ei cavaler şi a catadicsi să-i da binecuvântarea sa, spre a putea nădăjdui în temeiul ei preafericite împliniri în toate luptele şi anevoioasele lui isprăvi. Sancho îşi luă obligaţia de a face totul aşa cum i se poruncise şi de a-i aduce un răspuns la fel de bun cum îi adusese şi prima dată.
- Du-te, fiule - replică don Quijote, şi nu te tulbura când te vei vedea în lumina soarelui frumuseţii în a cărei căutare o porneşti. Tu, mai fericit decât toţi scutierii din lume! Memorează bine totul şi nu lăsa să-ţi scape nimic din felul cum te primeşte: dacă faţa ei îşi schimbă coloritul în timp ce-i prezinţi solia mea; dacă se nelinişteşte şi se tulbură la auzul numelui meu; dacă nu stă locului pe pernă, în caz că ai s-o găseşti şezând pe divanul cel bogat al autorităţii sale; iar dacă stă în picioare, priveşte-o de se lasă când pe un picior, când pe altul; dacă-ţi repetă de două sau de trei ori răspunsul ce ţi-l va fi dând; dacă îl trece de la blândeţe la asprime, de la mohoreală la tandreţe; dacă-şi duce mâna la păr ca să şi-l îndrepte, cu toate că nu-i era ciufulit... În sfârşit, fiule, priveşte-i toate acţiunile şi mişcările, căci dacă mi le vei relata aşa cum au fost, eu voi desluşi ce anume ţine ascuns în tainiţa inimii sale cu privire la realitatea iubirii mele: căci cată a şti, Sancho, dacă nu ştii, că, între îndrăgostiţi, acţiunile şi mişcările exterioare pe care şi le fac vădite când vine vorba de iubirile lor sunt poştaşii cei mai siguri care aduc veştile despre ce anume se petrece acolo, în lăuntrul sufletului. Du-te, prietene, şi călăuzească-te un mai bun deznodământ decât cel la gândul căruia mă tem eu şi pe care-l aştept în amara singurătate în care mă laşi.
- Mă duc şi mă-ntorc iute - zise Sancho -; şi umflă-ţi, înălţimea ta, inimioara, căci aceea pe care oi fi având-o acuma nu cred că-i mai mare ca o alună, şi ia seama, merge vorba că inima bună nenorocu-l îmbună, şi unde nu-i slănină, nu sunt nici cârlige; şi se mai zice: "De unde nu te-aştepţi, sare iepurele." Zic asta fiindcă, dacă astă-noapte n-am găsit palatele sau alcazarele doamnei mele, acum, când s-a luminat de ziuă, cred c-am să le găsesc când m-oi aştepta mai puţin; şi, o dată găsite, las' pe mine.
- Zău, Sancho - zise don Quijote, mereu îţi înşiri proverbele atât de potrivite cu ce vorbim, încât trag nădejde ca Dumnezeu să-mi dea mai mult noroc în ce-mi doresc.

Acestea fiind zise, Sancho îi întoarse spatele şi-şi lovi surul cu varga, iar don Quijote rămase călare, odihnindu-se în scăriţe şi sprijinit în lance, plin de închipuiri triste şi confuze, unde îl vom şi lăsa şi ne vom duce cu Sancho Panza, care se îndepărtă de stăpânul său, nu mai puţin confuz şi îngândurat decât rămăsese acela; ba chiar într-atâta, încât nici nu ieşise bine din pădure, când, întorcând capul şi văzând că don Quijote nu se mai arăta, se dădu jos de pe dobitoc şi, aşezându-se la poalele unui copac, începu a vorbi cu sine şi a-şi zice:
- Ia să vedem acum, Sancho frate, unde te duci domnia ta. Te duci oare să cauţi un măgar pe care l-oi fi pierdut?
- Nici vorbă.
- Păi ce te duci să cauţi?
- Mă duc să caut, cum s-ar zice neam, pe o prinţesă, şi-n ea soarele frumuseţii şi tot cerul laolaltă.
- Şi unde ai de gând să găseşti ce zici, Sancho?
- Unde? În marea cetate El Toboso.
- Bun, şi din partea cui te duci s-o cauţi?
- Din partea faimosului cavaler don Quijote de la Mancha, care îndreaptă strâmbătăţile şi dă de mâncat celui însetat şi de băut celui flămând.
- Toate bune. Şi-i ştii casa, Sancho?
- Stăpânul meu zice că trebuie să fie nişte palate regeşti sau nişte alcazare semeţe.
- Şi oare ai văzut-o vreodată?
- Nici eu, nici stăpânu-meu n-am văzut-o niciodată.
- Şi ţi se pare că ar fi nimerit şi ţi-ar cădea bine dacă cei din El Toboso, ştiind că tu eşti aici cu gândul de-a le ademeni pe prinţesele şi-a le nelinişti pe doamnele lor, ar veni şi ţi-ar snopi coastele cu lovituri de ciomag şi nu ţi-ar lăsa nici un oscior teafăr?
- E-adevărat, ar avea multă dreptate dacă n-ar ţine seama că sunt trimis în solie şi că

Eşti acuma sol, amice,
nici o vină nu porţi, nu.

- Nu te bizui pe asta, Sancho, pentru că neamul manceg este pe cât de cinstit, pe-atâta de iute la mânie şi nu acceptă să fie luat peste picior de nimeni. Ferească Dumnezeu, dacă intră la bănuială, îţi prezic soartă rea.
- Ptiu, drace! Cazi, trăsnete, din senin, dar puţin mai la vecin! Auzi, să caut eu mâţă cu trei picioare de dragul altuia! Şi mai rău, s-o caut pe Dulcineea prin El Toboso e ca şi cum aş căuta-o pe Marica în Ravenna sau pe un bacalaureat în Salamanca. Diavolul, diavolul m-a băgat în asta, altcineva nu!

Acest solilocviu l-a purtat cu sine Sancho, şi concluzia pe care-a tras-o în urma lui a fost să-şi spună iarăşi:
- Eh, toate lucrurile au leac, afară de moarte, sub jugul căreia trebuie să trecem toţi, oricât ne-ar părea de rău, la sfârşitul vieţii. Am văzut după o mie de semne că stăpânul ăsta al meu e nebun de legat, ba nici eu nu-s mai breaz, căci sunt mai tâmpit decât el, deoarece îl urmez şi-l slujesc, dacă e adevărat proverbul care zice: "Spune-mi cu cine te-nsoţeşti, ca să-ţi spun cine eşti" sau celălalt care zice "Nu cu cine te naşti, ci cu cine paşti". Fiind, aşadar, nebun cum este şi de o nebunie care de cele mai multe ori ia lucrurile drept altele şi judecă albul drept negru şi negrul drept alb, cum s-a văzut când a zis că morile de vânt erau uriaşi, şi catârii călugărilor dromaderi, şi turmele de oi armate ale duşmanilor, şi multe altele de acelaşi soi, n-are să fie prea greu să-l fac să creadă că o ţărancă, cea dintâi care mi-o ieşi în drum pe-aici, este doamna Dulcineea; şi dacă n-are să mă creadă, am să jur, şi dacă are să jure el, am să jur şi eu iarăşi, şi dacă are să se încăpăţâneze, o să mă-ncăpăţânez mai abitir şi eu, aşa încât o s-arunc mereu cerculeţul meu peste-al lui, fie ce-o fi. Poate cu încăpăţânarea asta oi reuşi să-l fac să nu mă mai trimită iar cu solii asemănătoare, văzând ce răspuns jalnic îi aduc la ele, sau poate are să creadă, cum îmi închipui, că vreun vrăjitor rău dintre cei despre care el zice că-i vor răul, îi va fi schimbat înfăţişarea, doar cu gândul de a-i face lui rău şi pagubă.

Cu gândurile astea, cugetul lui Sancho Panza se linişti şi el îşi socoti treaba dusă la bun sfârşit, rămânând a zăbovi acolo până spre seară, pentru ca don Quijote să poată crede că se dusese la El Toboso şi se-ntorsese de-acolo. Şi totul i se întâmplă atât de bine, încât, când se ridică şi dădu să încalece pe sur, văzu că dinspre El Toboso veneau către locul unde şedea el trei ţărănci călare pe trei măgăruşi sau măgăruşe, căci autorul nu precizează, deşi se poate crede mai degrabă că erau măgari, întrucât aceştia sunt animalele de călărie obişnuite ale sătencelor; cum însă nu e ceva important, n-are rost să zăbovim spre a verifica. Pe scurt, de îndată ce le zări pe ţărănci, Sancho se întoarse-n fuga mare ca să-l caute pe stăpânul său don Quijote şi-l găsi suspinând şi rostind mii de lamentaţii amoroase. De îndată ce-l zări, don Quijote zise:
- Ce este, Sancho prietene? Voi putea însemna oare ziua aceasta cu o piatră albă sau cu una neagră?
- Mai bine s-o însemni, înălţimea ta, cu chinovar, ca pe afişele catedrelor, ca să vadă bine cine are de văzut.
- Înseamnă deci - zise don Quijote - că aduci veşti bune.
- Şi încă atât de bune - răspunse Sancho, că nu-ţi mai rămâne altceva de făcut, înălţimea ta, decât să-i dai pinteni lui Ruşinante şi să ieşi la câmp deschis ca s-o vezi pe doamna Dulcineea din Toboso, care, cu două domniţe de-ale ei, vine să te vadă, înălţimea ta.
- Sfinte Dumnezeule! Ce tot spui, Sancho prietene? - zise don Quijote. Nu cumva să mă amăgeşti şi nici să-ncerci a-mi însenina cu false bucurii tristeţile cele adevărate.
- Cu ce m-aş alege dacă te-aş amăgi, domnule - răspunse Sancho, tocmai acum, când eşti atât de aproape ca să descoperi adevărul meu? Dă pinteni, domnule, şi vino, şi-ai să o vezi sosind pe prinţesa, stăpâna noastră, îmbrăcată şi împodobită, ce mai, ca una ca ea. Domniţele ei şi cu ea sunt toate o vatră de aur, toate coliere de mărgăritare, toate-s diamante, toate rubine, toate pânzeturi de brocart cu peste zece straturi de broderie; părul, revărsat pe umeri, însemnând tot atâtea raze de soare ce se hârjonesc cu vântul; şi, mai presus de orice, vin călare pe trei căpăline bălţate, cum altele nu se mai pot vedea.
- Poate cabaline vrei să zici, Sancho.
- Nu-i mare deosebire - răspunse Sancho -; ce mi-e căpăline, ce mi-e cabaline; mă rog, pe ce-or călări, că aşa cum vin, sunt cele mai spilcuite doamne pe care şi le-ar putea dori cineva, mai cu seamă prinţesa Dulcineea, stăpâna mea, care-ţi buimăceşte simţurile.
- Să mergem, Sancho fiule - răspunse don Quijote, şi drept răsplată pentru veştile acestea pe cât de neaşteptate, pe-atât de bune, îţi promit cea mai aleasă pradă pe care am s-o cuceresc în prima aventură ce-mi va ieşi în cale, iar dacă atâta nu te mulţumeşte, îţi promit mânjii pe care au să mi-i dea anul acesta cele trei iepe ale mele, despre care ştii că au rămas să fete pe islazul nostru comunal.
- Aleg mânjii - răspunse Sancho -, căci nu-i prea sigur că prăzile din prima aventură au să fie bune.

Şi într-acestea, ieşiră din pădure şi le descoperiră în apropiere pe cele trei sătence. Don Quijote mătură cu ochii tot drumul spre El Toboso şi, nevăzându-le decât pe cele trei ţărănci, se tulbură tot şi-l întrebă pe Sancho dacă le lăsase afară din oraş.
- Cum afară din oraş? - răspunse el. Ce, domnule, ai ochii la ceafă de nu vezi că sunt cele de-aici, strălucind ca soarele în miezul zilei?
- Eu nu văd, Sancho - zise don Quijote, decât trei ţărănci pe trei măgari.
- Păzească-mă Dumnezeu de dracu'! - zise Sancho. E oare cu putinţă ca trei cabaline, sau cum le-o fi zicând, albe ca fulgul de nea, să ţi se pară măgari, domnule? Pe viul Dumnezeu, rade-mi-ai barba dacă nu-i ăsta adevărul adevărat!
- Ei bine, Sancho prietene, eu îţi spun - zise don Quijote - că e la fel de adevărat că sunt măgari sau măgăriţe cum sunt eu don Quijote şi tu Sancho Panza; cel puţin mie aşa mi se par.
- Taci, domnule - zise Sancho, nu mai zice vorba asta, ci cască bine ochii şi vino să faci o plecăciune în faţa doamnei gândurilor înălţimii tale, că se şi apropie.

Şi, zicând acestea, o luă înainte ca să le întîmpine pe cele trei sătence şi, dându-se jos de pe sur, prinse în mână căpăstrul uneia dintre cele trei ţărănci şi, lăsându-se cu amândoi genunchii la pământ, zise:
- Regină şi prinţesă şi ducesă a frumuseţii, binevoiţi, alteţeala şi măreţeala voastră, să primiţi întru favoarea şi bunăvoia voastră pe cavalerul robit vouă, care stă aici împietrit ca un stei de marmură, tulburat tot şi fără puls că se vede în faţa magnificei voastre prezenţe. Eu sunt Sancho Panza, scutierul lui, iar el este greu muncitul cavaler don Quijote de la Mancha, altfel zis Cavalerul Tristei Figuri.

Între timp, don Quijote se şi pusese în genunchi lângă Sancho şi o privea cu ochii holbaţi şi privirea tulbure pe aceea pe care Sancho o numea regină şi doamnă; şi, cum nu desluşea în ea decât o fată de la ţară, care nici nu arăta prea bine, întrucât era rotundă la faţă şi cu nasul borcănat, stătea perplex şi uluit, fără a cuteza să-şi dezlipească buzele. Ţărăncile erau şi ele buimăcite, văzându-i pe cei doi bărbaţi atât de diferiţi căzuţi în genunchi, care n-o lăsau pe soaţa lor să-şi vadă de drum; dar cea ţinută în loc rupse tăcerea şi, întărâtată şi cătrănită, zise:
- Ia căraţi-vă naibii din calea noastră şi lăsaţi-ne să trecem, că ne grăbim.

La care Sancho răspunse:
- O, prinţesă şi universală doamnă a Tobosului! Cum de nu vi se înduioşează mărinimoasa inimă când o vedeţi îngenuncheată înaintea sublimei voastre prezenţe pe columna şi soclul cavaleriei rătăcitoare?

Auzind acestea, alta din cele două zise:
- Ptru, măgăruşă a lui tata-socru, te ţesăl cu modru! Ia te uită cum se-nfig domnişoraşii să le ia peste picior pe ţărăncuţe, ca şi cum pe-acilea n-am şti să zvârlim ţepuşe, la fel de bine ca ei! Vedeţi-vă de drum şi lăsaţi-ne şi pe noi să ne vedem de-al nostru, şi-o să vă fie şi vouă moale.
- Ridică-te, Sancho - zise atunci don Quijote, căci văd acum că soarta, de rău-mi nesătulă, a ocupat toate drumurile pe unde ar fi putut veni oarece mulţumire pentru sufletul urgisit pe care-l port în trup. Şi tu, o, culme a desăvârşirii pe care ne-o putem dori, ultim hotar al graţiei omeneşti, unic leac al acestei inimi îndurerate ce te adoră!, de vreme ce malignul vrăjitor mă persecută şi mi-a umplut ochii de nori şi cataracte şi doar pentru ei, nu şi pentru alţii, a prefăcut frumuseţea şi chipul tău fără egal în cel al unei biete ţărănci, dacă nu l-a schimbat şi pe-al meu în cel al vreunui monstru, ca să mi-l facă detestabil în ochii tăi, nu conteni să mă priveşti cu blândeţe şi iubire, străduindu-te să străvezi în supunerea şi îngenuncherea pe care le-aduc prinos contrafăcutei tale frumuseţi umilinţa cu care sufletul meu te adoră.
- Ia te uită, tată-mare! - răspunse săteanca. Ce să zic, mă prăpădesc după zăhărele! Daţi-vă la o parte şi lăsaţi-ne să trecem, şi-o să vă mulţumim.

Sancho se dădu la o parte şi-i îngădui să treacă, nespus de mulţumit că ieşise basma curată din uneltirea lui.

De cum se văzu liberă, săteanca ce jucase rolul Dulcineei, îmboldindu-şi căpălina cu ţepuşa înfiptă într-un baston, o luă la goană drept peste pajişte, dar măgăriţa, simţind vârful ţepuşei, care o sâcâi mai mult ca de obicei, începu a sări şi-a lovi din copite până ce dădu cu doamna Dulcineea de pământ; văzând asta, don Quijote se repezi să o ridice, iar Sancho să pună la loc şi să închinge samarul, care ajunsese sub burta mânzoacei. O dată pus la loc samarul şi-n timp ce don Quijote vru să o ia în braţe pe vrăjita lui doamnă ca să o urce pe dobitoc, doamna, ridicându-se de jos, îl scuti de muncă şi, dându-se un pic îndărăt, o luă la o fugă scurtă şi, punându-şi amândouă mâinile pe crupa mânzoacei, îşi proiectă trupul, mai uşure ca un şoim, pe samar, pe care se aşeză de-a dreptul călare, de parcă ar fi fost bărbat; şi-atunci Sancho zise:
- Pe Sfântul Roc, doamna şi stăpâna noastră e mai uşoară ca o şorliţă şi poate da lecţii de încălecat pe şaua cu scăriţa scurtă şi celui mai dibaci cordovan sau mexican. A trecut peste oblâncul dindărăt dintr-o săritură şi-şi duce cabalina în galop fără pinteni, ca pe-o zebră. Şi nici domniţele ei nu rămân de căruţă, aleargă toate ca vântul.

Şi acesta şi era adevărul, căci, de îndată ce Dulcineea se văzu călare, toate dădură pinteni după ea şi-o porniră în galop fără să se mai uite înapoi mai bine de-o jumătate de leghe. Don Quijote le urmări cu privirea şi, văzând că nu se mai zăreau, se întoarse către Sancho şi-i zise:
- Ei, Sancho, ce părere ai despre cât de porniţi sunt împotriva mea vrăjitorii? Şi uite până unde ajunge răutatea şi ranchiuna ce-mi poartă, de vreme ce au vrut să mă lipsească de mulţumirea pe care mi-ar fi produs-o contemplarea în fiinţă a doamnei mele. În sfârşit, m-am născut ca pildă a nefericiţilor şi ca ţintă şi movilă spre care ochesc şi trag săgeţile sorţii celei rele. Şi mai trebuie să iei seama, Sancho, că trădătorii aceştia nu s-au mulţumit să o fi prefăcut şi metamorfozat pe Dulcineea mea, ci au metamorfozat-o şi prefăcut-o într-o persoană atât de grosolană şi de urâtă precum cea a ţărăncii aceleia şi i-au răpit totodată tocmai ceea ce este propriu doamnelor nobile, şi anume mireasma cea plăcută, întrucât ele se preumblă mereu printre ambre şi flori. Căci trebuie să ştii, Sancho, că atunci când Dulcineea a reuşit să încalece pe cabalina ei, cum zici tu, deşi mie mi s-a părut măgăriţă, m-a trăsnit o duhoare de usturoi crud, care mi-a tehuit şi mi-a otrăvit sufletul.
- O, nemernicilor! - strigă atunci Sancho. O, vrăjitori blestemaţi şi de rea-credinţă, vedea-v-aş pe toţi înşiraţi de urechi, ca sardinele pe beldie! Mult ştiţi, mult puteţi şi încă şi mai mult faceţi. Ar fi trebuit să vă fi fost de ajuns, lichelelor, că aţi preschimbat perlele ochilor stăpânei mele în gogoşi de ristic, iar părul de aur curat în peri de pe coada unui bou roşcovan şi, în sfârşit, toate trăsăturile ei din frumoase în urâte, fără a vă mai fi atins şi de mirosul ei, căci cu ajutorul lui am fi putut măcar ghici ce se ascundea sub coaja aia urâtă; deşi, ca s-o spun pe-a dreaptă, eu nu i-am văzut niciodată urâţenia, ci frumuseţea, sporită anume cu mai multe carate de-o aluniţă pe care-o avea pe buza dreaptă, în chip de mustaţă, cu şapte, opt perişori bălai ca nişte sfori de aur şi lungi de peste-o palmă.
- Pe lângă aluniţa asta - zise don Quijote, potrivit corespondenţei pe care o au între ele cele de pe faţă cu cele de pe trup, Dulcineea trebuie să mai aibă una pe partea interioară a coapsei ce corespunde laturii unde-o are pe cea de pe faţă; pentru aluniţe, perişorii de mărimea menţionată de tine sunt însă foarte lungi.
- Păi pot să-ţi spun, înălţimea ta - răspunse Sancho, că păreau acolo de parcă se născuseră o dată cu ea.
- Te cred, prietene - replică don Quijote, pentru că nimic din ce-a pus natura în Dulcineea nu se putea să nu fie perfect şi deplin; drept care, şi dacă ar avea o sută de aluniţe ca aceea despre care vorbeşti, la ea n-ar fi aluniţe, ci luni şi stele strălucitoare. Dar ia spune-mi, Sancho: ceea ce mie mi s-a părut samar şi pe care l-ai îndreptat tu, era oare şa simplă sau şa cu spătar?
- Nu, ci era - răspunse Sancho - o şa cu scăriţe scurte şi cu velinţă de drum, care face cât o jumătate de regat, după cât e de bogată.
- Şi eu care n-am văzut nimic din toate acestea, Sancho! - zise don Quijote. Acuma vin iar şi zic şi încă voi zice de o mie de ori că sunt cel mai nefericit dintre oameni.