Ca apa pentru ciocolată

  Citiţi o cronică a acestei cărţi.



Laura Esquivel s-a născut în 1950, în Mexico. Înainte de a debuta ca scriitoare a fost profesoară, a înfiinţat un cenaclu de teatru şi literatură pentru copii şi a scris mai multe scenarii de film. În 1989 publică primul său roman, Ca apa pentru ciocolată, care îi aduce un succes fără precedent, vînzîndu-se în peste 4,5 milioane de exemplare şi fiind adaptat pentru marele ecran. A primit numeroase premii şi distincţii pentru cel mai bun scenariu: Premiul Academiei de Ştiinţe şi Arte Cinematografice (1991), Premiul "Silver Hugo" la Festivalul Internaţional de Film de la Chicago (1992), Premiul Festivalului Internaţional de la Huston (1993). În 1993 este declarată Femeia Anului. În 1994 i se acordă Premiul ABBY (American Bestsellers Book of the Year), fiind prima dată cînd acest premiu este primit de un autor străin.

Alte scrieri: La ley del amor (1996), Intimas suculencias. Tratado filosófico de cocina (1998), Estrellita marinera (1999), El libro de las emociones (2000), Tan veloz como el deseo (2001).



INGREDIENTE:
1 cutie de sardele
1/2 de cîrnat
1 ceapă
oregano
1 cutie de ardei "serranos"
10 tarte din pîine neagră


Mod de preparare:

Ceapa trebuie să fie tocată foarte mărunt. Eu vă sugerez să vă puneţi o bucăţică de ceapă în creştetul capului pentru a evita neplăcuta lăcrimare ce se produce în timp ce se taie ceapa. Partea neplăcută cu plînsul în timp ce tai ceapă nu este că plîngi pur şi simplu, ci că, o dată ce ai început, nu te mai poţi opri. Nu ştiu dacă dumneavoastră vi s-a întîmplat, dar mie, vă spun sincer că da. De multe ori. Maică-mea spunea că din cauză că sînt la fel de sensibilă la ceapă ca Tita, sora bunicii.

Se spune că Tita era atît de sensibilă încă de cînd se găsea în burta străbunicii mele şi plîngea în timp ce aceasta toca ceapa; plînsul îi era atît de tare, încît Nacha, bucătăreasa familiei, care era pe jumătate surdă, îl auzea fără efort. Într-o zi, suspinele ei au fost atît de intense că au provocat înainte de vreme durerile naşterii. Şi fără ca străbunica să poată zice nici pis, Tita a ajuns pe această lume prematur şi pe masa din bucătărie, între mirosul unei supe cu fidea care era pe foc şi aromele de cimbru, dafin, coriandru, de lapte fiert, de usturoi şi, fireşte, de ceapă. Cum vă puteţi imagina, clasica palmă la fund n-a fost necesară, căci Tita s-a născut gata plîngînd, poate pentru că ştia deja că în oracolul ei era scris să nu se mărite în această viaţă. Zicea Nacha că Tita a fost literalmente împinsă în lumea asta de un şuvoi impresionant de lacrimi care s-au revărsat pe masă şi pe duşumeaua bucătăriei.

Pe seară, cînd emoţia trecuse deja şi apa se evaporase la căldura soarelui, Nacha a măturat sarea rămasă de pe urma lacrimilor de pe dalele mărunte de culoare roşie. A umplut cu sarea aceasta o desagă de cinci kilograme şi au folosit-o la gătit o bună bucată de vreme. Naşterea aceasta neobişnuită a făcut ca Tita să simtă o imensă dragoste pentru bucătărie şi să-şi petreacă cea mai mare parte din viaţă în ea, practic, de cînd s-a născut, căci atunci cînd abia de avea două zile, tatăl ei, adică străbunicul meu, a murit de infarct, iar mamei Elena i-a secat laptele de supărare. Cum pe vremea aia nu exista lapte praf sau ceva asemănător şi cum n-au putut găsi nicăieri o doică, s-au găsit în mare încurcătură pentru a potoli foamea copilei. Nacha, care se pricepea la toate ale bucătăriei - plus la altele despre care nu e momentul să vorbim acum - s-a oferit să se ocupe de alimentaţia Titei. Se considera cea mai în măsură să-i "formeze stomacul nevinovatei făpturi", deşi nu se căsătorise niciodată şi nici nu avusese copii. Nu ştia nici să scrie şi să citească, însă în materie de bucătărie avea cele mai profunde cunoştinţe. Mama Elena a primit bucuros sugestia, pentru că oricum avea destule pe cap cu tristeţea şi cu enorma răspundere de a administra cum se cuvine ferma, pentru a le putea da copiilor hrana şi educaţia pe care le meritau, ca să-şi mai ia pe cap şi grija de a o hrăni corespunzător pe nou-născută.

Astfel că, din ziua aceea Tita s-a mutat în bucătărie şi, cu fierturi de mălai şi ceaiuri, a crescut cît se poate de sănătoasă şi durdulie. Se explică prin urmare de ce i s-a dezvoltat un al şaselea simţ referitor la tot ce înseamnă şi se leagă de mîncare. De exemplu, obiceiurile ei alimentare erau condiţionate de orarul bucătăriei: dimineaţa, cînd mirosea fasolea care era gata, sau la prînz, cînd apa pentru jumulit găinile era fiartă, sau seara, cînd se cocea pîinea pentru cină, ştia că era momentul să ceară de mîncare.

Uneori plîngea degeaba, de pildă cînd Nacha toca ceapă, dar pentru că ambele cunoşteau motivul acestor lacrimi, nu se luau în serios. Ba chiar le transformau în motiv de distracţie, pînă într-atît încît pe toată perioada copilăriei Tita nu prea a făcut deosebirea între lacrimile de rîs şi cele de plîns. Pentru ea, să rîdă era un mod de a plînge.

Tot aşa confunda bucuria de a trăi cu bucuria de a mînca. Nu era uşor pentru cineva care a cunoscut viaţa prin prisma bucătăriei să înţeleagă lumea exterioară. Lumea aceea gigantică începea de la uşa bucătăriei spre interiorul casei, căci aceea care mergea de la uşa din spate şi dădea în curte, spre grădină, spre zarzavaturi îi aparţinea pe de-a-ntregul, o stăpînea. Exact pe dos faţă de surorile ei, care considerau această lume plină de primejdii necunoscute şi se temeau de ea. Acestora li se păreau absurde şi riscante jocurile din bucătărie, totuşi într-o bună zi Tita le-a convins că a privi dansul picăturilor de apă care cad pe plita încinsă poate fi un spectacol uimitor.

În timp ce Tita cînta şi îşi scutura ritmic mîinile ude pentru ca picăturile să cadă pe plită şi să "danseze", Rosaura stătea într-un colţ, uimită de ceea ce vedea, în schimb Gertrudis, puternic atrasă de tot ce înseamnă ritm, mişcare sau muzică, a intrat în joc cu entuziasm. Drept care Rosaura n-a avut încotro şi a venit şi ea, dar efectul nu a fost cel scontat pentru că nu-şi udase bine mîinile şi îi era frică. Atunci Tita a încercat să o ajute, apropiindu-i mîinile de plită. Rosaura nu s-a lăsat, aşa că în cele din urmă, obosită, Tita i-a dat drumul la mîini care, din inerţie, au căzut pe plita înfierbîntată. Pe lîngă chelfăneala zdravănă pe care a primit-o, Tita n-a mai avut voie să se joace cu surorile ei. Astfel că Nacha a devenit tovarăşa ei de joacă. împreună inventau jocuri şi ocupaţii legate, negreşit, de bucătărie. Ca de pildă în ziua cînd în sat a venit un domn care făcea figuri de animale din nişte baloane lunguieţe şi lor le-a venit ideea să repete figura folosind cîrnaţi. Au produs nu numai animale cunoscute, ci şi altele inventate, cu gît de lebădă, labe de cîine şi coadă de cal, ca să dăm doar cîteva exemple.

Problema era cînd trebuiau să le desfacă pentru a prăji cîrnaţii. De cele mai multe ori Tita refuza. Accepta de bună voie s-o facă doar cînd era momentul să pregătească tartele de Crăciun, asta o încînta. Atunci nu numai că permitea să fie dezmembrate animalele, dar asista cu plăcere chiar şi la prăjirea lor.

Trebuie multă atenţie cînd prăjeşti cîrnaţii pentru plăcintele de Crăciun, asta se face la foc mic, astfel se pătrund bine fără să se ardă. Cînd sînt gata, îi iei de pe foc şi adaugi sardelele, în prealabil curăţate de pe oase. Mai trebuie şi să le razi cu cuţitul petele negre de pe piele. Împreună cu sardelele încorporezi şi ceapa, ardeii tocaţi şi oregano pisat. Laşi să se odihnească compoziţia înainte de a umple tartele.

Titei îi plăcea nespus de mult momentul acesta, căci în timp ce umplutura se odihneşte este foarte plăcut să te bucuri de mirosul pe care îl degajă, pentru că mirosurile au darul de a reproduce timpuri trecute, cu sunetele şi aromele niciodată egalate în prezent. Îi plăcea să inspire adînc şi să călătorească pe firul mirosului prin coclaurile memoriei.

Dar degeaba încerca să-şi aducă aminte cînd mirosise prima dată aceste tarte; era înainte de a se fi născut. Şi poate că această combinaţie atît de rară între sardine şi cîrnaţi o făcuse să renunţe la pacea eterului, să aleagă pîntecul Mamei Elena care să-i fie mamă şi astfel să ajungă în familia De la Garza, care mînca atît de gustos şi pregătea nişte cîrnaţi atît de speciali.

În casa Mamei Elena facerea cîrnaţilor era un adevărat ritual. Cu o zi înainte se începea curăţatul usturoiului şi ardeilor şi măcinatul mirodeniilor. Participau toate femeile din casă, Mama Elena, fiicele ei Gertrudis, Rosaura şi Tita, Nacha bucătăreasa şi Chencha servitoarea. Se aşezau după-amiaza în jurul mesei din sufragerie şi, printre poveşti şi glume, timpul zbura pînă începea să se întunece. Atunci Mama Elena spunea: "Pentru azi am terminat."

Şi cum înţeleptului nu-i trebuie multe cuvinte, pricepeau toate, după ce auzeau această propoziţie, ce au de făcut. Mai întîi curăţau masa, apoi îşi împărţeau sarcinile: una dădea la păsări, alta scotea apă din puţ ca să fie pregătită pentru micul dejun, alta avea grijă să fie lemne pentru maşina de gătit. În ziua aceea nu se călca, nu se broda, nu se cosea. Apoi se ducea fiecare în camera ei ca să citească, să se roage şi să doarmă. Într-una din serile acelea, înainte ca Mama Elena să ridice şedinţa, Tita, care pe atunci avea vreo cincisprezece ani, a anunţat-o cu glas tremurător că Pedro Muzquiz avea să vină să-i vorbească...

După o tăcere prelungă care i-a strîns inima Titei, Mama Elena a întrebat:
- Şi ce are de vorbit cu mine acest domn?
- Nu ştiu, a răspuns cu un firicel de voce.

Mama i-a aruncat o privire în care Tita a văzut toţi anii de represiune care plutiseră peste această familie şi i-a spus:
- Păi, mai bine ar fi să-i spui că dacă vine să-ţi ceară mîna e de preferat să n-o facă. Ar fi o pierdere de vreme şi pentru el şi pentru mine. Ştii foarte bine că fiind fata cea mai mică dintre toate, menirea ta este să ai grijă de mine pînă în ziua morţii mele.

Acestea o dată spuse, Mama Elena s-a ridicat încet, şi-a strîns ochelarii în buzunarul şorţului şi le-a spus:
- Gata pentru astăzi.

Tita ştia că în cadrul normelor de comunicare din casă dialogul nu era inclus; cu toate acestea, pentru prima dată în viaţă, a încercat să protesteze faţă de o poruncă a maică-sii.
- Dar eu mă gîndeam că...
- Tu nu gîndeşti şi gata! Niciodată, de generaţii întregi, nimeni din familia mea nu a protestat faţă de obiceiul acesta, aşa că n-o s-o facă nici una din fetele mele.

Tita a lăsat capul în jos şi o dată cu lacrimile care-i picau pe masă s-a pogorît asupra ei şi destinul. Şi din clipa aceea, şi ea şi masa au ştiut că nu puteau schimba nici cu o iotă mersul acestor forţe necunoscute care le sileau, pe una să împărtăşească cu fata destinul, primindu-i lacrimile amare, încă de cînd se născuse, pe alta să-şi asume hotărîrea cea absurdă.

Dar Tita nu era chiar de acord. O asaltau tot felul de îndoieli şi de nelinişti. De exemplu, ar fi vrut să ştie cine începuse această tradiţie în familie. Ar fi vrut să o informeze pe acea ingenioasă persoană că planul ei perfect pentru a asigura bătrîneţea femeilor avea un uşor defect. Dacă Tita nu putea să se mărite şi nici să facă copii, de ea cine avea să se îngrijească la bătrîneţe? Care era soluţia potrivită în aceste cazuri? Sau poate că se spera ca fetele care îşi îngrijeau mamele să supravieţuiască mult timp după decesul lor? Şi unde rămîneau femeile care se căsătoreau dar nu puteau face copii, de ele cine avea grijă? Mai mult: ce fel de cercetări se făcuseră pentru a stabili că mezina era cea mai indicată pentru a veghea asupra mamei, şi nu fata cea mare? Fusese vreodată luată în consideraţie părerea fetelor în cauză? Măcar aveau voie, dacă nu se puteau mărita, să facă dragoste? Sau nici măcar asta?

Tita ştia foarte bine că toate întrebările ei erau iremediabil sortite să ajungă în arhiva întrebărilor fără răspuns. În familia De la Garza ascultai şi gata. Ignorînd-o cu desăvîrşire, Mama Elena a ieşit supărată din bucătărie şi o săptămînă nici n-a vorbit cu ea.

Semicomunicarea dintre ele s-a produs atunci cînd, controlînd rochiile pe care le cususe fiecare, Mama Elena a descoperit că, deşi cea făcută de Tita era perfectă, nu fusese surfilată în prealabil.
- Te felicit, cusătura e perfectă, dar n-ai surfilat-o, nu-i aşa?
- Nu, a răspuns Tita, mirată că maică-sa rupsese legea tăcerii.
- Păi, atunci trebuie s-o descoşi. O surfilezi, o coşi din nou şi-apoi vii să ţi-o verific. Asta ca să nu uiţi că leneşul mai mult aleargă.
- Dar asta e dacă greşeşti, şi chiar dumneata ai spus că rochia mea era...
- Iar începi cu revoltele? Nu-ţi ajunge că ai îndrăznit să coşi încălcînd regulile?
- Iartă-mă, mami, n-am să mai fac.

Cu aceste vorbe Tita a reuşit să potolească supărarea Mamei Elena. Se străduise să pronunţe cuvîntul "mami" la momentul şi cu tonul adecvat. Considerînd că "mamă" sună cam dispreţuitor, Mama Elena le obligase pe fetele ei să i se adreseze, încă de cînd erau mici, cu "mami". Singura care refuzase, sau îl pronunţa pe un ton nepotrivit, era Tita, motiv pentru care primise o grămadă de palme. Dar ce bine îi reuşise acum! Mama Elena se legăna cu iluzia că poate că în sfîrşit reuşise să înfrîngă caracterul mezinei. Din păcate, speranţa a durat prea puţin, căci a doua zi s-a prezentat Pedro Muzquiz însoţit de tatăl său pentru a cere mîna Titei. Venirea lor a produs nedumerire mare. Nu le aşteptau vizita. Cu cîteva zile în urmă Tita îi trimisese lui Pedro un mesaj prin fratele Nachei, rugîndu-l să renunţe la intenţia sa. Omul se jurase că transmisese mesajul, chestia e că acum erau aici. Mama Elena i-a primit în salon, s-a purtat foarte amabil şi le-a explicat motivul pentru care Tita nu se putea mărita.
- Sigur, dacă Pedro vrea să se căsătorească, vă supun atenţiei pe fiica mea Rosaura, doar cu doi ani mai mare decît Tita, dar perfect disponibilă şi pregătită pentru măritiş.

Auzind asta, Chencha aproape că era să-i trîntească în cap Mamei Elena cafetiera şi tava cu pişcoturi pe care le adusese ca trataţie pentru don Pascual şi fiul său. Scuzîndu-se, a plecat repede la bucătărie, unde o aşteptau Tita, Rosaura şi Gertrudis pentru a primi un raport amănunţit despre ce se petrecea în salon. A intrat ca o furtună şi fetele şi-au lăsat imediat lucrul pentru a nu pierde nici un cuvînt.

Se găseau acolo pentru a pregăti tartele de Crăciun. După cum o indică numele lor, aceste tarte se prepară în perioada Crăciunului, numai că de data asta le făceau pentru a sărbători ziua de naştere a Titei. Pe 30 septembrie împlinea 16 ani şi voia să-i serbeze mîncînd unul din felurile ei preferate.
- Păi cum vine asta? Adică mama matale vorbeşte de căsătorie ca şi cum ar vorbi de o iahnie de scoici cu ardei? Păi una e una şi alta e alta, nu poţi pune una în locul ăleilalte!

Cam astea erau comentariile Chanchei în timp ce povestea, în felul ei, evident, scena la care asistase. Ştiind cît de exagerată şi de mincinoasă putea fi Chencha, Tita nu s-a lăsat pradă neliniştii, refuzînd să ia de bună povestea. Prefăcîndu-se liniştită, a continuat să taie tartele pentru ca surorile ei şi Nacha să le umple.

E de preferat ca tartele să fie coapte în casă. Dacă nu e posibil, cel mai bine e să comanzi la brutărie tarte mici, căci cele mari nu se potrivesc pentru această reţetă. După ce le umpli, le pui 10 minute la cuptor şi le serveşti calde. Cel mai bine e să le laşi afară peste noapte, acoperite cu o pînză, pentru ca pîinea să se impregneze de grăsimea cîrnatului.

În timp ce Tita termina de învelit tartele pe care aveau să le mănînce a doua zi, în bucătărie a intrat Mama Elena ca să le spună că fusese de acord ca Pedro să se însoare, dar cu Rosaura.

Auzind confirmarea veştii, Tita a simţit iarna cuprinzîndu-i tot corpul într-o clipă: frigul era atît de puternic şi de uscat încît i-a ars obrajii făcîndu-i roşii ca merele pe care le vedea în faţa ei. Frigul acesta copleşitor avea s-o însoţească mult timp şi n-avea s-o părăsească nici măcar atunci cînd Nacha i-a povestit ce auzise pe cînd îi conducea pe don Pascual Muzquiz şi pe Pedro pînă la poartă. Ea mergea înainte, între cei doi. Tatăl şi fiul mergeau fără grabă şi vorbeau încet, cu glas supărat.
- De ce-ai făcut asta, fiule? Ne-am făcut de rîs acceptînd nunta cu Rosaura. Unde ţi-e dragostea pe care ai jurat-o Titei? Sau nu mai ai cuvînt?
- Sigur că am, dar dacă dumitale ţi s-ar fi refuzat categoric căsătoria cu femeia iubită şi singura posibilitate de a fi alături de ea ar fi să te însori cu soră-sa, n-ai fi luat aceeaşi hotărîre ca şi mine?

Nacha n-a mai apucat să audă răspunsul, pentru că tocmai atunci cîinele Pulque a venit în goană, lătrînd la un iepure pe care-l luase drept pisică.
- Prin urmare, ai să te căsătoreşti fără dragoste?
- Nu, tată, ci avînd o uriaşă şi nepieritoare dragoste pentru Tita.

Glasurile lor se auzeau tot mai slab pentru că erau acoperite de zgomotul paşilor pe frunzele uscate. Este ciudat că Nacha, care pe vremea aceea era şi mai surdă, pretindea că auzise conversaţia. Oricum, Tita i-a mulţumit pentru poveste, dar asta nu a schimbat cu nimic atitudinea de respect rece pe care a adoptat-o de atunci faţă de Pedro. Se spune că surdul nu aude, dar le potriveşte. Poate că Nacha n-a făcut decît să audă cuvintele pe care cei doi nici nu şi le-au spus. În noaptea aceea Tita n-a putut să pună geană pe geană; nu-şi putea explica ce simte. Ce păcat că pe vremea aceea încă nu se descoperiseră găurile negre din spaţiul cosmic, altfel ar fi putut spune cu exactitate că simţea o gaură neagră în mijlocul pieptului, de unde emana un frig nesfîrşit.

De fiecare dată cînd închidea ochii, retrăia limpede scenele din seara aceea de Crăciun, cu un an în urmă, cînd Pedro şi familia lui fuseseră invitaţi pentru prima dată la masă, şi frigul o cuprindea şi mai mult. În ciuda trecerii timpului, îşi amintea perfect sunetele, mirosurile, fîşîitul rochiei sale noi pe parchetul proaspăt ceruit; privirea lui Pedro pe umerii ei... Ah, privirea aceea! Ea venea spre masă aducînd un castron cu cremă de ou, şi-atunci a simţit-o, o ardea. A întors capul şi ochii ei au întîlnit ochii lui. În clipa aceea a înţeles perfect ce simte o gogoaşă în contact cu uleiul clocotit. Senzaţia de căldură care a invadat-o a fost atît de reală, încît de frică să nu înceapă, precum gogoaşa, să se acopere de broboane pe tot corpul, pe faţă, pe burtă, pe inimă, pe sîni, Tita n-a fost în stare să suporte privirea şi, cu ochii plecaţi, a traversat repede tot salonul pînă în colţul opus, unde Gertrudis pedala la pianolă valsul Ochii tinereţii. A lăsat castronul pe o măsuţă, a apucat distrată un păhăruţ cu lichior de migdale şi s-a aşezat lîngă Paquita Lobo, vecina lor. Nu i-a folosit la nimic că stătea departe de Pedro; simţea cum sîngele îi arde în vene. Obrajii i s-au înflăcărat şi nu ştia unde să se uite, oricît s-ar fi străduit. Paquita a băgat de seamă că se petrece ceva cu ea şi a zis:
- Tare bun lichiorul ăsta, aşa-i?
- Poftim?
- Eşti cam distrată, Tita, te simţi bine?
- Da, mersi.
- De-acum eşti destul de mare, porumbiţo, ca să poţi bea un păhărel la ocazii speciale, dar spune-mi, mama ţi-a dat voie? Că te văd cam agitată şi parcă tremuri, mai bine nu mai bea, să nu te dai în spectacol.

Asta mai lipsea! Ca Paquita Lobo s-o creadă beată! Trebuia să facă astfel ca să nu rămînă urmă de îndoială şi să nu comenteze faţă de maică-sa. Groaza de maică-sa a făcut-o să uite chiar şi de Pedro şi s-a apucat să o convingă pe Paquita de luciditatea gîndirii şi vioiciunea minţii sale, trăncănind cu ea despre tot felul de fleacuri. Ba i-a dat chiar şi reţeta lichiorului care o îngrijorase atîta. Se face aşa: pui patru uncii de sîmburi de piersică şi o jumătate de uncie de sîmburi de caisă într-un azumbre de apă, le laşi douăzeci şi patru de ore ca să li se moaie coaja; le cojeşti, le macini şi le pui în două azumbres de rachiu timp de cincisprezece zile. După care le strecori. Topeşti bine două livre şi jumătate de zahăr şi adaugi două uncii de floare de portocal, amesteci şi strecori. Şi ca să nu fie nici urmă de îndoială în ce priveşte sănătatea ei fizică şi mentală, i-a spus Paquitei, aşa, în treacăt, că un azumbre înseamnă 2,016 litri, nici mai mult, nici mai puţin.

Astfel că atunci cînd Mama Elena s-a apropiat să o întrebe pe Paquita dacă se simte bine şi are tot ce-i trebuie, aceasta i-a răspuns plină de entuziasm:
- Mă simt minunat! Ai o fată minunată! Şi are o conversaţie fascinantă!

Mama Elena i-a poruncit Titei să se ducă la bucătărie să aducă nişte gustări şi să-i servească pe toţi. Pedro, care tocmai trecea pe acolo, s-a oferit să o ajute. Tita mergea grăbit spre bucătărie, fără să spună nimic. Apropierea lui Pedro o făcea nervoasă. A intrat repede să apuce una din tăvile cu sandvişurile delicioase care aşteptau cuminţi pe masa din bucătărie.

N-avea să uite nicicînd atingerea întîmplătoare a mîinilor lor cînd s-au repezit să apuce aceeaşi tavă. Atunci Pedro i-a mărturisit dragostea sa.
- Domnişoară Tita, folosesc prilejul pentru a-ţi mărturisi că sînt profund înamorat de dumneata. Ştiu că declaraţia mea este îndrăzneaţă şi precipitată, dar este atît de greu să mă apropii de dumneata şi m-am hotărît să o fac acum. Nu vreau decît să-mi spui dacă pot aspira la dragostea dumitale.
- Nu ştiu ce să răspund, dă-mi timp să mă gîndesc.
- Nu, asta nu, am nevoie de un răspuns chiar acum, dragostea nu se gîndeşte, se simte sau nu se simte. Eu cînd spun o vorbă, e vorbă. Îţi jur că vei avea iubirea mea pentru vecie. Dar dumneata? Simţi şi dumneata?
- Da!

Da, da, de o mie de ori da! Şi din seara aceea l-a iubit mereu. Numai că acum trebuia să renunţe la el. Nu era cuviincios să-l dorească pe viitorul soţ al soră-sii. Trebuia să încerce să şi-l alunge din minte pentru a putea dormi. A încercat să mănînce tarta de Crăciun pe care Nacha i-o lăsase pe măsuţă, împreună cu un pahar cu lapte. În alte ocazii asta dăduse rezultate foarte bune. Cu îndelungata ei experienţă, Nacha ştia că nu exista supărare care să nu-i treacă Titei cu o delicioasă tartă de Crăciun. Dar nu acum. Golul pe care-l simţea în stomac nu s-a potolit. Dimpotrivă, a cuprins-o o senzaţie de greaţă. Deci nu era foamea, mai curînd era o senzaţie de durere. Trebuia să scape mai întîi de frigul ăsta neplăcut. S-a învelit cu plapuma şi s-a îmbrăcat în lîneturi. Frigul nu scădea. Şi-a pus nişte papuci groşi şi încă două pături. Nimic. În cele din urmă, a scos pătura groasă de lînă pe care începuse să o tricoteze în ziua în care Pedro îi vorbise de căsătorie. O astfel de pătură se lucrează cam într-un an. Exact timpul pe care Pedro şi Tita se gîndiseră să-l lase să treacă pînă la nuntă. A hotărît să dea o folosinţă lucrăturii din lînă şi a plîns şi a tricotat plină de furie, iar dimineaţa pătura era gata şi s-a acoperit cu ea. N-a folosit la nimic. Nici în noaptea aceea, nici în multe altele n-a reuşit să stăpînească frigul.


Va urma...

Reţeta următoare:
Tort Chabela (de nuntă)




INGREDIENTE:
175 grame de zahăr tos din cel mai bun
300 grame de făină bună, cernută de trei ori
17 ouă
Coajă rasă de la o lămîie


Mod de preparare:

Pui într-un castron 5 gălbenuşuri, 4 ouă întregi şi zahărul. Baţi pînă se omogenizează, apoi mai adaugi 2 ouă întregi. Iar baţi pînă se întăreşte compoziţia, iar adaugi 2 ouă, şi tot aşa pînă incorporezi toate ouăle, cîte două. Pentru tortul de nuntă al lui Pedro şi al Rosaurei, Tita şi Nacha trebuiră să înmulţească cu zece cantităţile reţetei, căci în loc de unul pentru optsprezece persoane trebuia să iasă pentru o sută optzeci. Adică 170 de ouă! Ceea ce însemna să aduni toată cantitatea asta, într-o singură zi, dar să fie ouă de calitate excelentă.

Pentru asta s-au apucat să conserve ouăle pe care le ouau găinile cele mai bune timp de cîteva săptămîni. Metoda se folosea în gospodărie din timpuri imemoriale, pentru a avea pe timp de iarnă acest aliment nutritiv şi necesar. Cel mai bine este să faci operaţia în lunile august şi septembrie. Ouăle destinate conservării trebuie să fie foarte proaspete. Nacha prefera să fie din aceeaşi zi. Pui ouăle într-un recipient peste care torni grăsime topită de berbec, călduţă încă, pînă se acoperă ouăle bine. În felul acesta rezistă în bună stare cîteva luni. Dacă vrei să ţină mai bine de un an, pui ouăle într-un vas de faianţă şi le acoperi cu o compoziţie făcută dintr-o măsură de var şi zece de apă. Apoi acoperi bine să nu intre aerul şi le păstrezi în pivniţă. Tita şi Nacha optaseră pentru prima formulă, pentru că nu era nevoie ca ouăle să ţină atîtea luni. Acum aveau la îndemînă, sub masa din bucătărie, recipientul şi de acolo scoteau ouăle pentru prăjitură.

Uriaşul efort pe care îl reprezenta baterea atîtor ouă a început să facă ravagii în mintea Titei pe cînd de-abia ajunseseră la vreo sută. Cifra 170 i se părea de neatins.

Tita bătea în timp ce Nacha spărgea ouăle şi le încorpora. Pe Tita o treceau fiorii, cum se zice în popor, i se făcea pielea ca de găină de cîte ori se spărgea un ou. Asocia albuşurile testiculelor puilor care fuseseră scopiţi cu o lună în urmă. Claponii sînt cocoşi castraţi care se pun la îngrăşat. Pentru nuntă s-a hotărît să se gătească acest fel de mîncare, atît pentru că este unul dintre cele mai apreciate la mesele bune, cît şi pentru savoarea extraordinară a claponilor.

De cum se fixase nunta pentru 12 ianuarie, au fost cumpăraţi două sute de pui care au fost operaţi şi puşi imediat la îngrăşat.

Însărcinate cu operaţiunea au fost Tita şi Nacha, ultima pentru că avea experienţă, prima drept pedeapsă pentru că nu voise să fie de faţă în ziua cînd au venit să ceară mîna soră-sii Rosaura, pretextînd o migrenă.
- N-am de gînd să-ţi admit mofturile şi nici să-i strici nunta soră-tii cu atitudinea asta de victimă. Din clipa asta te ocupi de pregătirile pentru banchet şi să nu cumva să faci mutre sau să plîngi, ai înţeles? i-a spus Mama Elena.

Tita încerca să nu uite admonestarea în timp ce se pregătea pentru prima operaţie. Scopitul constă în a practica o incizie în locul care acoperă testiculele puiului, apoi cauţi cu degetul şi le smulgi. După care rana se coase şi se freacă cu unt proaspăt sau cu untură de pasăre. Cînd a pipăit cu degetul şi a tras testiculele primului pui, Tita era să leşine. Îi tremurau mîinile, transpira abundent şi stomacul i se întorcea pe dos. Mama Elena i-a aruncat o privire tăioasă: "Ce ai? De ce tremuri, iar începi cu problemele tale?" Tita a ridicat ochii şi a privit-o. Avea chef să-i strige că da, avea probleme, că nu aleseseră persoana potrivită pentru a o castra, cea potrivită era ea, astfel ar fi avut măcar o justificare reală pentru a-i fi refuzat căsătoria şi pentru că Rosaura avea să-i ocupe locul alături de bărbatul pe care îl iubea. Mama Elena i-a citit privirea, s-a înfuriat şi i-a tras o palmă zdravănă care a trîntit-o la pămînt, împreună cu puiul, care a murit în urma tratamentului.

Tita bătea de zor, de parc-ar fi vrut să termine o dată pentru totdeauna acest martiriu. Mai erau de bătut doar două ouă şi compoziţia pentru prăjitură era gata. Doar aceasta mai lipsea, toate celelalte, inclusiv farfuriile pentru o masă de 20 de feluri şi gustările de la început, erau pregătite pentru banchet. În bucătărie rămăseseră doar ea, Nacha şi Mama Elena. Chencha, Gertrudis şi Rosaura puneau la punct ultimele amănunte ale rochiei de mireasă. Cu imensă uşurare, Nacha a apucat penultimul ou, gata să-l spargă, dar Tita a oprit-o, ţipînd: "nu!"

A lăsat bătutul şi a luat oul în mînă. Auzea limpede că înăuntru piuia un pui. L-a dus la ureche şi piuitul a devenit şi mai clar. Maică-sa s-a oprit din treabă şi a întrebat-o cu glas autoritar:
- Ce este, de ce-ai ţipat?
- Oul acesta are pui! Sigur că Nacha nu-l aude, dar eu da.
- Pui? Eşti nebună? Asta nu s-a întîmplat niciodată cu ouăle conservate!

Din doi paşi s-a apropiat de Tita, i-a smuls oul din mînă şi l-a spart. Tita închisese ochii strîns.
- Deschide ochii şi priveşte-ţi puiul!

Tita a deschis încet ochii şi a văzut mirată că nu era decît un ou, şi încă unul destul de proaspăt.
- Ascultă-mă bine, Tita, răbdarea mea se apropie de sfîrşit, nu-ţi permit să o iei de la capăt cu nebuniile tale. Cu asta, gata! Dacă nu, te asigur că ai să te căieşti.

Tita nu şi-a explicat niciodată ce se petrecuse în seara aceea, dacă ceea ce auzise venea din oboseală sau fusese o halucinaţie. Dar acum era mai bine să se reapuce de bătut, nu era cazul să cerceteze limitele răbdării maică-sii.

În timp ce baţi ultimele două ouă încorporezi coaja de lămîie rasă; cînd compoziţia e destul de tare, adaugi făina cernută, amestecînd încetul cu încetul cu o spatulă de lemn, pînă la omogenizare. În fine, ungi forma cu unt, o presari cu făină şi torni compoziţia. Se lasă la cuptor treizeci de minute.

După ce pregătise timp de trei zile douăzeci de feluri diferite, Nacha era moartă de oboseală şi-abia aştepta ca prăjitura să fie băgată la cuptor ca să se odihnească. De data asta Tita nu era la înălţime ca de obicei. Nu s-a plîns, poate pentru că privirea scrutătoare a mamei nu-i dădea voie, dar de cum a văzut că Mama Elena iese pe uşa bucătăriei pentru a se duce în odăile ei, a slobozit un suspin prelungit. Nacha i-a luat încetişor telul din mînă, a îmbrăţişat-o şi i-a spus:
- Acu' că nu-i nimeni în bucătărie, plîngi, fato, că mîine nu vreau să te vadă nimeni plîngînd, cu atît mai puţin Rosaura.

Aşa că Nacha a oprit bătutul pentru că simţea că Tita era în preajma unei crize de nervi, mă rog, nu ştia ea termenul, dar în marea ei înţelepciune pricepea că fata nu mai rezista. Nici ea, de altfel. Nacha nu se înţelesese niciodată bine cu Rosaura, o supăra faptul că, de mică, Rosaura fusese mofturoasă la mîncare; cînd lăsa farfuria neatinsă, i-o dădea pe ascuns lui Tequila, tatăl lui Pulque, cîinele casei. Nacha i-o dădea de exemplu pe Tita, care întotdeauna a mîncat bine şi de toate. Acum, un singur fel nu era pe placul Titei; oul moale pe care maică-sa o obliga să-l mănînce. În afară de asta, mai ales că Nacha fusese cea care îi făcuse educaţia culinară, Tita nu mînca doar ce se obişnuieşte, ci şi lăcuste, gîndaci de maguey, mici rozătoare precum tatú şi paca, spre groaza Rosaurei. De aici a pornit aversiunea Nachei faţă de Rosaura şi rivalitatea dintre cele două surori, care culmina acum cu această nuntă în care Rosaura se mărita cu bărbatul pe care-l iubea Tita. Ceea ce Rosaura nu ştia, deşi bănuia, era că Pedro o iubea pe Tita cu un amor nemăsurat. Aşa că era limpede de ce Nacha era de partea fetei şi încerca în toate felurile să o ferească de supărări. Îi ştergea cu şorţul lacrimile care i se rostogoleau pe obraji şi îi spunea: "Gata, fato, acuşi terminăm." Numai că a durat mai mult decît de obicei, pentru că masa nu putea aştepta din cauza lacrimilor Titei.

Au stat aşa îmbrăţişate şi plîngînd pînă cînd fetei i-au secat lacrimile. După aceea a plîns pe sec şi se spune că asta doare mai rău, ca şi naşterea uscată, dar măcar nu mai uda coca, aşa că au trecut la faza următoare, care e umplutura.


UMPLUTURA
150 grame de pastă de caise
150 grame de zahăr tos


Mod de preparare:

Pui pe foc caisele în foarte puţină apă, laşi să fiarbă şi le strecori printr-o sită; merge şi printr-o strecurătoare obişnuită. Pui pasta într-o cratiţă, adaugi zahărul şi pui pe foc amestecînd tot timpul pînă se transformă într-o marmeladă. Iei de pe foc şi laşi să se răcească puţin înainte de a umple prăjitura pe care, evident, ai tăiat-o înainte pe jumătate.

Din fericire, cu o lună înainte de nuntă, Nacha şi Tita pregătiseră mai multe borcane cu conserve de caise, smochine şi patate cu ananas, astfel că au scăpat de facerea marmeladei.

Obişnuiau să prepare cantităţi uriaşe de marmeladă într-un cazan mare care fierbea în curte, aşa puteau folosi toate fructele de sezon. Era pus pe un foc de lemne şi cînd amestecau marmelada trebuiau să-şi bandajeze braţele cu cearşafuri vechi, ca să nu se ardă cînd săreau stropi.

În momentul în care Tita a deschis borcanul, mirosul caiselor i-a readus în memorie după-amiaza în care au pregătit marmelada. Tita venea din livadă cărînd fructele în poalele fustei, căci uitase să-şi ia coşul. Venea deci cu poalele ridicate şi mare i-a fost surpriza cînd s-a ciocnit în bucătărie de Pedro. Acesta tocmai se îndrepta spre patio ca să pregătească şareta. Trebuia să împartă invitaţiile în sat şi dat fiind că vizitiul nu venise, trebuia să se ocupe chiar el de această treabă. De cum l-a văzut intrînd în bucătărie, Nacha a şters-o rapid, sub pretextul că avea de adus nu ştiu ce mirodenie pentru fasole. De mirare, Titei i-au căzut mai multe caise pe duşumea. Pedro s-a repezit să o ajute să le culeagă de pe jos şi, aplecîndu-se, i-a văzut picioarele descoperite.

Încercînd să evite privirile lui, Tita a lăsat să-i cadă fusta, aşa că fructele i-au nimerit lui Pedro direct în cap.
- Scuză-mă, Pedro, te-a durut?
- Nu atît de mult pe cît ţi-am făcut eu rău, trebuie să-ţi explic că ceea ce urmăresc...
- Nu ţi-am cerut nici o explicaţie.
- Trebuie să mă laşi să-ţi spun cîteva cuvinte...
- Ai mai făcut-o o dată şi au fost nişte minciuni, nu mai vreau să aud nimic...

Acestea fiind zise, Tita a ieşit repede pe uşa cealaltă, care dădea în salon, unde Chencha şi Gertrudis brodau cearşaful de nuntă. Acesta era un cearşaf de mătase albă, căruia i se făcea o broderie delicată chiar în centru. Orificiul avea menirea să arate doar părţile nobile ale miresei în momentele intime ale căsniciei. Avuseseră mare noroc să facă rost de mătase franţuzească în aceste vremuri de instabilitate politică. Din cauza Revoluţiei nu puteai merge în siguranţă prin ţară, aşa că dacă n-ar fi fost chinezul ăla care făcea contrabandă n-ar fi putut cumpăra materialul, căci Mama Elena nu le-ar fi permis fetelor să rişte mergînd în capitală pentru a cumpăra cele necesare pentru zestrea şi rochia Rosaurei. Chinezul era isteţ: vindea în capitală acceptînd bancnotele armatei revoluţionare a nordului, care aici n-aveau valoare şi nu erau negociabile. Le accepta, la preţuri derizorii, şi cu banii aceştia călătorea în nord, unde hîrtiile îşi dobîndeau valoarea reală, cumpărînd cu ele toată marfa.

În nord accepta, fireşte, bancnotele emise în capitală, la preţuri infime, şi aşa şi-a petrecut toată Revoluţia, sfîrşind milionar. Contează însă că, graţie lui, Rosaura a avut parte de ţesăturile cele mai fine pentru nuntă.

Tita a rămas privind hipnotizată albul cearşafului; au fost doar cîteva secunde, destul însă ca să-i producă un fel de orbire. Nu mai distingea decît culoarea albă, oriunde s-ar fi uitat. Pe Rosaura, care scria de mînă nişte invitaţii, o vedea ca pe o fantomă de zăpadă.

Şi-a ascuns însă atît de bine stările că nimeni n-a observat nimic. Nu voia să o supere iar pe maică-sa. Astfel că atunci cînd familia Lobo a venit cu cadourile, şi-a ascuţit simţurile pentru a descoperi pe cine salută, căci pentru ea totul era ca un spectacol de umbre chinezeşti acoperite de cearşafuri albe. Din fericire, glasul piţigăiat al Paquitei i-a oferit cheia, aşa că i-a salutat fără probleme.

Mai tîrziu, în timp ce-i conducea pînă la poartă, a constatat că pînă şi noaptea era ca niciodată: un fel de strălucire lăptoasă.

I-a fost teamă să nu o apuce din nou tocmai acum, cînd încerca în zadar să se concentreze în pregătirea glazurii cu care urma să acopere tortul. O înspăimînta albeaţa zahărului tos, simţea că dintr-o clipă în alta albul va pune stăpînire pe mintea ei fără ca ea s-o poată împiedica, readucînd imaginile nevinovate ale copilăriei, cînd, în luna mai, o duceau îmbrăcată în alb să depună flori albe Maicii Domnului. Intra în biserică într-un şir de fetiţe îmbrăcate în alb, mergea pînă la altarul plin de lumînări şi flori albe, scăldat într-o lumină albă care venea de la vitraliile bisericii tot albe. Nu a fost zi în care să nu intre în biserică şi să nu viseze că într-o zi o va face la braţul unui bărbat. Dar trebuia să pună stavilă acestor amintiri şi altora, care îi făceau rău: trebuia să termine glazura pentru tortul de nuntă al soră-sii. Cu un efort suprem, s-a apucat de treabă.


CANTITĂŢILE PENTRU GLAZURĂ
800 grame de zahăr tos
60 de picături de lămîie şi apă cît trebuie ca să topeşti zahărul


Mod de preparare:

Într-o cratiţă pui pe foc zahărul cu apa şi amesteci tot timpul pînă începe să fiarbă. Torni în altă cratiţă şi iar pui pe foc adăugînd lămîia, pînă se moaie, ştergînd din cînd în cînd marginile vasului cu o cîrpă umedă, ca să nu se zaharisească; apoi răstorni într-o altă cratiţă udată în prealabil, stropeşti cu puţină apă şi laşi să se răcească.

După care, cu o spatulă de lemn, baţi pînă se leagă.

Înainte de a o aplica, adaugi o lingură de lapte şi mai pui o dată pe foc, ca să se dezlege, apoi adaugi o picătură de carmin şi acoperi tortul doar pe partea de sus.

Nacha şi-a dat seama că Tita se simţea rău cînd aceasta a întrebat-o dacă nu avea de gînd să pună culoarea.
- Dar, fetiţo, tocmai am pus-o, nu vezi că e roz?
- Nu...
- Du-te să te culci, copilă, că termin eu de bătut albuşurile. Se spune că doar oala ştie cînd fierbe, dar eu îmi dau seama că şi tu fierbi, şi mai lasă plînsul că-mi moi glazura şi-o strici, hai, du-te.

A sărutat-o şi a împins-o afară din bucătărie. Nu-şi explica de unde mai avusese lacrimi ca să strice consistenţa albuşurilor bătute ca halviţa. Acum trebuia să bată din nou, ca să termine şi ea şi să se ducă la culcare. Se folosesc 10 albuşuri care se bat spumă împreună cu 500 grame de zahăr.

Cînd a fost gata, şi-a muiat un deget şi a gustat, ca să vadă dacă lacrimile Titei nu modificaseră gustul. Se pare că nu, doar că, fără să ştie de ce, pe Nacha a cuprins-o o mare nostalgie. Şi-a amintit pe rînd toate banchetele de nuntă pe care le pregătise pentru familia De la Garza, cu iluzia că următorul va fi pentru ea. Acum, la 85 de ani, n-avea rost să plîngă sau să se lamenteze că banchetul aşteptat şi nunta sperată nu sosiseră niciodată, deşi logodnicul sosise, şi-ncă cum! Doar că Mama Elena avusese grijă să-l pună pe fugă. De atunci, se resemnase să se bucure de nunţile altora, şi aşa făcuse ani de-a rîndul, fără să se revolte. Nu ştia de ce acum era altfel; înţelegea că e o prostie, dar n-avea încotro. A acoperit tortul cît a putut mai bine cu albuşurile bătute spumă şi s-a dus în camera ei, cu o mare durere în piept. A plîns toată noaptea şi a doua zi n-a mai avut energie să asiste la nuntă.

Ce n-ar fi dat Tita să fie în locul ei! Tita nu numai că trebuia să meargă la biserică, oricum s-ar fi simţit, dar în plus chipul ei nu trebuia să exprime nici cea mai mică emoţie. Putea s-o facă, cu condiţia ca privirile să nu i se încrucişeze cu cele ale lui Pedro, asta i-ar fi distrus toată liniştea şi tot calmul aparent.

Mai ştia că, mai mult decît Rosaura, ea era centrul atenţiei. Musafirii erau aici nu atît pentru a îndeplini o obligaţie socială cît pentru a se delecta cu ideea suferinţei ei, dar n-avea să le facă pe plac. Auzea limpede în spate şoaptele celor pe lîngă care trecea.
- O vezi pe Tita? Sărăcuţa, cea care se mărită cu logodnicul ei e soră-sa! Eu i-am văzut o dată în piaţă, se ţineau de mînă. Păreau atît de fericiţi!
- Nu mai spune! Păi, Paquita zice că ea a văzut că într-o zi, la biserică, în timpul slujbei, Pedro i-a strecurat Titei o scrisoare de amor, parfumată în toată regula!
- Se zice că vor locui sub acelaşi acoperiş! În locul Elenei, eu n-aş admite asta!
- Nu cred că va fi de acord. Vezi şi tu cum merg bîrfele.

Nu-i plăceau aceste comentarii. Rolul de perdantă nu fusese scris pentru ea. Trebuia să adopte o atitudine limpede de triumf. Şi-a jucat deci rolul ca o mare actriţă, cu demnitate, încercînd să nu se gîndească la marşul nupţial, nici la cuvintele preotului sau la inele.

S-a dus cu gîndul la ziua aceea cînd avea 9 ani şi cînd plecase cu copiii din sat să se ia la întrecere. Nu avea voie să se joace cu băieţii, dar se plictisise de jocurile cu surorile ei. S-au dus la malul rîului cel mare ca să vadă cine îl traversează înot mai repede. Ce bucurie să iasă prima!

Alt mare triumf al ei a fost într-o duminică, tot în sat. Avea 14 ani şi se plimba în şaretă împreună cu surorile, cînd nişte copii au lansat o rachetă. Caii au luat-o la galop, speriaţi. La marginea satului au părăsit drumul şi vizitiul a pierdut controlul echipajului.

Tita l-a împins la o parte şi a reuşit să stăpînească cei patru cai. Cînd au sosit cîţiva bărbaţi călare să dea o mînă de ajutor, i-au admirat isprava.

Satul a primit-o ca pe o eroină.

Cu astfel de amintiri şi-a ocupat mintea în timpul ceremoniei, apărîndu-i pe chip un zîmbet blînd de mîţă mulţumită, pînă a venit clipa îmbrăţişărilor şi a trebuit să-şi felicite sora. Pedro, care stătea lîngă ea, a întrebat-o:
- Şi pe mine nu mă feliciţi?
- Cum să nu. Să fii fericit.

Îmbrăţişînd-o mai strîns decît cereau normele sociale, Pedro a profitat de ocazia unică pentru a-i şopti la ureche:
- În mod sigur am să fiu, căci cu nunta asta am reuşit ce năzuiam de mult: să fiu aproape de dumneata, femeia pe care o iubesc cu adevărat...

Cuvintele acestea au fost ca o briză răcoroasă care aprinde tăciunii gata să se stingă. Chipul ei, obligat de luni de zile să nu-şi arate sentimentele, a trecut printr-o schimbare de necontrolat, a exprimat o mare uşurare şi fericire. De parcă toată fierberea interioară aproape stinsă ar fi fost înviorată dintr-o dată de răsuflarea arzătoare a lui Pedro pe gîtul ei, de mîinile lui fierbinţi pe spatele ei, de atingerea impetuoasă a pieptului lui pe sînii ei... Ar fi rămas aşa nu ştiu cît timp dacă n-ar fi fost privirea pe care i-a aruncat-o Mama Elena şi care a făcut-o să se dezlipească urgent de el. Mama s-a apropiat de ea şi a întrebat-o:
- Ce ţi-a spus Pedro?
- Nimic, mami.
- Pe mine nu mă duci, eu sînt trecută prin ciur şi prin dîrmon, aşa că nu face pe mironosiţa cu mine. E vai şi amar de tine dacă te mai văd alături de Pedro.

După aceste cuvinte ameninţătoare, Tita a încercat să stea cît mai departe de el. Ceea ce n-a putut nicicum a fost să-şi şteargă de pe faţă surîsul sincer de mulţumire. Din momentul acela, nunta a avut pentru ea altă semnificaţie.

N-a mai deranjat-o absolut deloc să-i vadă pe Pedro şi Rosaura trecînd pe la toate mesele şi ciocnind cu invitaţii, să-i vadă dansînd valsul şi tăind mai tîrziu tortul. De-acum era sigură: Pedro o iubea. Murea de nerăbdare să se termine odată petrecerea şi să fugă la Nacha să-i povestească. Abia aştepta ca toată lumea să mănînce tortul ca să poată pleca. Codul bunelor maniere al lui Carreño o împiedica să facă altfel, dar nu o împiedica să plutească în nori în timp ce-şi înghiţea repede felia. Era atît de cufundată în gîndurile ei că nici n-a prins de veste că în jurul ei se petrecea ceva ciudat. O uriaşă tristeţe se înstăpînise peste toţi cei de faţă de cum luaseră prima înghiţitură de tort. Pînă şi Pedro făcea un efort teribil pentru a-şi înghiţi lacrimile. Iar Mama Elena, care nici cînd îi murise soţul nu vărsase nici măcar o lacrimă, plîngea tăcut. Dar asta n-a fost tot: plînsul n-a fost decît primul simptom al unei intoxicaţii ciudate căreia i-au căzut pradă toţi comesenii şi care i-a trimis pe toţi în curte, în grădină şi la baie, unde-şi plîngeau fiecare amorul vieţii lor. N-a scăpat unul, şi doar cîţiva norocoşi au ajuns la baie; ceilalţi au vomitat în colectiv afară. Acum, singura care a scăpat de efectele prăjiturii a fost Tita; după ce a terminat de mîncat a părăsit masa. Voia să-i comunice Nachei cît mai repede că era sigură că Pedro o iubea doar pe ea. Tot gîndindu-se la mutra fericită pe care o va face, nici n-a băgat de seamă nenorocirea care creştea în jurul ei pînă la niveluri alarmante.

Icnind de greaţă, Rosaura a trebuit să părăsească masa de onoare.

Încerca în toate chipurile să-şi domine greaţa, dar lupta era inegală! Voia cu tot dinadinsul să-şi protejeze rochia de mireasă de revărsările rudelor şi prietenilor, dar, pe cînd încerca să traverseze curtea interioară, a alunecat şi n-a mai rămas bucăţică din rochie curată. Un adevărat torent jalnic a cuprins-o şi a tîrît-o cîţiva metri, moment în care n-a mai rezistat nici ea şi a slobozit ca un vulcan o erupţie zgomotoasă de vomă sub ochii îngroziţi ai lui Pedro. Rosaura a suferit enorm pentru acest incident care i-a stricat nunta şi nimic nu i-a scos din cap ideea că Tita fusese cea care pusese special ceva în tort.

Şi-a petrecut toată noaptea gemînd şi temîndu-se să nu maculeze cearşafurile pe care le brodase cu atîta trudă. Fără să stea pe gînduri, Pedro i-a sugerat să lase pentru altă zi desăvîrşirea nopţii nunţii. Însă au trecut nişte luni bune pînă ce el să simtă obligaţia de a o face şi pînă ce Rosaura să îndrăznească să-i spună că se simte bine. Atunci Pedro şi-a dat seama că nu mai putea amîna îndeplinirea rolului său de reproducător, aşa că în noaptea cu pricina a folosit cearşaful nupţial, nu înainte de a îngenunchea în faţa patului şi a pronunţa în chip de rugăciune următoarele cuvinte: "Doamne, nu din destrăbălare sau viciu, ci ca să-ţi dau un fiu care să Te slujească."

Tita habar n-a avut că a durat atîta timp pentru ca nunta să se consume; de fapt, nici nu a interesat-o cum se petrecuse, sau dacă se petrecuse în noaptea de după ceremonia religioasă sau în altă zi.

Tot ce o interesa era să-şi salveze pielea; în seara petrecerii primise de la Mama Elena o bătaie soră cu moartea, cum nu mai primise şi nici nu va mai primi vreodată. Două săptămîni a stat la pat ca să-şi revină. Motivul pentru care maică-sa o bătuse atît de cumplit era convingerea ei că fata, de conivenţă cu Nacha, plănuiseră dinadins să strice nunta Rosaurei, punînd un vomitiv în tort. Tita n-a reuşit nicicînd s-o convingă că singurul element în plus fuseseră lacrimile pe care le vărsase în timp ce pregătea prăjitura. Iar Nacha n-a putut mărturisi în favoarea ei, pentru că, atunci cînd Tita s-a dus la ea în ziua nunţii, a găsit-o moartă, cu ochii deschişi, comprese pe tîmple şi fotografia unui logodnic de demult în mîini.


Va urma...

Reţeta următoare:
Prepeliţe pe petale de trandafir