Strada SUBLIMINĂRII

În anul 1949, pe când Stalin se fotografia cu Mao şi puneau la cale sărbătorirea zilei de 1 Mai pentru prima dată, când fetele din Saratosa (the Sun Debs) defilau în costume de baie pe-o plajă cu palmieri pentru prima dată, când boxerul iubit de Edith Piaf zbura cu avionul pentru ultima dată, undeva, într-un laborator din America, doi neurofiziologi descopereau în creierul unui motan un sistem prin care se putea modifica activitatea cortexului. Americanii au stimulat motanul până când acesta a miorlăit cum nu mai miorlăise niciodată. Apoi, au distrus sistemul şi motanul a căzut într-o comă profundă. Astfel a început marea aventură ştiinţifică a explorării cognitive, a experienţelor din neuroştiinţă, a analizării activităţii subliminale. Ce este o imagine subliminală? Atunci când imaginea rămâne pe retină după ce am văzut-o, dar noi nu suntem conştienţi că ea a rămas, avem de-a face cu o imagine subliminală. De ce? Pentru că ceea ce vedem e dincolo de pragul vederii noastre conştiente. Un fel de non-vedere. Să examinăm fenomenul.
 
Suntem în autobuzul 133. Un Mercedes cu aer condiţionat pe timp de iarnă şi saună vara. Sau invers, dar foarte rar. La capătul liniei, undeva pe lângă ce-a mai rămas din Gara Basarab, urcă un tânăr cu ochelari Police. O fată cu tocuri evazate se aşază lângă el, pe un scaun de la mijlocul maşinii. Deasupra, pe geamul din spatele şoferului, pe un monitor, defilează numele staţiilor în care va opri autobuzul şi imagini din New York, Paris, Roma, întrerupte de o reclamă pentru un cabinet veterinar. Şoferul stă sprijinit de scara Mercedesului, mănâncă un hot dog, bea apă dintr-un pet, aruncă cu sticla după un câine, nu-l nimereşte, se urcă nervos în autobuz, bagă cheile în contact, nu-l nimereşte, contactul, se uită în oglinda retrovizoare, apasă pe ambreiaj, accelerează şi, în sfârşit, nimereşte câinele, care latră pentru ultima dată în timp ce el, şoferul, din ce în ce mai nervos, apasă pe un buton care deschide timp de 133 milisecunde uşa pneumatică a autobuzului, timp suficient să i se pară că şi-a prins un deget şi să urle în limba română cu accente circumflexe. Fata cu tocuri evazate nu vede decât ketchup-ul de la hot dog cum se prelinge pe inelarul lui, ca în Regele Lear de Andrei Şerban. Tânărul de lângă ea vede tocuri imaginare, ascuţite, un revolver Magnum Force 4,5 şi ruta New York - Paris - Roma. Câinele rămâne lat în staţia Fluviului. Autobuzul 133 porneşte, opreşte în toate staţiile prescrise de RATB, urcă şi coboară oameni, plouă, sunt stropite blocuri, grădiniţe, şcoli, universităţi, Foişorul de Foc, Traian, Nerva Traian, Timpuri Noi, Văcăreştii până la Tineretului. Tânărul cu ochelari Police şi revolver imaginar a coborât de mult. Fata nu. Corpul ei a rămas, fără o motivaţie aparentă, pe acelaşi scaun, ghidată de stimuli inconştienţi. Percepţia imaginii câinelui, cel de la capătul liniei 133, timp de câteva milisecunde, i-a invadat subconştientul, i-a modificat comportamentul, cerul gurii. Fata latră şi transmite SMS-uri subliminale. Un motan, fără cortex stimulat, miorlăie neuroştiinţific. Adevărul nu e decât un eveniment relativ, a zis William James, cu tristeţe mascată. Autobuzul 133 trece pe strada Subliminării între orele 4:50 dimineaţa şi 23:05. Joia.