Oltea Şerban-Pârâu: Stăm de vorbă cu dirijorul Cristian Mandeal, la finalul unei primăveri pline de evenimente concertistice, cel mai recent succes petrecându-se alături de Filarmonica din Dortmund la mijlocul lunii aprilie 2018, solist fiind Andreas Boyde. Despre ce repere ne mai puteţi vorbi în această perioadă?
Cristian Mandeal: Deşi ele s-au petrecut la sfârşitul anului trecut, cred că este important să pomenesc despre câteva evenimente majore de la sfârşitul lui 2017. Acestea au fost concertele din 17 şi 18 noiembrie 2017 cu Panon Philharmonic de la Budapesta (Centrul cultural Bela Bartók) şi Pécs (auditoriul Kodály), având în program Bartók - Suita de dansuri op. 24, Liszt - Totentanz (solist Boganyi Gergely) şi Debussy - Marea. Pomenesc aceste concerte datorită faptului că mă aflu în poziţia aproape unică al unui dirijor român invitat cu regularitate în Ungaria. La acestea s-a adăugat concertul susţinut la Londra în data de 28 noiembrie 2017 la Cadogan Hall în cadrul stagiunii Royal Philharmonic Orchestra, împreună cu pianista Alexandra Dariescu, concert aniversar Dinu Lipatti, având în program Enescu - Rapsodia I, Grieg - Concertul în la minor, Lipatti - Concertino (primă audiţie britanică) şi Ceaikovski - Uvertura Francesca da Rimini. Apoi, pe 5 decembrie 2017, a avut loc concertul de la Istanbul la sala Cemal Reşit Rey, împreună cu Orchestra Română de Tineret, concert aniversar deschizător al anului aniversar dedicat Unirii României, urmat de tristul eveniment al concertului comemorativ din 15 decembrie 2017 dedicat dispariţiei Regelui Mihai I în compania Orchestrei Naţionale şi Corului Academic Radio, având în program Requiemul de Brahms.
Anul 2018 a debutat cu un prim concert în compania Filarmonicii din Belgrad în data de 19 ianuarie 2018, având ca piesă de rezistenţă Simfonia a IV-a de Şostakovici, în primă audiţie sârbă, un colos simfonic rar abordat până astăzi şi, după cunoştinţele mele, încă neatins în România.
Au urmat apoi concertele din 4 şi 5 februarie 2018 cu Filarmonica de la Lübeck având în program dedicat în întregime mării, Britten - Patru Interludii din opera Peter Grimes, Bruch - Fantezia scoţiană pentru vioară şi orchestră (solist Kiril Trusov), Sibelius - Poemul simfonic Oceanidele (primă audiţie locală) şi Debussy - Marea. La 15 februarie 2018 am susţinut un concert cu Filarmonica din Sofia cu programul Beethoven - Concertul pentru pian şi orchestră nr. 5 "Imperialul" (solist tânărul pianist bulgar Evgheni Bozhanov, câştigător recent al concursului de pian de la Leeds) şi Berlioz - Simfonia fantastică.
La 9 martie 2018 am revenit la Filarmonica din Belgrad cu un program Mozart - Serenada Notturna KV 231, Vanhal - Concertul pentru contrabas şi orchestră, Dvorak - Simfonia a IX-a, Din lumea nouă.
A urmat seria concertelor aniversare la 10 ani de existenţă a Orchestrei Române de Tineret din 17, 18, 20 şi 21 martie de la Ateneu 2018, Ruse (din cadrul festivalului local), Chişinău şi Bălţi, având în program Enescu - Rapsodia a II-a, Liszt - Fantezia ungară şi Concertul nr. 2 pentru pian şi orchestră (solistă Plamena Mangova) şi Rachmaninov - Simfonia a II-a. La 30 martie 2018 am susţinut un concert la Iaşi cu Filarmonica Moldova având în program Glinka - Uvertura la "Ruslan şi Ludmila", Prokofiev - Concertul pentru vioară şi orchestră nr. 2 (solistă foarte tânăra glorie locală Mălina Ciobanu) şi Şostakovici - Simfonia a XI-a. A urmat în 6 aprilie 2018 concertul susţinut cu Aalborg Symfonie Orkester (Danemarca) într-un program exclusiv Richard Strauss, cu Suita "Burghezul gentilom", Dansul celor şapte voaluri din opera Salome şi Suita din opera Cavalerul Rozelor. Fiind invitat pentru prima dată, am fost surprins aici atât de calitatea neaşteptată a orchestrei, cât şi de fantastica nouă sală de concert de 1.800 de locuri construită acum patru ani pentru un oraş de aproximativ 150.000 de locuitori. Instantaneu se naşte o întrebare melancolică privind prezentul (şi viitorul) unei capitale europene de peste două milioane numită Bucureşti.
În sfârşit, luna aprilie 2018 s-a încheiat cu cele două concerte avute cu Dortmunder Philharmonie (invitat şi aici pentru prima dată) din datele de 17 şi 18 ale lunii, având în program Weber - Konzertstuck şi Clara Schumann - Concertul pentru pian şi orchestră (solist Andreas Boyde ), iar după pauză Brahms - Simfonia I. A fost un mod minunat de a-mi serba data de naştere, cu atât mai mult cu cât programul se va relua în curând în deplasare la Zwickau, la 31 mai 2018.
Cred că arta unui dirijor matur este şi aceea prin care îşi remodelează în permanenţă procedeele
O.Ş.-P.: Cât de important este contactul cu orchestre atât de diferite pentru un dirijor cu experienţa lui Cristian Mandeal. Există o pondere a interesului îndreptată mai mult către repertoriu sau sunt importante şi orchestrele cu care colaboraţi.
C.M.: În general orice contact cu o nouă orchestră este incitant. În ultimul timp, au fost patru, sau aproape - Lübeck, Sofia (n-am mai dirijat-o de peste 30 de ani, deci ca şi necunoscută), Aalborg şi Dortmund. Fiecare diferită de cealaltă. Este ca şi cum un violonist sau un organist şi-ar schimba mereu instrumentul. Alt sunet, alte obişnuinţe, tradiţii, zestre culturală, aşteptări din partea dirijorului, alte reflexe în reacţie. Apropierea se face însă din mers, din acţiune şi este reciprocă. Ea vine atât dinspre dirijor spre orchestra cât şi invers. E un proces de tatonare în care fiecare entitate încearcă să o asimileze pe cealaltă şi să se adapteze ei, cunoscut fiind faptul că una fără de alta nu este posibilă în procesul de sonorizare şi mai mult, de recreere a muzicii. Lucrul acesta se produce uneori mai uşor, alteori mai greu, depinzând de toţi factorii enumeraţi înainte. Cred că arta unui dirijor matur este şi aceea prin care îşi remodelează în permanenţă procedeele prin care ar putea accede spre exprimarea textului scris, dar şi spre exprimarea de sine. Este un proces sensibil, atât intuitiv, cât şi ca rod al unei experienţe îndelungate, la care se ajunge (sau nu) după zeci sau sute de contacte diverse. De multe ori dirijorii tineri păcătuiesc fie printr-o necumpănită ambiţie de a se impune, ajungând la un fel de siluire a orchestrei, sau dimpotrivă, printr-o incoerentă şi falsă flexibilitate în raport cu voinţa colectivă ce le anihilează într-un final personalitatea. Este o chestiune de timp, dar şi de abilitate psihologică, în a găsi justul echilibru dintre idealul gândirii personale şi raportarea acesteia la realitatea materială cu care te întâlneşti.
Repertoriul abordat are şi el importanţa lui, în sensul în care te poate avantaja sau nu, atât ca structură exterioară cât şi ca afinitate interioară. Mi se pare însă un factor de importanţă secundară, dirijorul fiind îndeobşte tratat ca un ipotetic expert pentru orice fel de muzică intrată în repertoriul curent sau nu. Indiferent de gen, de epocă istorică sau de stil, acesta este obligat să o configureze şi reconfigureze într-un mod convingător.
Clipele de împărtăşanie a două spirite pe calea descoperirii unor adevăruri comune pot fi asemănate doar cu revelaţiile mistice
O.Ş.-P.: De-a lungul timpului aţi colaborat cu mari solişti ai scenei internaţionale. Care sunt numele de care vă face mare plăcere să vă reamintiţi şi de ce?
C.M.: Într-adevăr am avut norocul să întâlnesc pe scenă de-a lungul timpului un mare număr de solişti extraordinari. Mi-e greu să-i enumăr pe toţi cei care m-au impresionat. Nu pot să-i uit însă, în afară de Radu Lupu, pe pianiştii Nelson Freire, Christian Zimermann, Yefrim Bronfman, John Lill, Alicia de Larrocha, Ivo Pogorelich, Bruno Leonardo Gelber, Gerhard Oppitz, Grigori Sokolov, pe violoniştii Ivri Gitlis, Franck Peter Zimermann, Leonidas Kavakos, Maxim Vengherov, Vadim Repin, Julian Rachlin, Victoria Mulova, Shlomo Minz, Isabelle Faust, pe violonceliştii Mstislav Rostropovici sau Johannes Moser, pe legendarul trompetist Maurice Andre, pe marea noastră soprană Ileana Cotrubaş şi câţi alţii. Enumerarea am făcut-o desigur într-o ordine aleatorie.
Fiecare m-a impresionat în sine, prin natura artistică superioară şi individualitatea expresiei, dar şi printr-o relaţie de parteneriat ideal care uneori se năştea din primul moment al întâlnirii, luând înfăţişarea unei identificări afective şi a unei adevărate transpuneri a stărilor proprii, în cea a partenerului. Luau fiinţă astfel momente de neuitat ale unor sublime empatii imposibil de descris prin cuvinte. Cred că nu există o fericire mai mare în viaţa unui artist decât aceste rare momente pe care doar scena ţi le poate oferi, clipe de împărtăşanie a două spirite pe calea descoperirii unor adevăruri comune ce pot fi asemănate doar cu revelaţiile mistice.
O.Ş.-P.: Vă veţi reîntâlni pe scenă cu Radu Lupu la finalul lui 2018. Ştiu că aveţi o relaţie specială de prietenie. Este ea complementară cu cea muzicală sau se prelungeşte practic pe scenă?
C.M.: De Radu mă leagă o relaţie cu totul aparte. Ne-am cunoscut şi împrietenit în primii ani ai adolescenţei, în acel timp al trăirilor ardente, al introspecţiilor scormonitoare, al convingerilor nestrămutate, al căutărilor absolutului. Cântam şi eu la pian (adică încercam să o fac) în acel timp, motiv pentru care am fost puşi alături. Radu mi-a devenit deîndată subiect de admiraţie, modelul suprem a ceea ce eu mă străduiam, fără speranţă, să devin. În timpul verilor în care el revenea acasă, în Braşovul nostru comun, ne întâlneam adeseori la mine acasă petrecându-ne ceasuri bune în faţa unor reducţii de pian la patru mâini ale simfoniilor de Haydn, Mozart, Beethoven, Schubert sau Brahms. Ne prelungeam apoi bucuria plimbându-ne pe străzi şi fluierând concerte pentru pian şi orchestră în care el prelua - desigur - pianul solist, iar eu orchestra. Aducea de la Moscova, unde studia pe atunci, zeci de discuri pe care mi le împrumuta cu generozitate, lucruri nepreţuite, pe care pe atunci nu aveam unde să le găsesc. Îi datorez într-o mare măsură decizia mea finală de a mă îndrepta către muzica simfonică.
Viaţa ne-a despărţit apoi un timp, în care el a devenit monstrul sacru de astăzi, iar eu modestul dumneavoastră dirijor, fiecare cu destinul său atât de diferit. Aflam permanent câte ceva unul despre altul, fără însă a păstra o legătură epistolară sau de altă natură. Joncţiunea am făcut-o după mulţi ani, în 1988, atunci când, spre enorma mea surprindere am fost invitat să dirijez alături de el ca solist la Liverpool. Avea un concert fără un dirijor fixat dinainte şi m-a cerut pe mine! Surprinderea lui a fost la fel de mare când i s-a comunicat că mi se dă voie să plec. Nu ne-am mai despărţit apoi niciodată. Au urmat în ani un şir de alte întâlniri în străinătate sau în ţară. Nu pot să uit prima sa revenire de după revoluţie în care am cântat împreună pe scena Ateneului. A fost un moment de o unică lumină.
Vom cânta din nou împreună la sfârşitul anului 2018, de data aceasta în sala Filarmonicii din Paris. Generos ca întotdeauna, a acceptat să participe în concertul pe care-l voi avea acolo cu Orchestra Română de Tineret. Vom cânta, la dorinţa lui, Concertul nr. 3 de Bartók, reeditând astfel momentul de acum aproape 10 ani, atunci când l-am abordat pentru prima dată împreună cu Orchestra Halle din Manchester. Concertul îl vom anticipa la Bucureşti şi îl vom repeta apoi la Basel. Iată, cel puţin pentru mine, o întâlnire de viaţă providenţială.
Se spune, pe drept cuvânt, că a te afirma este greu, dar încă şi mai greu este a te menţine.
O.Ş.-P.: Ca parte a programului de celebrare a Anului Centenarului în lume, Orchestra Română de Tineret are în continuare în plan mai multe evenimente. Ce vi se pare semnificativ în acest context, dacă vă raportaţi la colaborarea cu ei care, iată, a ajuns la frumoasa cifră de 10 ani.
C.M.: În afara concertelor cu Radu Lupu mai sus pomenite, Anul Centenarului ne va duce în luna august 2018 pentru a patra oară la Berlin, în cadrul festivalului Young Euro Classic, unde, pe lângă Simfonia a XI-a de Şostakovici îl vom avea ca protagonist pe tânărul pianist Mihai Ritivoiu, şi vom prezenta o nouă piesă orchestrală de Dan Dediu, special compusă pentru acest eveniment. Vom prelungi scurtul nostru turneu, apoi, cu o a doua prezenţă la Toblach - Dobiacco, loc în care de ani buni se desfăşoară festivalul de vară Gustav Mahler. Remarcabilă este şi prezenţa noastră din octombrie 2018, la Viena, în celebra sală Musikverein unde, alături de cvartetul de percuţie Waves vom interpreta Simfonia Manfred de Ceaikovski.
O.Ş.-P.: Simţiţi că în relaţia cu Orchestra Română de Tineret se intră într-adevăr în altă etapă?
C.M.: Într-adevăr, aceste evenimente dedicate Anului Centenarului se suprapun cu anul nostru aniversar a 10 ani de existenţă. În acest spirit, vă spuneam, am şi avut un prim şir de evenimente în luna martie 2018, la Bucureşti şi Ruse, incluzând neapărat şi pe cele din Basarabia, ca loc obligatoriu în definirea noastră de orchestră românească. Tot ceea ce va continua de-a lungul anului 2018 se doreşte a fi înscris în aceeaşi conotaţie aniversară dublă.
Deşi tânără, vârsta de 10 ani a orchestrei îi dă un nou prestigiu şi în acelaşi timp obligă. Se spune, pe drept cuvânt, că a te afirma este greu, dar încă şi mai greu este a te menţine. În ultimii ani, această orchestră s-a impus ca un nou reper cultural al României cu valoare de brand naţional. S-au perindat trei generaţii de tineri muzicieni de pe tot cuprinsul ţării, într-un număr impresionant de aproximativ 1.000 de instrumentişti ce şi-au completat şi perfecţionat abilităţile interpretative individuale, învăţând în paralel să se exprime plenar în cadrul riguros impus de apartenenţa la o colectivitate superioară. Mi-e greu să pretind că după 10 ani am fi intrat într-o nouă etapă. Orchestra se naşte şi renaşte fără întrerupere, noile generaţii înlocuindu-le rapid pe cele devenite între timp mature. Lucrul este fără de sfârşit şi fără o finalitate vizibilă. Nu te poţi pensiona ca membru al unei orchestre de tineret. Scopul acesteia este să creeze noi şi noi eşaloane de instrumentişti bine pregătiţi pentru o viitoare carieră într-o orchestră profesionistă, aducând în cadrul acestora nu doar o contribuţie artistică superioară, dar şi o nouă mentalitate, mai sănătoasă faţă de trecut, privitoare la calitatea şi obligaţiile unui instrumentist de orchestră. Sper din tot sufletul că investiţia noastră comună, a lui Marin Cazacu şi a mea, să-şi dea pretutindeni roadele aşteptate într-un viitor nu prea îndepărtat. Filarmonica din Cluj, acolo unde s-au adunat în prezent cei mai mulţi foşti membri ai Orchestrei de Tineret, este un prim exemplu actual dătător de speranţă. La acest moment, această orchestră a crescut la dimensiuni încă neatinse în trecut.
O.Ş.-P.: Participaţi la preselecţii pentru această orchestră de mai mulţi ani, cum percepeţi potenţialul muzicienilor români tineri la nivelul anului 2018.
C.M.: Preselecţiile sunt obligatorii. Nimeni nu intră neaudiat în acest colectiv. De-a lungul anilor, interesul tinerilor pentru a participa în orchestră a crescut în mod îmbucurător. La fel şi pretenţiile noastre, a celor ce îi preiau. Aparent problema majoră se află în sistemul nostru de învăţământ. Sunt puţini aceia care se ridică la standardele impuse de noi. Mi-e însă greu să decid dacă nivelul general a scăzut sau dacă pretenţiile noastre au crescut. Fapt este că găsim tot mai rar oameni suficient de bine pregătiţi. Evoluţia nivelului nostru repertorial contribuie desigur şi ea la puţinătatea valorilor potrivite nouă. La pretenţiile noastre crescute tot mai puţini fac faţă de la început. Din păcate, sau din fericire, acesta este mersul lucrurilor în întreaga lume. Repertoriile şi performanţele orchestrelor de tineret de pretutindeni au devenit concurenţiale cu marile ansambluri, iar noi trebuie să ţinem pasul în condiţiile în care mijloacele noastre materiale nu reuşesc să acopere necesităţile pregătirii orchestrei într-un timp adecvat lipsei lor de experienţă. Vreau să spun că, dacă în Europa occidentală un program de concert este lucrat timp de două-trei săptămâni chiar, la noi, datorită lipsei de fonduri, pregătirea se face în maximum 5-6 zile de repetiţie. Iată încă un handicap ce trebuie acoperit din mers. Tinerii noştri trebuie să asimileze materiale uneori foarte grele într-un timp înjumătăţit faţă de ceilalţi şi să se integreze mult mai rapid în pretenţiile cântului în colectivitate. Trebuie să vedem însă şi partea bună a lucrurilor. În felul acesta ei pot avea şansa de a se dezvolta mai repede decât alţii.
O.Ş.-P.: Ce îşi propune pentru viitor Cristian Mandeal, unul dintre cele mai importante nume ale artei interpretative româneşti a cărui activitate se desfăşoară atât în interiorul cât şi în afara hotarelor României? Ce urmează?
C.M.: Concertul aniversar a 140 de ani de existenţă ai Filarmonicii din Braşov din data de 3 mai 2018, cu un program Dvorak - Concertul de violoncel şi orchestră (solist Alexander Rudin) şi Simfonia a VIII-a a reprezentat o bucurie pentru mine fiind vorba despre oraşul în care m-am născut. După concertul cu Filarmonica din Dortmund din 31 mai 2018 de la Zwickau, voi prezenta un program interesant la Cluj cu Filarmonica Transilvania, pe 8 iunie 2018, Mahler - Lieder eines fahrendes Gesellen şi Enescu - Simfonia a II-a. Vor fi şi alte concerte în a doua jumătate a anului 2018, dar mai amintesc doar câteva acum. Între 7 şi 12 august 2018, cu Orchestra Română de Tineret voi evolua la Sinaia, în Festivalul "Enescu şi muzica lumii" şi la Ateneul Român în Festivalul "Vara Magică", concerte ce vor preceda apariţiile de la Konzerthaus Berlin din Festivalul Young Euro Classic şi Festivalul "Alto Adige" de la Dobiacco. Un foarte important pentru mine Concert comemorativ Erich Bergel (20 de la dispariţie) cu Filarmonica Transilvania va avea loc pe 28 septembrie 2018, în program Bach-Bergel - Arta fugii. O altă serie cu Orchestra Română de Tineret pe 16 octombrie 2018 la Timişoara, Sala Capitol şi 18 octombrie 2018 la Viena, Musikverein, va fi urmată de un alt Concert aniversar (90 de ani) cu Orchestra Naţională Radio, cu un program ce va debuta cu o piesă românească, îl va avea ca solist pe Liviu Prunaru în Concertul pentru vioară şi orchestră de Ceaikovski şi va cuprinde celebre Carmina burana de Orff, după care voi reveni la Filarmonica Moldova din Iaşi pe 9 noiembrie 2018. Seria de trei concerte avându-l ca solist pe Radu Lupu alături de Orchestra Română de Tineret va reprezenta culminaţia acestei perioade, cu trei concerte pe 28 noiembrie 2018 la Ateneul Român, 30 noiembrie 2018 la Paris, în Sala Filarmonicii, în deschiderea Sezonului cultural "Franţa-România" şi 2 decembrie 2018 la Basel,, Sala Auditorium. În decembrie se mai anunţă două concerte aniversar - al treizecilea concert al meu cu Filarmonica din Belgrad pe 14 decembrie 2018 şi Concertul aniversar Lanto cu numărul 100 pe 22 decembrie 2018 la Ateneu.
Doresc ca fiecare nouă apariţie de-a mea să se constituie în eveniment.
O.Ş.-P.: Ce este important pentru Cristian Mandeal la actualul moment al carierei în contextul alegerilor pe care le face între ofertele pe care le primeşte.
C.M.: La vârsta mea totul este important, începând de la sănătate. Mă simt încă în deplină putere de muncă şi, har Domnului, nu m-am plictisit de ea. Activitatea constantă îmi alimentează mereu alte surse de energie. Nu mă interesează nici unde, nici ce, nici cu cine mă exprim, nici chiar cum sunt plătit. Important pentru mine acum e să pot comunica, să predau ştafeta, să am şansa de a mă putea exprima acum, pe ultima sută de metri. Important pentru mine e să lucrez neîntrerupt. Dar nu oricum. Doresc ca fiecare nouă apariţie de-a mea să se constituie în eveniment. Sunt la vârsta în care am acumulat îndeajuns pentru a avea ce comunica, atât sub forma de cunoaştere, cât şi sub cea de creativitate. Mi-ar plăcea să-mi autocataloghez fiecare concert ca pe o reuşită, eventual ca pe un reper pentru cei cu ajutorul cărora mă exprim, sau pentru cei cărora mă adresez. Vorbind oarecum în glumă, ca oricare ardelean ce se respectă, doresc să las ceva înapoi, măcar pentru următoarea generaţie.