Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Luni de fiere


Pascal Bruckner, traducere de Vasile Zincenco

05.01.2005
Editura Trei
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Pascal Bruckner
Luni de fiere
Editura Trei, 2001


traducere de Vasile Zincenco


  Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****

Ziua întâi


Eternitatea, domnule, începu pentru mine într-o seară de iulie în autobuzul 96 care face naveta între Montparnasse şi Porte des Lilas. Era acum patru ani. La intersecţia de la Odéon, veni să se aşeze în faţa mea o fată îmbrăcată cu o fustă neagră cu volane, cu şosete albe lungi întinse pe glezne. Instantaneu privirile mi se fixaseră asupra ei. Fui literalmente uluit de acest chip pe care-l contemplam ţinându-mi răsuflarea. Nu ştiu ce admiram mai mult în el: obrajii care păreau o pastă frământată în lapte sau genele care mângâiau nişte ochi verzi făcând în acelaşi timp o stavilă în calea privirilor indiscrete. Nu o vedeam, eram orbit, hipnotizat şi aveam o singură dorinţă: să o abordez; o singură groază: să o las să plece. Se prea poate ca admiraţia mea să fi fost lipsită de măsură căci necunoscuta întoarse curând capul cu un suspin excedat şi îmi fu teamă o clipă să nu-şi schimbe locul. Dar această reticenţă căreia îi găseam un anumit rafinament mi-o făcu şi mai dragă.

Nu râde de autobuz: nu există un loc de elecţiune pentru o dragoste la prima vedere. Chiar şi o cutie pe roţi poate deveni anticamera paradisului atunci când crezi în hazard. Preferinţa mea se va îndrepta întotdeauna spre fiinţa întâlnită întâmplător şi nu spre cea pe care mi-o prezintă prietenii: căci soarta care a favorizat conjuncţia noastră va continua în chip misterios, îmi închipui, să o fecundeze. Iar neprevăzutul rămâne singura putere în stare să dea căldură vieţii.

Groaza îmi venea aşadar din aceea că nu găseam nici un cuvânt ca să rup tăcerea, că iroseam ocazia acestui faţă-în-faţă rapid. Cum să eviţi primele cuvinte veşnic aceleaşi, cum să te arăţi în acelaşi timp delicat, original, seducător, ispititor? Întrebare gravă care fu, presupun, cea a Diavolului în ultima seară a Facerii.

Îmi veni în ajutor controlorul: niciodată nu-i voi mulţumi îndeajuns RATP-ului pentru cooperarea acestuia. Ne ceru biletele. Frumoasa mea vecină pretinse că şi-a pierdut tichetul pe jos. Eram cu toţii aplecaţi ca să căutăm printre gunoaie micul carton galben. Funcţionarul îşi pregătea deja procesul-verbal. Ea îşi lăsase ochii în jos roşie de ruşine: înţelesei că minte. Această tulburare îmi merse drept la inimă. Fără să mă vadă nimeni, îi strecurai în mână propriul meu tichet pe care tocmai i-l arătasem controlorului. Ea avu un moment de stupoare apoi îmi surâse. Controlorul se îndepărtă. Eram salvat: aveam amândoi o întâmplare. Înţelegi de ce după asta spun nu gratuităţii transporturilor în comun. Contravenienta mea îmi mulţumi printr-o apăsare de mână dar comise greşeala teribilă de a-mi restitui tichetul. O doamnă care ne supraveghea, o curcă grasă cu permanent, ne reperă tertipul şi-l strigă pe controlor. Autobuzul tocmai se oprise în staţia Saint-Paul: avui doar timpul să-i dau cu tifla delatoarei noastre şi să cobor. Eram pierdut, aş fi plâns de turbare: îi adresai complicei mele mari semne cu mâna dar vehiculul o smulse curând vederii mele. Rătăceam ca un damnat: Parisul nu este mare dar fiinţele pot dispărea în el ca într-un puţ. Nu mai aveam decât o singură dorinţă: să o revăd cu orice preţ, chiar dacă ar fi trebuit să-mi petrec toată vara căutând-o
.


Bărbatul care-mi spunea aceste vorbe se afla lângă mine într-o cabină de pachebot, în plină Mediterană. Era noapte. Cu picioarele acoperite de un pled, aşezat într-un fotoliu, îşi plimba de colo colo nişte ochi neliniştiţi şi şovăitori pe care şi-i punea din când în când pe ai mei. Avea un chip răvăşit pe care nu puteai pune nici o vârstă dar în care rămâneau totuşi câteva urme de tinereţe. Întreaga sa persoană respira o stranie nelinişte, o nervozitate stăpânită. În seara aceea, deşi distant - căci l-am urât pe Franz încă de la prima noastră convorbire, cu o ură proporţională cu ascendentul pe care-l exercita asupra mea, - eram încă departe de a fi ghicit gândurile acestui om pervers. Ascultam pur şi simplu debitul regulat al frazelor lui, vocea sa de zăvor scârţâitor pe care o însoţea susurul melancolic al unui ceainic.

Dar să-mi fie îngăduit să precizez împrejurările în care ne-am întâlnit. Tocmai împlinisem treizeci de ani şi plecam în India cu Béatrice, prietena mea. Eram fericiţi, siguri că mergem în întâmpinarea unui adevăr. Era 28 decembrie 1979. Părăsisem Marsilia în dimineaţa aceea la bordul feribotului turc Truva care asigura, via Neapole-Veneţia-Pireu, ultima legătură maritimă între Franţa şi Istanbul. Dacă evidente raţiuni ne împingeau să părăsim pentru câteva luni plictiseala unei meserii devalorizate - eram profesor de litere într-un liceu parizian, Béatrice profesoară de italiană, - fugeam mai ales atraşi ca de un magnet de Orient. Era în acest cuvânt o pulbere de aur fin, o auroră strălucitoare care mă răpeau. Vibram la splendoarea sa imprecisă, iar prejudecata mea pentru acest pământ îndepărtat ţinea, cred, de fervoare. Mă duceam în Asia în întâmpinarea unei dezordini sacre pe care Europa nu mi-o mai oferea, pentru ca să abandonez tot ce nu-mi era indispensabil. Pentru această călătorie, pe care Béatrice şi cu mine o pregăteam de multă vreme, luasem un an de concediu fără plată de la Ministerul Educaţiei naţionale şi lucrasem toată vara la o companie de asigurări. Dorinţa de a ajunge până-n India în mici etape şi de a nu ne grăbi la începutul unui lung periplu motivase alegerea unui vapor, cu atât mai mult cu cât această linie, ieftină şi deficitară, era sortită să dispară.

Să ne închipuim atmosfera de speranţă, de indeterminare a unei traversări la începutul ei. Un pachebot, oricât de modest ar fi el, este mai mult decât un mijloc de transport: o stare de spirit. O dată trecută pasarela, viziunea despre lume se schimbă, devii cetăţeanul unei republici deosebite care este un loc închis ai cărui ocupanţi sunt cu toţii fără ocupaţie. Mi-a plăcut imediat felul în care culoarele înăbuşeau zgomotele, şi grelele duhori care zăceau aici, amestec de mirosuri marine şi de cauciuc încins. Truva, vechi vas de linie norvegian reparat de turci, n-avea nimic dintr-un mastodont cu micul său coş de fum înfipt pe şira spinării ca un degetar răsturnat. Prinsă între doi pereţi metalici, cabina noastră era un dulap strâmt mobilat cu două paturi suprapuse şi cu un minuscul lavabou. "Ce cavou frumos, spusese Béatrice intrând, ia tu sarcofagul de sus, eu îl iau pe cel de jos." Paharul pentru periuţa de dinţi tremura lângă armătura de fier a lavaboului şi întreaga noastră cămăruţă fremăta de trepidaţiile motorului. Aveam un cantonament modest dar perspectiva unor surâzătoare promiscuităţi amoroase ne consola de absenţa luxului şi a spaţiului. Şi pe urmă era hubloul, iar eu am găsit întotdeauna hublourilor un farmec deosebit: farmecul de a vedea tot fără să fii niciodată văzut. E mica gaură a cheii prin care o să surprinzi secretele mării, o confruntare fără pericol cu monstrul sărat, un renghi jucat adversităţii elementelor lichide.
Imensitatea are nevoie să fie abordată prin această lucarnă, şi mai emoţionantă atunci când este încadrată de perdele şi dă cabinei înfăţişarea unei case de păpuşi. Iar în spatele fiecărui gemuleţ exista o locuinţă, fiinţe vii, mii de destine încrucişate.

De altfel, în dimineaţa plecării noastre, la Marsilia era o vreme de o miraculoasă frumuseţe: soarele bătea în flancurile vasului, iar sub focul lui bastimentul nostru scorojit strălucea ca o bucată de zahăr. Eram fericit, aveam aprobarea luminii, adică a zeilor şi vedeam în aceasta un bun augur pentru restul călătoriei. Savuram consistenţa îngheţată a aerului, asemănătoare cu a şerbetului, pe care un vânt dinspre uscat îl impregna cu parfumuri de plante aromate şi de pini silveştri. În depărtare, alte pacheboturi, jucării albe, tăiau mătasea orizontului. Niciodată nu simţisem asemenea impresie de beatitudine. Tulburat de sentimente pure, privind cum coastele franceze se estompează într-un abur luminos, temându-mă încă uneori că sunt jucăria unui vis, cu greu îmi stăpâneam exaltarea.



Această primă zi dintr-o traversare care trebuia să numere cinci zile fu extraordinară prin impresia de vid fericit pe care mi-o lăsă. Toată lumea ştie că la bordul unei nave nu se-ntâmplă niciodată nimic, dar că simţi aici o plictiseală de calitate superioară care seamănă a euforie. Cea mai mică platitudine dintre Béatrice şi mine căpăta în contextul plecării valoare de talisman. Această odisee ne scotea sufletul la iarbă verde pe lungile câmpii ale punţilor, fără să vedem pe nimeni, absorbiţi cu totul unul de către celălalt. Era prima noastră escapadă de cinci ani de când trăiam împreună: trăiserăm puţin şi totuşi mult dar prin procură, prin intermediul sutelor de cărţi pe care le citiserăm. Cuplul nostru era o bibliotecă, in-folio-urile ne ţineau loc de copil şi de călătorii. Şi ezitaserăm multă vreme înainte de a întreprinde această peregrinare care ne dădea peste cap cele mai dragi obişnuinţe. Béatrice avea frumuseţea marcată a unei anglo-saxone şi, deşi de vârsta mea, ştiuse să-şi păstreze un farmec de adolescentă. Chiar corpul ei ezita între fetiţă şi femeie, iar dacă n-ar fi fost lunga cascadă de valuri roşcate care încadra un chip încântător, grav uneori, i-ai fi dat doar douăzeci de ani. Îi spuneam "hărăzita mea" şi ne spuneam la ureche secrete pe care le cunoaşte toată lumea dar pe care noi nu voiam să le împrăştiem.

La masă eram puţini, doar treizeci, într-un restaurant care putea să conţină cel puţin două sute de persoane; strânsă la patru mese, mica trupă simpatiză repede. Mesele sunt marile distracţii ale croazierelor: la ele îţi inspectezi tovarăşii de drum ca să ghiceşti cine sunt, ce fac, ce-o să faci cu ei. În această viaţă închisă, necunoscuţii capătă o importanţă extremă iar în mintea pasagerilor bântuie dorinţa de a lega cunoştinţe agreabile. Se aflau aici, în afară de inevitabilele contingente de nemţi şi de olandezi, câţiva italieni şi un mic grup de studenţi greci şi turci. Credeam că plutesc pe o arcă în care vor fi fost îngrămădiţi un specimen din fiecare ţară limitrofă cu Mediterana. Neştiind cum să conversăm şi după ce am încercat mai multe limbi latine, convenirăm să ne oprim la engleză ca idiom comun. Cum foarte puţini o vorbeau corect, rezultau de aici lungi întârzieri în debitul cuvintelor, quiproquo-uri care ne făceau să râdem, iar fiecare mânca, bea ca şi cum nu mai trebuia să ni se servească altă masă până la sosire. Mă lăsam fără reţinere în voia plăcerii de a ne descoperi unii pe alţii, fie numai din ochi, gândindu-mă că mâine, poate, le vom spune, tuturor acestor oameni pe nume.

Tocmai ne sculaserăm de la masă când Béatrice îmi ceru să o aştept două minute în faţa uneia din uşile de la lavabourile rezervate femeilor. Întârzia să vină; pătrunsei în silă la rândul meu în acest loc. O găsii aplecată asupra unei tinere înlăcrimate al cărei machiaj îi înnegrise obrajii.
- Ce s-a-ntâmplat?
- A fumat prea mult haşiş, îmi răspunse Béatrice.

Nu putui să ascund o ridicare din umeri.

Necunoscuta îşi înteţea hohotele. Era îmbrăcată cu un hanorac căptuşit şi cu blugi. N-o văzuserăm la prânz. Lamentaţiile ei mă iritau. La întrebările noastre răspundea cu monosilabe ca şi cum curiozitatea noastră o deranja, vorbe confuze din care reieşeau furia ei că se afla la bord şi nerăbdarea de a părăsi nava. Ne spuse că se cheamă Rebecca. Ajunsese într-o stare de abrutizare în care încetează orice grijă pentru aparenţe.
- Unde mergeţi? reuşi ea să articuleze cu o voce încleiată.
- Istanbul mai întâi, după aceea India şi poate Thailanda.
- India, dar e o chestie complet demodată!

Nu-i replicai nimic, punând această reflecţie pe socoteala beţiei.
- Te conduc la cabina ta, îi spuse Béatrice.
- Eşti... eşti drăguţă... părul tău îmi aminteşte de... prăjitura cu miere de Roch Hachanah.
- Vino pe punte, aerul proaspăt o să-ţi facă bine.

Trebui să o susţin de-a lungul culoarului; soarele făcu să-i sclipească la gât un lanţ şi un pandantiv: două degete întinse contra deochiului. Începuse din nou să delireze, trecând de la râs la plâns, mormăind fraze fără şir care o făceau să pufnească în râs. Mi-era ruşine şi mă temeam să nu fim văzuţi în tovărăşia ei. Simţindu-mi rezerva, Béatrice îmi ceru frumos să le las.

La întoarcerea ei făcui un comentariu dezabuzat asupra amărăciunii de a-i găsi în plină mare pe copiii pribegi ai străzii Huchette şi ai bulevardului Saint-Michel.
- Nu spune asta, Didier, e frumoasă şi pare foarte nefericită.
- Nefericirea ei nu mă interesează şi nu m-a izbit frumuseţea ei.

Incidentul fu închis printr-o serie de săruturi, şi începu o după-amiază la fel de calmă şi de încântătoare ca dimineaţa. Mica punte pe care ne lungiserăm ca să citim, eu Bhagavad Gita, Béatrice un roman de Mircea Eliade, era o adevărată terasă tăiată cu briciul pe cer şi adăpostită de vânt de coşul de fum. Doar zgomotul făcut de paginile întoarse de prietena mea întretăia îndepărtatul frecuş al apei de coca navei şi gâfâitul maşinilor. Orice voinţă pierea, ne cuibăream în căldură, amorţiţi de lumina care se izbea, din proră până la pupa, de acest imens palat de oţel alb.

La apusul soarelui şi în timp ce cădea o noapte rece, gustarăm în alcovul nostru o sfântă oră de voluptate. Copleşit de atâtea emoţii, aş fi adormit imediat dacă Béatrice n-ar fi insistat să o însoţesc la cină. Comparată cu seninătatea impozantă de afară, vasta sală de mese, deşi cam goală, zumzăia ca un stup; şi ai fi zis că mica încărcătură care o popula, înscrisă între pereţii săi fremătători, scotea din ostilitatea rece a mării comori de intimitate şi voie bună. La masă, făcurăm cunoştinţă cu unicul pasager indian de la bord - un sikh naturalizat englez, medic de profesie, care trăia la Londra şi se ducea la Istanbul la un congres de acupunctură. Raj Tiwari, acesta era numele lui, râse tare când mă văzu cu Bhagavad Gita sub braţ.
- Ştiţi că nimeni nu mai citeşte aşa ceva în India. În afară de nostalgici.
- E totuşi baza culturii dumneavoastră.
- Nu mai mult decât Biblia pentru dumneavoastră. Şi apoi atenţie: zeii suportă foarte prost exportul. Divinitate terifiantă la Calcutta, Kali este doar un idol de ghips la Paris.
- Didier vrea să se retragă într-un ashram, spuse Béatrice, înţepătoare.
- Ca să mulgă vacile toată ziua? Ce idee ciudată când ai o soţie atât de frumoasă ca dumneavoastră!

Râserăm toţi trei şi conversaţia alunecă spre altceva. Raj Tiwari, îmbrăcat într-un costum de tweed, vorbea o engleză elegantă şi avea acea nobleţe a trăsăturilor proprie indienilor adulţi. Entuziasmul nostru pentru India îl miră şi de trei ori ne întrebă de ce nu ne ducem mai degrabă în Singapore sau în Taiwan, ţări curate şi moderne. Aceste restricţii mă descumpăneau dar manierele lui afabile, complimentele pe care nu înceta să i le adreseze lui Béatrice ne încurajară să-l urmăm după cină la barul de la clasa întâi, îmbrăcat în întregime în lambriuri de o culoare caldă, ca mierea, cu banchete de piele groasă şi un pian alb acoperit cu o husă. Noi care beam rareori intrarăm curând, mulţumită bunei calităţi a ginului şi a burbonului, într-o veselă ebrietate, iar Béatrice se arăta cea mai zgomotoasă şi mai exuberantă dintre noi trei. Oaspetele nostru era în vervă, şi ca s-o facă să râdă şi mai mult spunea cele mai nebuneşti lucruri.
- Chiar înainte de a părăsi India, englezii, ca s-o occidentalizeze pentru totdeauna, au presărat pe peninsulă coteţe de găini ultramoderne. Selecţionate, bilingve, absolvente ale celor mai bune colegii, aceste găini aveau particularitatea că ouau ouă gata pregătite, fierte, tari, moi, care plecau direct pe masa colonilor. Ştiind galinaceele puţin receptive la propaganda politică, guvernul britanic conta pe aceste realizări spectaculoase ca să facă să eşueze mişcarea atutonomistă a lui Gandhi. Urma să fie creată găina omletă, o de-abia schiţată contorsiune a bazinului pe o melodie de ragtime era de-ajuns ca să amestece albuşurile cu gălbenuşurile - găinile alese luaseră cursuri de step -, când propaganda non violentă le atinse şi pe păsări, care declanşară faimoasa grevă a micului dejun, "bacon and eggs strike". Independenţa din 1947 făcu să le bată ceasul acestor crescătorii: găinile colaboraţioniste trebuiră să abandoneze engleza şi să se întoarcă sub ameninţarea unor sancţiuni la ouatul ouălor crude.

Deşi perfect nebunească, această istorioară şi altele câteva declanşară în noi valuri de veselie pe care le favoriza alcoolul. Şi ne despărţirăm de Tiwari în cea mai bună dispoziţie după ce mi-a cerut permisiunea să o sărute pe Béatrice pe obraji. Acest mic chef ne distrase: îmi culcai prietena cu o grămadă de dezmierdări şi, promiţându-i că mă întorc imediat, ieşii pe punte ca să-mi piară beţia. Aerul rece îmi ardea nările, era lună plină şi priveam vibraţia fosforescentă a siajului care în ciuda întunericului lumina marea în urma noastră înainte de a dispărea în noapte. O pânză lăptoasă se scurgea pe pereţi şi pe bărcile de salvare, un vânticel uscat făcea să trosnească cordajele. Paşii mă purtau cu totul firesc la etajele superioare ale pachebotului care adăposteau, în afară de o piscină, închisă iarna, un mic bar care slujea şi de discotecă. Intrai jurându-mi să nu rămân decât câteva minute. Se aflau aici vreo zece masculi, şi o fată care dansa singură în mijlocul ringului, într-un pantalon de satin negru mulat pe corp. Mă aşezai şi mă uitai la ea, pătrunzându-mă de spectacolul sânilor săi tari, al coapselor cambrate, al braţelor care băteau spaţiul ca o pereche de aripi. Silueta sa care se învârtea, rapiditatea aeriană a gesturilor alcătuiau un desen ataşant. Cine putea fi? Nu se uita la nimeni, aluneca pe podele cu uşurinţa unui voal, prinsă sub cupola de luminozitate care o aspira în sus, când, deodată, încetând să se mai învârtă, părăsi ringul şi merse să se aşeze la bar. Spre surprinderea mea, crezui că o recunosc pe tânăra înlăcrimată de după-amiază. Mă dusei la ea. Pe cât de fadă şi de ridicolă o găsisem după prânz, pe atât de atrăgătoare mi se păru în acea seară. Îşi lungise pleoapele cu fard, îşi acoperise pomeţii cu carmin iar dunga foarte dreaptă a nasului, părul său întunecat tras spre spate îi dădeau o uşoară notă orientală.
- Cum vă mai simţiţi?
- Ce vă interesează?
- Bine dar... plângeaţi la toaletă, nu vă amintiţi?
- Ar trebui să găsiţi altceva, ca să abordaţi fetele.

Această brutalitate mă descumpăni; iar când sunt stingherit, orice se poate spune, numai că îmi găsesc replicile nu. Înciudat, mă îndepărtai. Mă strigă înapoi:
- Vino, te-am recunoscut, bineînţeles; dar recunosc pe cine am chef.

În această frază, nu auzisem tutuitul: şi totuşi, în ciuda familiarităţii ei, vorbea cu un fel de bravadă tristă. Ochii ei prelungi, migdalaţi, zidiţi în spatele tăieturilor lor, mă priveau fără să mă vadă ca şi cum ea lăsa transparentă ideea existenţei mele.
- De-a ce vă jucaţi?
- Mă joc de-a conduce jocul.

Izbucni în râs. Era în acelaşi timp burlesc şi penibil.
- Dansezi?
- Oh... oh nu, dansez foarte puţin.

Mă simţeam deja atât de stingherit încât aş fi murit de frică să mă arăt cu ea: sunt strălucit uneori când ar fi de-ajuns să fiu mediocru, însă întotdeauna paralizat în locurile unde veselia e obligatorie.
- Nu mă miră, eşti ţeapăn ca un boy-scout.

Izbucni iar într-un râs uşor iar ochii traşi spre tâmple îi corectară o clipă severitatea chipului. Mi se înghesuiau în minte mii de banalităţi, de întrebări convenţionale. Vru să afle cum mă cheamă şi numele meu păru să o decepţioneze. Nu mai ştiam ce vrea şi nu găseam nimic ce să-i replic. Atitudinea mea jalnică era fără doar şi poate comică.
- Didier, spune-mi ceva nostim, distrează-mă.

Această cerere mă lăsă buimac. Eram nemulţumit că nu pot continua conversaţia. Mă simţeam nervos şi anxietăţii mele obişnuite veni să i se adauge noţiunea exasperantă de a nu şti să mă port cu acest gen de femeie. Badineria se transforma într-o încercare de forţă. Mă lăsai în voia acestei încurcături: sunt un timid iar când soarta îmi este defavorabilă spun Mektoub: aprob ireversibilul, nu vreau să ştiu că totul se poate răsturna, modifica. Insolenţa acestei fete, întorsăturile ei bruşte mă iritau. Acum se uita în depărtare fără să-i mai pese de mine.
- Te-ai... te-ai îmbufnat, o întrebai, încercând la rândul meu să o tutuiesc, cu vaga speranţă de a o drege poate.

Dădu din umeri.

Vrând să fac o glumă, una măcar, o mai întrebai subliniind flecare silabă:
- Eşti o-fus-ca-tă?
- Ce-i aia?
- Ofuscată? Asta-nseamnă supărată.

Se sculă.
- Eşti prea haios pentru mine, scumpule, am un junghi în coaste de atâta râs.
- Te... te-ntorci sus deja?
- Da. Bună seara. Vă las în seama ghiduşei şi captivantei dumneavoastră personalităţi.

Aceste ultime cuvinte mă răniră mai mult decât orice. Nu numai că restabilise pronumele de politeţe adică distanţa, dar vorbind de ghiduşiile şi de personalitatea mea, sublinia cu cruzime cât eram de lipsit şi de unele, şi de cealaltă. Ce imbecil păream! Şi totuşi "ofuscat" este un cuvânt din limba franceză şi nu e vina mea dacă noile generaţii folosesc un vocabular restrâns. La treizeci de ani, să mă las derutat de provocările unei adolescente care ar fi putut să-mi fie elevă, când primul venit cu faţa încă plină de coşuri ar fi pus-o la locul ei în câteva cuvinte! Deodată, îmi dădui seama că nici măcar nu o întrebasem unde se duce, dacă e singură la bord. Nu mai mi-era somn, comandai ceva de băut şi lăsai să mai treacă o oră tot rumegând incidentul. Când mă întorsei spre cabină, cufundat în gândurile mele, am greşit probabil drumul căci mă pomenii curând în culoarul de la clasa întâi. Aceste lungi coridoare pustii cu luminile pâlpâitoare, tăcerea pe care o rupeau nişte lovituri distante de ciocane, umbrele pe care le vedeam defilând pe pereţi, toată această noapte peste toată această viaţă gata să nască făcură asupra mea o impresie stranie. Deschisei la întâmplare o uşă şi dădui peste o pasarelă: frigul era tare şi nu vedeai la un pas. Deodată auzii în spatele meu parcă un plânset. Mă întorsei fără să desluşesc nimic în întuneric. Acelaşi sunet se făcu auzit din nou: scrutând întunericul crezui că zăresc o formă. O siluetă se afla acolo la pândă. Tresării şi mă pregăteam să mă întorc înăuntru când o mână puternică mă strânse de braţ.
- Dumneata eşti Didier?

Solemnitatea acestei întrebări, aceste vorbe şoptite şi şuierătoare mă emoţionară foarte tare. Şi mai presus de orice, forţa acelei mâini! Aşteptam un agresor: cel care apăru fu un handicapat în scaunul lui pe rotile. Nu-l văzusem niciodată. Cu faţa răvăşită, cu părul rar, mă fixa cu nişte ochi pierduţi care în întuneric căpătau o dimensiune aproape înspăimântătoare.
- Dumneata eşti Didier, nu-i aşa? Fereşte-te, fereşte-te de ea...
- Despre ce, de cine vorbiţi?

Cu greu îmi stăpâneam senzaţiile care năvăleau în mine. Aş fi vrut să plec dar mâna cu gheare de granit mă bloca într-o menghină: ai fi zis că acest trup se răzbunase pe atrofia sa dezvoltându-şi fără măsură extremităţile. De-a lungul încheieturilor mâinilor, prin reţeaua reliefată a venelor, curgea o forţă ce părea să poată zdrobi tot ceea ce îi opunea rezistenţă. Infirmul îşi apropiase de mine tristul său facies gălbejit. Începu să vorbească cu o voce ţipătoare:
- De ea, de Rebecca bine-nţeles, tânăra cu care ai discutat adineauri. Nu te lăsa mistuit de focul pe care-l aprinde: seamănă capcane peste tot pe unde trece. Uită-te ce-a făcut din mine: câţiva ani au fost de-ajuns pentru acest rezultat.

Şi dând la o parte un pled de lână care-i acoperea genunchii, îmi arătă cele două picioare moarte care-i atârnau.
- Dar... de unde ştiţi că am văzut-o, de unde îmi ştiţi numele?
- Tocmai mi-a povestit întrevederea voastră şi mi te-a descris. Te-am identificat imediat.
- Ce vreţi de la mine la urma urmei, daţi-mi drumul, e ridicol...
- Mult mai puţin decât crezi. Ai remarcat, domnule, că femeile îi doresc mai ales pe bărbaţii bine, însoţiţi? O persoană frumoasă lângă ei le dă îndată o valoare incomparabilă, chiar dacă sunt urâţi sau dizgraţioşi. E ceea ce a simţit Rebecca văzându-te cu prietena dumitale.
- Cine sunteţi pentru ea, îmi spuneţi sau nu?
- Iartă-mi impoliteţea. Să mă prezint: mă cheamă Franz, şi sunt soţul ei.

Îmi dădu drumul la braţ ca să-mi strângă mâna cu o efuziune ce mi se păru deplasată. Mă treceau fiori: ceaţa şi noaptea mă îngheţau până la os iar acest dialog în întuneric mi se părea culmea absurdităţii.
- Ţi-e frig, nu-i aşa? Să intrăm.

Făcu să-i pivoteze scaunul mecanic pe care-l acţiona cu mâna şi împinse o uşă de pe palier. Îl urmai maşinal. Odată ajunşi în culoar, reluă:
- Didier, îmi dai voie să-ţi spun pe nume? Didier (marcă un moment de ezitare), ce crezi despre soţia mea?

Tresării.
- O găsesc... o găsesc foarte seducătoare.
- Nu-i aşa? Şi ce bine e făcută!
- Sigur că da.
- Ah, şmechere! îţi place, te-ai zgâit la ea cu nişte ochi lacomi.
- Da de unde...
- Hai, fără falsă ruşine, m-ai vexa. De altfel, sunt sigur că te intrigăm. Da, da, simt eu. Ştii cine este Rebecca, nu ştii însă tot ce e ea. Ţi-ar plăcea să cunoşti mai multe în legătură cu ea?

Nu ştiu cum de ridicolul acestei propuneri nu mi-a sărit în ochi pe loc. Trebuie să fi fost paralizat de ora târzie. Mai întâi declinai propunerea, căci încep întotdeauna prin a spune nu, argumentând că treburile lor particulare nu mă privesc. Refuzul meu trebuie că n-a fost prea convingător.
- Ai un fel atât de gentil de a spune nu în timp ce privirea dumitale spune da! Vezi dumneata, abia te cunosc şi totuşi cele mai mici particularităţi ale persoanei dumitale mi-l revelează pe confidentul pe care îl aştept de ani de zile. Şi pe urmă, eu am un principiu în viaţă: trebuie să n-ai încredere în femeile care te iubesc căci tot ele îţi sunt cei mai mari duşmani. De aceea nu mă destăinuiesc total decât necunoscuţilor. Atenţia pe care mi-o arăţi este spre onoarea dumitale căci îmi dau seama de puţinele şanse de a te mişca pe care le are o aventură care nu te priveşte... doar dacă nu cumva te priveşte deja?
- Nu văd în ce fel.
- Nu ştiu, o intuiţie. Atunci, accepţi?

Emisei câteva obiecţii apoi, fără să opinez cu adevărat, consimţii fără entuziasm. De ce n-aş mărturisi-o, latura romanescă a situaţiei îmi flata creierul de profesor umplut cu o grămadă de fleacuri literare. Îl urmai, aşadar, pe Franz în cabina sa, o încăpere de dimensiuni mijlocii, tapisată cu şipcă de lemn şi găurită de două hublouri. Deşi era la clasa întâi, nimic de aici nu-mi putea lua ochii. La lumină, chipul infirmului semăna cu o oglindă plumburie în care odinioară se reflectase poate bucuria de-a trăi, dar pe care iremediabil o acoperise o albeaţă. Ochii lui de un albastru pal erau două băltoace reci şi amare.
- Decepţionat, nu-i aşa? Chiar şi clasa întâi seamănă cu un drugstore! Un decor ca la Galeries Lafayette şi în chip de bună societate nordici graşi şi muncitori imigraţi. Bun, ne-am lamentat destul! Vrei puţin ceai? E Darjeeling.

Darjeeling: oraşul în care visam să ne ducem, Béatrice şi cu mine. Nu era oare o coincidenţă în asta? Infirmul scoase dintr-o valiză un fierbător electric pe care-l umplu cu apă şi îl băgă în priză. Mă aşezai pe pat. Ochii lui mobili şi strălucitori treceau cu vioiciune de la un obiect la altul. Privirea sfredelitoare a unui bărbat a cărui soţie încercase să mă seducă cu puţin timp în urmă îmi cauza totuşi o oarecare indispoziţie. Ca să mă liniştească parcă, îmi spuse:
- Trăiesc singur aici, Rebecca are propria ei cabină trei uşi mai încolo: aşa e convenţia.

Atunci începu confesiunea redată mai sus, o întrerupse ca să servească un ceai fierbinte şi foarte îndulcit. După primele înghiţituri, continuă astfel:


Aşteptai trei seri la rând în staţia autobuzului 96 de la intersecţia de la Odéon la aceeaşi oră. În zadar. Neresemnându-mă, mă hotărâi să iau cartierul stradă cu stradă, cu toată ardoarea unui câine de vânătoare. Tot ce avusesem înainte nu mai conta, conta numai această femeie pe care n-o aveam. Unica mea speranţă era ca ea să lucreze sau să locuiască în perimetrul Odéonului, în care eu însumi locuiam pe atunci. Aveam tot timpul, îmi terminam nişte studii de medicină în domeniul parazitologiei şi tocmai îmi dădusem ultimele examene cu succes. Luai la rând magazinele, cursurile de dans, de yoga, de ceramică, şcolile şi liceele la ora de ieşire, cafenelele, cele mai probabile locuri ale prezenţei feminine. Trecură două săptămâni şi aproape că renunţasem. Între timp făcusem cunoştinţă cu o coafeză la intersecţia de la Buci, o iapă înaltă, roşcată, decolorată care-mi plăcea doar în chip mediocru dar care-mi popula singurătatea, o pară de sete care va asigura un interim aşteptând să găsesc ceva mai bun. Uneori, seara, veneam s-o iau - rămânea până la închidere - dar nu-i zărisem colegele de lucru.

Într-o zi în care sosisem mai devreme şi făceam câţiva paşi pe trotuar, crezui că o văd ieşind din salonul de coafură pe pasagera din autobuz. Mai întâi mă frecai la ochi, crezând că sunt jucăria imaginaţiei. Dar nu, ea era! Era fericită să mă revadă, îmi lansă numele ei, Rebecca, îmi spuse că lucrează aici şi îmi sugeră să o sun a doua zi. Îmi înţelegi bucuria: o căutasem pe această fată peste tot în afară de locul în care puteam s-o găsesc; exultam şi cu greu îi ascunsei roşcatei încântarea pe care o luă drept o manifestare de ataşament faţă de ea.

Aşteptai cu anxietate răsăritul soarelui şi, încă de la primele ore ale dimineţii, o sunai pe tandra, pe adorabila Rebecca. De patru ori telefonai în zadar: nu sosise sau ieşise. La al cincilea apel, o găsesc în sfârşit şi convenirăm asupra unei întâlniri seara, la ora 8. La 8 fix soseşte, eu fiind sosit de 10 minute deja; e la fel de frumoasă şi de emoţionantă ca prima dată; schimbăm câteva banalităţi, încerc să reînsufleţesc incidentul din autobuz, inima îmi bate să-mi spargă pieptul. Vom merge mai întâi la cinema şi apoi la restaurant? Când deodată debarcă, aterizează impozanta roşcată care se preface, şireată, că e mirată şi cere autorizaţia să se aşeze. Înţeleg prea târziu că am căzut într-o capcană şi că s-au înţeles pe socoteala mea ca să mă pedepsească pentru că alerg după doi iepuri deodată. Mai întâi mă clatin sub zeflemelile lor apoi, încolţit, încerc o ieşire. Ghicesc că sunt rivale în secret, că sub aparenţa unei pseudocomplicităţi se urăsc, şi joc tare pe această dezbinare, montându-le fără încetare, prin mici tuşe, pe una împotriva celeilalte. Stratagema îmi reuşi şi, curând, împreună cu Rebecca moartă de râs, fac front împotriva nepoftitei. Dar aparenţele trebuie salvate. Le invit să cinăm într-un restaurant american din cartierul Halelor: trebuie să-i fac conversaţie fiecăreia dar pe furiş nu mă adresez decât uneia singure, zbătându-mă cu problema atroce de a mă descotorosi de cea stânjenitoare. Înmulţesc glumele, bătându-mi joc pe ascuns de iapa înaltă care râde în hohote din convenienţă la fiecare săgeată pe care i-o trimit. Simţind partida pierdută, mă ceartă că proferez prostii dar continui şi mai şi pentru ca s-o scandalizez, încântat să aud răsunându-i nechezatul, ciocnindu-i-se dinţii mari, pocnindu-i limba ca o lovitură de bici pe crupa unui cal de povară.

Miezul nopţii ne prinse umblând pe străzile din cartierul Marais, sunând la porţi, jucându-ne de-a v-aţi ascunselea, pe după lăzile de gunoi. În sfârşit, extenuanta viţică, obosită de a se crampona, manifestă dorinţa de a se culca: o aplaud pentru asta dar mă tem ca Rebecca să nu o şteargă şi ea. După sărutările de rigoare, gloaba noastră ia un taxi; Rebecca traversează strada ca să ia altul în sens invers. Dar abia a dat colţul cerberul nostru că ea şi traversează înapoi râzând, mă apucă de braţ şi-mi propune să continuăm să ne plimbăm.

Fu una din cele mai frumoase nopţi din viaţa mea. Ştiui îndată că această fată va conta mai mult decât o simplă aventură. Era atât de plină de farmec, de copilărie, de spirit încât te întrebai, potrivit formulei consacrate, cum de-ai putut să iubeşti pe cineva înaintea ei. Toate cele anterioare păreau nişte schiţe ale acesteia care va fi apoteoza lor. Pe vremea aceea, ieşeam dintr-o legătură de doi ani pe care o ghilotinaseră plictiseala şi rutina. Regăseam întinerirea care este legată de începuturi. Fără s-o cunosc, iubeam deja în Rebecca iubirea pe care urma să mi-o inspire. Puteam oare să pretind că voi găsi drumul spre inima ei? Încă de la început, fu pentru mine una din acele fiinţe esenţiale care te duc spre limite, pe când celelalte, ghicim noi, nu ne vor scoate din noi niciodată. Avea un aer nebunesc şi mângâietor, gata de orice ca să-mi placă, strălucea cu un fel de a se lăsa în voia mea care în acelaşi timp o făcea de neatins şi care mă răscolea. Această distanţă subtilă, căreia îi atribuiam ţeluri extravagante, avea darul să mă captiveze neliniştindu-mă. Ce importă, o făceam să râdă, născocind vorbe de duh, celebrând opulenţa celor mai anodine fapte, scoţând din banalitate o facultate de reînnoire infinită. Adevăratele întâlniri ne aruncă în afara noastră. ne pun în stare de transă, de creaţie permanentă. O amuzam şi o uimeam pentru că mă amuzam, şi mă uimeam pe mine însumi.

Seara a fost numai gânguriri, galanterii, îmbrăţişări, genuflexiuni, dulcegării, voluptăţi insignifiante. De la Rebecca aflai că are optsprezece ani, cu zece ani mai puţin decât mine. Evreică arabă, originară din Africa de Nord, venea dintr-un mediu modest - tatăl ei ţinea o băcănie la Belleville
-, pe când eu, cu o ascendenţă germanică îndepărtată, mă trăgeam dintr-o familie din burghezia mijlocie. Vei vedea la timpul potrivit, dacă îmi faci onoarea să mă asculţi până atunci, importanţa acestor detalii. Rebecca avea drept experienţă cele câteva zeci de bărbaţi pe care-i luase amanţi - viaţa sa amoroasă începuse la vârsta la care eu îmi abandonam ultimele animale de pluş -, două sau trei şederi în Orientul Mijlociu şi în Israel, şi acel aliaj deconcertant de maturitate sexuală şi de idealism copilăresc care constituie bagajul metafizic al adolescenţilor de azi. Se fălea cu cuceririle ei dintr-o provocare naivă care ţinea atât de sfidare cât şi de scuză, parcă pentru a-mi spune: iartă-mă, nu te cunoşteam încă.

Dintru început legătura noastră se plasă sub auspicii bufone: umorul este plăcerea pe care şi-o acordă cele două sexe convenind să uite o clipă ceea ce le separă. Gusta tot atât ca şi mine lapsusurile infantile, frazele lungite, anagramele, calambururile, bancurile piperate, cunoştea toate poezioarele şi cântecele de copii, ştia să imite majoritatea personajelor din benzile desenate, îndeosebi pe Titi şi Gros Minet pe care-i reda la perfecţie. Mă minunam de prospeţimea puştească pe care o punea în vorbele sale, şi găseam în ea o diversitate generoasă, o ardoare pentru viaţă care mă emoţionau foarte adânc. Nu-mi mai rămânea nimic, nici măcar experienţa pe care vârsta mea superioară vârstei sale îmi îngăduise s-o dobândesc. Şi deşi cu două luni mai devreme îi mai spuneam "te iubesc" unei alte fete care îmi inspirase sentimente identice, mi se părea că stătusem ani de zile fără să iubesc. Găsisem o fiinţă care prin tuşe succesive răspundea aşteptării mele depăşind-o şi ale cărei afinităţi şi diferenţe făceau din ea simultan o parte din mine însumi şi o parte exterioară. Ţi-am spus că în ochii mei Rebecca era frumoasă: mai puţin prin armonia cât prin puritatea trăsăturilor sale care îi aureolau chipul cu o dimensiune de prezenţă strălucită.

Zorii primei nopţi ne aflară aşezaţi pe o bancă din scuarul Archeveché, în spatele catedralei Notre-Dame, în tovărăşia numeroşilor homosexuali care vin aici de mulţi ani să aducă prinos Sodomei. Îmi plăcea proximitatea acestor trupuri industrioase în spatele templului credinţei: dădeau iubirii noastre un mic parfum de clandestinitate atât de rară azi. O legătură care debutează astfel lângă aceste fiinţe de la marginea societăţii, într-un decor de spasme fremătătoare, nu putea fi decât marginală şi romanescă. Umbra caldă încă părea plină de sărutări. Toţi aceşti oameni împerecheaţi răspândeau în jurul lor o febră însufleţită de aceeaşi ardoare.

Fermecător spectacol Parisul văzut dinspre această grădină la primele luciri ale unei zile de vară! Soarele stătea să apară: o lumină foarte albă făcea să se reliefeze în mod viu toate planurile malurilor Senei, acoperite în acest loc cu o haină de iederă. Oraşul începea să se mişte, răsuna deja de huruitul primelor metrouri. Acela fu momentul în care Rebecca, îmi amintesc, îmi ceru să-i încălzesc picioarele; de la gambă urcai până la gură, potrivit acelei bune-cuviinţe care îţi cere să onorezi susul pentru a avea cheia josului. Dar râdeam atât de tare încât dinţii noştri mai întâi, mai apoi nasurile se izbiră multă vreme mai înainte ca prima noastră sărutare să cunoască forma sa adultă şi canonică
.

- Ascultă, îi spusei după ce gurile noastre se dezlipiră, trebuie să mă duc să văd un medic. Mi se întâmplă un lucru straniu.

Luându-i mâna, o făcui să atingă erecţia pe care contactul nostru o provocase în mine. Mica ridicătură o flată dar nu-i provocă vreo emoţie deosebită. De fapt, nu prea eram grăbiţi să sfârşim. Nu aveam nevoie de grosolanele dovezi carnale pe care ard de nerăbdare să şi le dea un bărbat şi o femeie de îndată ce intră în relaţie. Alături de focul de artificii care-l precedase, actul amoros, în seara aceea, ne părea superfluu sau cel puţin fără urgenţă. Planam într-o năucă seducţie care se îmbăta cu ea însăşi, era uimită de isprăvile sale, îşi bătea joc de rezultat. Şi apoi, să ţi-o mărturisesc, Rebecca făcea parte dintre acele fiinţe atât de frumoase încât nu ţi le închipui sexuate ca celelalte. Atât de departe de specia umană curentă prin siluetă şi prin trăsături, presupuneam că e la fel de diferită în intimitatea sa. Mintea mea înflăcărată îi atribuia cine ştie ce organ nemaipomenit, o incongruitate minunată la fel de derutantă ca frumosul său chip. Şi dacă, îmi spuneam, n-are sex în josul pântecului? Natura trebuie să fi plăsmuit pentru ea o soluţie nouă
!

Şi doar spre dimineaţă, către orele 8, după o noapte de rătăcire, intră acasă la mine. Ştii că, dezbrăcându-se, bărbaţii şi femeile îşi pierd deseori graţia de care au dat dovadă îmbrăcaţi: nuditatea este un veşmânt prost croit în care înoată încurcaţi. Rebecca scăpa acestei coruperi. Îmbrăcată, avea deja aerul că e goală atât de mult îi ieşeau în relief formele cu o exuberantă afirmare, în timp ce goală indecenţa sa o proteja, precum un muşchi perfect neted; se mulţumea să schimbe un artificiu cu un altul, jucându-se cu pielea sa precum cu o draperie, cu o parură în care se înfăşura. Reabilita ostentaţia, întreţinea o mare alură în jurul farmecelor sale, întărind culoarea celei mai neînsemnate cârpe cu care se împopoţona, iar prestanţa sa mă intimidă atât încât mai multe zile nici n-am văzut-o bine, nici n-am cunoscut-o.

Trebui, aşadar, câtva timp înainte ca raporturile noastre trupeşti să fie la înălţimea vieţii tumultuoase şi variate pe care o cunoşteam împreună. Îmi plăcuse imediat corpul opulent care nu culmina la brâu ci se sfărâma în minuni distincte precum tot atâtea centre de atracţie. De la coafură la degetele de la picioare, păstra ondulaţia precisă a volumelor care îi umflau sânii ridicaţi: cele două coloane ale picioarelor sale se smulgeau din pământ într-un singur jet, deschizându-se asupra unui spate care nu mai sfârşea să se desfăşoare până la masa craniului, fină şi mititică. Îi veneram mai ales abundenţa la vremea când parcă năpârlea: atunci formele i se umflau şi roşea de această exuberanţă; sânii se apucau să trăiască propria lor viaţă, căpătau un aspect animalic, fremătător, se acopereau cu vinişoare care îi albăstreau ca pe nişte valuri. Îşi ridicau marile corole în mijlocul torsului, asemenea unor corturi de nomazi, iar acest piept majuscul, hiperbolic pe un corp de adolescentă mă băga în extaz: se găseau în ea două vârste, sărutam un copil pe gură, o femeie pe sfârcurile sânilor, mama şi fiica se întâlneau într-o singură persoană. Şi o respiram ca pe un luxos magazin de mătăsuri care împrăştia parfumuri bogate şi tari, până şi transpiraţia care-i lichefia subsuorile, umoare înţepătoare şi sărată după care mă dădeam în vânt într-atât încât adormeam deseori în acest rug aprins.

Poseda şi alte comori mai intime dar la fel de surprinzătoare. De exemplu, dacă o priveam neatent, găseam că are, iartă-mi amănuntul, fanta discretă, timidă ca şi cum ar fi vrut să-i ascundă impudoarea disimulând-o în cutele pântecelui. Dar încă de la primele mângâieri, acest mic animal se întindea, dădea la o parte leagănul de ierburi în care dormea, îşi înălţa capul, devenea o floare lacomă, o gură de copil mic mâncăcios care îmi sugea degetul. Adoram să zgândăresc cu limba boticul clitorisului, să-l excit şi apoi să-l las, umed şi lucitor, în seama iritării lui, răţuşcă bălăcindu-se într-un val de carne roz. Îmi plăcea să-mi netezesc obrajii de lenjeria preţioasă a pântecelui ei, să-mi cufund nasul în cutele lui onctuoase, uneori încordate, alteori destinse ca nişte pânze de proră de către vânt, să boţesc cu degetul imensa draperie cuprinsă de înfiorări şi de suspine. Alteori aş fi vrut să mă aşez, cu picioarele atârnând, pe marginea acestui orificiu şi să observ minut cu minut evoluţia madreporului gigant, să înregistrez fiecare palpitaţie, fiecare respiraţie a petalelor sale inundate de un nectar irezistibil
.

O aversiune naturală pentru confidenţele licenţioase făcu să nu-mi pot reprima o întoarcere a stomacului pe dos pe care Franz o observă.
- N-o fă pe ruşinosul, nu insist asupra acestor detalii fermecătoare - dar poate că n-ai iubit niciodată îndeajuns ca să mergi până la detalii -, nu insist decât ca să-ţi arăt cât de mult o acceptam atunci pe Rebecca printr-o elecţiune masivă şi indiviză.

O găseam pur şi simplu adorabilă, oricât de naivă ţi-ar putea părea profesiunea mea de credinţă. Acest entuziasm care avea să mă conducă mai târziu la anumite excese nu rămânea pentru moment decât la stadiul de exaltare drăgălaşă şi mă împingea doar la omagiile tandre şi înflăcărate pe care şi le aduc în fiecare zi toţi amanţii din lume. Foarte repede Rebecca jucă în folosul ei cu această fascinaţie înţelegând că era în mine o aplecare spre idolatrie care nu cerea decât să fie cultivată. Aveam zece ani mai mult decât ea dar căutam un stăpân care să mă poată subjuga.

În societăţile noastre, nuditatea femeii este măsura tuturor lucrurilor: recompensa şi visul fiecăruia de la naştere până la moarte. Am exaltat pentru dumneata silueta Rebeccăi, i-am lăudat proporţiile admirabile, pântecele ei răscolitor, dar n-am spus încă nimic despre ceea ce într-adevăr mă uluia la ea: fesele ei, cele mai frumoase ce mi-a fost dat să văd vreodată. Era un bloc tare, un giuvaer perfect închis pe lângă care îmi pledam cauza cu succese variate, un dos rotund, dolofan, foarte gras care ţâşnea ca o bombă fără ca această rotunjime să-i strice cu ceva farmecul. Aş vrea să am elocinţa unui poet ca să redau acest duplicat de minuni, această pilotă sublimă aşezată la mijlocul corpului, şi desenând o crăpătură atât de adâncă încât ai fi putut să strecori în ea o scrisoare. Nu văzusem nimic atât de viu, de expresiv. Aceste două perne de dragoste îmi ofereau contrastul enigmatic al enormităţii lor străpunsă de un minuscul puţ de santal: ca şi cum cel mic era substanţa celui mare. Axa coapselor, partea de sus a gambelor, rotunjimea crupei constituiau un ansamblu surprinzător, o pură bucată de linii de care metresa mea era excesiv de mândră şi pe care nu scăpa nici o ocazie să o pună în valoare, să o afişeze, să o dezgolească chiar în public pentru a nu lipsi pe nimeni de acest răpitor spectacol. Am fese prea frumoase, spunea ea, ca să mă aşez pe ele, merită să fie expuse într-un muzeu în vârful unei coloane.

Găseam în aceste două sfere o bonomie surâzătoare care mă înduioşa. Cea mai mică încreţire a acestui balon tăiat în două îmi era subiect de admiraţie: văzându-l nu puteai decât să te extaziezi, să-l săruţi, şi iar să te extaziezi, să-l gâdili, să-l mănânci. Mai versat în ştiinţa tricotatului, aş fi împletit pentru această promiţătoare umflătură scutece, baveţele, brasiere de dantelă, mici acoperitoare din satin şi mătase, aş fi înfăşat-o în panglici şi broderii ca pe un prunc regal, tăind un tipar diferit pentru fiecare emisferă, rezervând un găitan de aur şi de argint pentru brazda din mijloc. Nici una din sărutările mele nu constituia un omagiu suficient pentru albeaţa emoţionată a pielii. Armonia dintre aceste fragmente şi restul mă uimea mai mult decât orice: corpul era o sumă de mici splendori, şi te minunai să găseşti în ansamblul lor desăvârşirea fiecărui detaliu. Meditam ca un filozof asupra acestor două globuri, cu ochii pierduţi în curbele lor: câte milioane de ani i-au trebuit oare speciei înainte de a ajunge la această perfecţiune a conturului şi a proporţiilor
?

Ciudat era că fesele metresei mele nici nu se topeau nici nu se deformau: fie că le lăsa într-un pat, fie că le lăsa pe un scaun, le regăsea ca-nainte, consistente, tari, ştrengare; două adevărate mic-burgheze confortabile, nebunatice şi bucălate, maliţioase domnişoare de companie, zeiţe binevoitoare şi durdulii, santinele ale sanctuarului, preţioase perniţe, Sesam al unei peşteri a lui Ali Baba cu patruzeci de mirosuri; blânde şi duioase fete băieţoase, înalte glorii, joase abundenţe răspunzându-le gemenelor lor din faţă, frumoase coci, frumoase prore, frumoase scoici, caroserii indeformabile, una la dreapta şi alta la stânga fără nici o inversare niciodată, fructe mereu proaspete, consumabile atât vara cât şi iarna căci perfecţiunea merge întotdeauna în doi. Dar emana mai ales din acest fund un fel de bună dispoziţie, o amenitate faţă de fiinţe şi de lucruri care te invita la înţelegeri idilice. Erau doi îngeraşi râzând în hohote şi care îşi băteau joc de tine, te provocau; cele mai vrăjmaşe popoare s-ar fi reconciliat uşor sub auspiciile lor surâzătoare, căci făceau dreptate cu atât mai multă echitate cu cât natura îi plasase de o parte şi de alta a şanţului median. Iar când faţa se încrunta, mă întorceam spre fundament, sigur că aici primesc prietenie şi alinare. Dacă mi-era foame sau sete, dacă sufeream de vreo supărare sau de vreo durere, îmi era de ajuns să le evoc căldura luminoasă, să mă cuibăresc lângă ei ca să mă simt restabilit. De altfel făcui un acord secret cu un brutar din cartier ca să-mi coacă pâini după tiparul din ghips al posteriorului Rebeccăi pe care i-l dădui, şi în fiecare zi mâncam popoul amicei mele făcut din pâine cu coajă, cu tărâţe, cu secară, din cozonac şi chiar, duminica, din cornuri.

Fesele sunt o imagine a paradisului, un simbol de bogăţie, o Cocagne vie: de aici atracţia pe care o exercită asupra credincioşilor şi a săracilor. Neavând în mine nimic din aceste rotunjimi adorabile, mă închinam în faţa celor ale Rebeccăi ca în faţa centrului vieţii mele. Ele erau soarele, izvorul de la care mă luminam. Pe acest altar afabil, făceam sacrificii mai mult decât trebuia, neîncetând să-l botez cu toate numele, spunându-i Bunul Păstor, Imperiul de Mijloc, Sferele Celeste, Ingenuele, Fantastele, Sculpturalele, Nevestele Dragostei, Meteorii, Brazda Roditoare, Baloanele de Mătase, Para cu Parfumuri, sau Stan şi Bran, Surorile Marx, Tom şi Jerry, Bonnie and Clyde şi chiar 39/40 pentru că făceau să-mi crească temperatura şi pentru că, precum cele două blocuri din ultimul război, mă puneau în stare de revoluţie. Rebecca îmi acordase titlu bucolic de cioban al anusului, de păstor al clitorisului, de paznic al Ierusalimului său ceresc. Astfel mângâind acest fund siderant, îmi spuneam rugăciunea de seară şi de dimineaţă, cu ardoarea unui fanatic, iar din impozanta sa maiestatea făcui un zeu al cărui habotnic mă instituii. Şi nu-mi mai închipuiam să trăiesc departe de groasele sale ziduri, fără ca să fiu încălzit în fiecare clipă de radiaţia lor difuză.

În faţa iubitei mele eram deci o modestie maladivă, mă consideram drept un sex dizgraţios
. "Îi plâng pe bărbaţi, spunea Rebecca, sunt virgini de aceste nenorociri îmbătătoare: maternitatea şi juisarea. Nu văd cum vor putea învinge acest handicap." Ce este un orgasm? Un fel ca atâtea altele în care corpul nostru răspunde unor emoţii externe. Trebuie să credem că trupul masculin nu prea este impresionabil căci orgasmele mele erau invariabile şi sărmane zgâlţâituri a căror amplitudine abia dacă varia de la o dată la alta. Îmi era ruşine de hrana mea posomorâtă faţă de căutarea orgiacă a Rebeccăi şi-mi treceam sub tăcere plăcerea atât de repede săturată pentru că era momentul separării trupurilor, al singurătăţii regăsite. Dispreţuiam acele flori albe pe care i le expediam în pântece, buchet mizerabil care, oferindu-mi plăcerea, mă priva de obiectul ei. Bucuria Rebeccăi era cea pe care mă străduiam să o onorez, servitor al voluptăţii amantei constrâns să-i imit fastul, să-i plagiez abandonul, nefiind în stare să-l simt cu adevărat. Şi vai, biet plugar pe pământurile ei roz şi roditoare, nu mă înălţam niciodată la nivelul delirului ei. Rebecca era cum se spune o natură generoasă şi bogată, un pom încărcat cu prea multe fructe, aplecându-se sub greutatea poftelor. Bineînţeles, noi suntem cei care atribuim o asemenea valoare juisării femeilor, cei care transpunem în ea neliniştea şi slăbiciunile noastre căci această juisare îşi trage o parte din infinita sa putere din invizibilitatea sa. Şi totuşi: Rebecca nu falsifica, nu mă lăsa să ignor nimic din emoţiile ei, ţipându-le până la a-mi sparge timpanul în momentul slobozirii. Muzicalmente, erotismul ei era cea mai subtilă parură născocită pentru a mă seduce, o manevră şarlatană care mă aservea prin monodia continuă a vocii ei. Nu mă puteam sustrage acestor armonii plângătoare, erau lungi concerte care mergeau de la introit la Kyrie, şiruri de gângurituri, vocalize amestecându-se cu răsuflări mai grave, o broderie de sonorităţi înnebunitoare ca pentru marea mesă. Această cântăreaţă a dragostei paroxistice avea în gâtlej o gamă pentru fiecare senzaţie. Strângeam în braţe o voce nu numai un trup, un târg de sunete care mă înfricoşa şi mă excita, şi a cărui fanfară impudică îţi dădea senzaţia că eşti pe o scenă al cărei public va fi fost constituit din imobil, din vecini şi din mine însumi. Rebecca dramatiza cele mai mici îmbrăţişări ale noastre cu o tandreţe teatrală care părea şi simulată, şi trăită. Ca să iubească, avea nevoie de excese şi de exagerări, şi se arăta mai autentică în artificiu decât într-o sinceritate de comandă care ar fi făcut ca afecţiunea să se lase ca un sufleu. Cât despre ochii ei, în ceasurile de dragoste băteau în verde ca şi cum un soare interior exploda în ea şi îi ieşea culoarea pe pupile; criza odată trecută, pleoapele grele băteau încet, descoperind un pic mai mult privirea arzătoare, pierdută care mă înnebunea.

Pe scurt, a nu cunoaşte noaptea orbitoare care cade peste femei în timpul înlănţuirii mă făcea să mor de ruşine. Dar în timp ce cu acest sentiment deja încercat cu altele mă resemnasem fără greutate, cu Rebecca mă hotărâsem să-i fac faţă într-un mod inedit. Nu mai voiam să consimt la simplitatea dorinţei masculine şi îmi promiteam să introduc în ea vreo rotiţă de natură să o complice. Precum un catehumen care se pătrunde de o dogmă, îmi repetam: acest corp este perfect, nici o extravaganţă nu va fi prea mare pentru a-l omagia, merită să mă distrug pentru el printr-o emoţionantă nebunie a cărei dorinţă sălbatică şi religioasă o aveam. Cu ea mă simţeam în zorii unei existenţe nervoase şi sfâşietoare.

Oh! minunata fraternizare a începuturilor când fiecare cuvânt, fiecare gest curge ca dintr-un izvor, ca o creaţie continuă! Din căutările şi din decepţiile mele succesive era pe cale să se nască o mare, o arzătoare pasiune. Atunci credeam asta, între noi nu era posibil decât ceva nobil, ea-mi va deruta defectele, îmi va eschiva ghearele pe care le scosesem în legăturile mele precedente. Această femeie mă ducea mai sus decât fusesem obişnuit vreodată. Mă leg mai ales de fiinţele care n-au nevoie de mine şi pe care deodată le înlănţui prin cea mai puternică legătură. Sunt gata să dau totul cui nu cere nimic, dar nu vreau să cedez nimic cui aşteaptă totul de la celălalt. Mă îndrăgostisem de Rebecca pentru că întimpinase legătura noastră ca pe un prisos de fericire într-o existenţă senină şi nu ca pe colacul de salvare al unei singurătăţi descumpănite.

Feeria primei dăţi dură o lună întreagă. Ne întorceam acasă către ora trei-patru dimineaţa, fumam o pipă de haşiş sau trăgeam pe nas o dâră de heroină când ne permiteau mijloacele să o cumpărăm, apoi plecam iar fără să fi dormit înainte ca arborii să se fi scuturat de noaptea de pe ei. Umblările noastre se întretăiau la întâmplare cu itinerariile unui întreg popor aventuros care se înveselea pe străzi la adăpostul întunericului. Deseori, escaladam grilele grădinilor publice - mai ales pe cele ale parcului Montsouris pe vremea aceea smulse în mai multe locuri - şi ne alungeam pe frumoasele peluze tunse scurt, învăluite în calda noapte de iulie, împroşcată de stele. Într-un cadru de roman-foileton sau de comedie poliţistă, ne ofeream acest cadou princiar: diamantul negru al Parisului, imensitatea teatrului său fremătător. Gustam complicitatea zorilor de zi, a oboselilor extreme, a situaţiilor periculoase, acea tresărire de a fi doar doi contra tuturor, contra obişnuinţei imemoriale care decupează viaţa într-o bucată diurnă şi o bucată nocturnă: astfel ţineam de natura o două lumi distincte, iar amanţii care se despărţeau dimineaţa nu erau cei care se întâlniseră cu o seară înainte. Toţi zorii, toate momentele când se crapă de ziuă şi când oraşul se scutură şi alungă ultimele urme de somn, noi le-am cunoscut. Aerul era curat şi viu ca un pahar de apă şi ne impregna cu o rouă care ne ameţea cu seva sa. Despre această epocă păstrez amintirea unei extraordinare energii iar diversele excitante de care ne foloseam ca să ne menţinem nu erau nimic pe lângă dinamismul care ne împingea în fiecare zi să ne inventăm relaţia. Adevăratul nostru drog era noutatea. Degajam deja un dispreţ comun pentru tradiţie şi ne trăiam întâlnirea ca pe o exaltare pe care nu o ştirbea încă nici o mohorâre.

Către jumătatea lui august, Rebecca plecă în concediu în Maroc. Începusem să lucrez într-un spital şi îmi luam concediu abia în septembrie. Fiecare ignora ce simţea celălalt pentru el, nici măcar o dată nu fusese formulat vreun "te iubesc
". A-l pronunţa ar fi însemnat să închizi această uniune deloc premeditată într-un soi de sentimente prea comune pentru starea care ne ţinea sub farmecul ei. Deci cu o mărturisire ascunsă ne despărţirăm într-o seară ploioasă în faţa unei staţii de taxi. Avui totuşi curajul să-i cer un gaj de prietenie. Atunci, fără să ezite, îşi ridică rochia în plină stradă şi cu dibăcie se descotorosi de micul său slip pe care mi-l strecură în mână. "Păstrează-l până mă-ntorc", fură ultimele sale cuvinte. Eram nefericit, abătut. Despărţirea este o anticipare a rupturii pentru că ne obişnuieşte cu ideea că poţi trăi fără celălalt.

Miracolul încetase de pe o zi pe alta. Nu mai ştiam ce să fac cu lungile mele nopţi vacante şi mă ofeream voluntar aproape în fiecare seară ca să asigur garda la urgenţe. În imaginaţia mea posomorâtă, îmi populam timpul mort din viaţa de celibatar cu timpul intens din viaţa Rebeccăi. Atâtea ore pierdute pentru mine cu sarcini monotone nu puteau fi pentru ea decât infinit de bogate. Odată am prins-o la telefon: părea, cum se spune, că se distrează bine. Mimai şi eu fericirea, victimă a acelei nemiloase dezinvolturi care-i obligă pe amanţii moderni să considere suferinţa drept o dizgraţie şi gelozia drept o lipsă de educaţie. Admiteam cu greu ca absenţa să se traducă prin simptome diferite la oameni şi ceream o aceeaşi şi vizibilă durere pentru toţi. Aş fi vrut s-o ştiu pe Rebecca dramatic de disperată din cauza despărţirii noastre, torturându-se de supărare. Era cu putinţă să nu-i lipsesc decât cu intermitenţe? După tot ce trăisem amândoi? Îmi venea o oribilă bănuială: şi dacă ea trăieşte tot în ritmul ăsta? Dacă simţisem drept excepţie ceea ce nu era pentru ea decât banalitate? Pasăre de noapte, Rebecca îi luase ochii micului medic muncitor şi devreme culcat care eram. Nici o îndoială: fusese o maldonă şi sufeream doar eu. Perspectiva mă îngrozea: blestemam cuplul care, cu mult înainte de a-ţi da o siguranţă, înfăşoară viaţa în jurul unei singure fiinţe, şi te face dependent de cele mai mici capricii ale acesteia. A iubi înseamnă să-i dau celuilalt, cu propriul meu consimţământ, o putere infinită asupra mea. Cum de putusem contribui la propria mea servitute
?

Mă străduiam să o uit: dar eram şi mai neliniştit. De fiinţa care ne este cea mai dragă ne temem cel mai mult. Iar gelozia este doar o formă a imaginaţiei terorizate care transformă în certitudine cea mai mică bănuială. Toate aceste răni mă învăţau ce e sentimentul, ştiinţă de care m-aş fi lipsit foarte bine. De-ar putea amanţii, odată sfârşită legătura lor, să-şi mărturisească cât de mult au suferit unul din cauza celuilalt din incertitudinea în care i-a ţinut pasiunea lor comună, insomniile, minutele dureroase petrecute întrebându-se asupra enigmei celuilalt! Dar vai, atunci când o fac, mărturisirea nu mai are putere, nu se mai iubesc, prea mulţumiţi că s-au descotorosit de o afecţiune care-i hărţuia. Trecu deci vara. Plecai ca şi ea în Maroc dar o lună mai târziu şi fără să o fi revăzut. Vizitarea acestui pământ pe care ea tocmai îl părăsise îmi dădu impresia dezagreabilă de a face o anchetă privind purtarea ei. Un cuplu întâlnit din întâmplare şi care o cunoscuse accentuă impresia dureroasă iar semialuziile pe care le făcură despre ea nu făcură decât să-mi sporească tulburarea. Avui câteva aventuri: îmi trebuia acest meterez de trupuri şi de nume ca să mă apăr de Rebecca şi, la momentul potrivit, să o pot schimba pe propriile ei aventuri. Căci amanţii, asemenea naţiunilor, iau ostateci pe care-i negociază, din teama de a se regăsi goi unul în faţa altuia. Aceste scurte întâlniri îmi potoliră neliniştile şi îmi îngăduiră să rezist până la reîntâlnirea noastră.

Aceasta se petrecu mai bine decât credeam. Rebecca nu mă uitase şi, în ciuda câtorva infidelităţi asupra cărora insistă cu cam prea multă complezenţă după mine, continuam să ocup în inima ei un loc preponderent. Rana primei sfâşieri se închise fără greutate şi profitai de această întoarcere ca să-mi potolesc fără măsură setea pe care o aveam de femeia care mă încurcase atât de mult cu absenţa ei. La cel mai mic pretext, o strângeam de mine, talia, carnea ei mă atrăgeau ca o poruncă. O găseam frumoasă, fermecătoare, impenetrabilă şi i-o mărturiseam. Ţi-am mai spus: iubisem deja, încercasem eşecul oricărei relaţii de dragoste; căsătorit timp de doi ani, aveam chiar un copil în vârstă de nouă ani la începutul acestei poveşti şi care, trăind cu maică-sa, mă vizita o dată sau de două ori pe săptămână. Dragostea înseamnă evident două solitudini care se împerechează ca să creeze o neînţelegere. Există însă neînţelegere mai seducătoare? Iar adevărata înţelepciune nu rezidă oare într-o capacitate neîncetată de a te îndrăgosti din nou? Începutul unei legături îşi imprimă stilul asupra a tot ceea ce va urma: clipă magică asupra căreia vorbele amanţilor vor reveni neostoit pentru a povesti până la tocire dulceaţa primelor zile. De fapt, primul contact se află de partea speranţei, el repune pe linia de plutire visul nebunesc al unei iubiri autentice, definitive. Iată de ce există întâlniri prea frumoase care ucid sentimentul, întâlniri banale care emit o judecată prematură asupra josniciei relaţiilor, altele în sfârşit purtătoare de exigenţe cărora amanţii nu li se pot sustrage fără să decadă.

Ne reluarăm, viaţa; dar iarna care sosea, primele ploi ne îngreunară expediţiile nocturne. Ne închiserăm deci la mine acasă (Rebecca trăia cu părinţii ei) ca să cunoaştem acea fericire tipică a cuplului care este cea a repetiţiei şăgalnice, a afecţiunilor recurente, a grijilor amânate, o fericire de dulceţuri în borcan şi de foc cu lemne în care te încui împotriva rafalelor de afară. Banalitate pe care o gustam amândoi cu atât mai multă inocenţă cu cât, fiind nou-nouţi unul pentru celălalt, o trăiam ca pe o abatere. Eram destul de bogaţi, de inventivi ca să ne permitem un pic de
conjungo, să alegem mediocritatea în loc să o suportăm. Simplul fapt de a deschide televizorul, de a găti la foc mic câte o mâncărică era pentru noi un lux. Un anotimp rece şi un sentiment în expansiune se coalizau ca să ne aglutineze unul de altul. O vreme-ntreagă de lene şi de indolenţă se desfăşură în acest unul-lângă-altul al nostru. Existenţa comună secreta încredere şi linişte. Momente unice care nu se povestesc: căci fericirea are o poveste care nu este povestea obişnuită; ea este confuzia memoriei cu uitarea: amintiri ale unor episoade atât de dense încât sunt şterse de însăşi perfecţiunea lor, încremenite într-o estompare veşnică.

Foarte repede, calda, supla, opulenta Rebecca deveni suma tuturor acelora care o precedaseră în inima mea. Era pentru mine un izvor nesecat de reflecţii şi de entuziasm. O coroană de lumină o urma peste tot, cerc fermecat la care aveam să-mi ard aripile precum un fluture fascinat de lampa care-l va calcina. Învăţai să o cunosc mai bine şi o deschideam ca pe un fruct frumos în toate dimensiunile apartenenţelor sale. Dacă între noi exista cea mai mare prăpastie culturală posibilă - prăpastie de clasă şi de religie
_-, eram departe de a mă văita de asta. Nu concep altfel dragostea decât ca pe o mezalianţă şi găsesc că e sinistru să iubeşti în mediul tău şi în religia ta de origine. În loc de a ierarhiza clasele şi culturile, de ce să nu le vedem ca pe nişte blocuri de diferenţă pură care se atrag şi se resping? La Rebecca îmi plăcea distanţa care ne separa şi pasarela pe care o lansam pentru a trece dincolo de această distanţă. Pentru că, fiică de băcan şi coafeză, era înzestrată după mine cu acea calitate aristocratică prin excelenţă, pe care nici o domnişorică îmbogăţită sau cultivată n-o putea atinge: stranietatea. Iar ea-mi spunea în felul metaforic al literaturii andaluze: "Sunt întreaga poezie a fructelor şi legumelor, sunt fiica lui Fauchon din Belleville, prinţesă de Harissa, regină a coriandrului şi zeiţă de cardamomă, am prospeţimea roşiilor, verdele unei lăptuci, aciditatea piperului, pielea mea are dulceaţa şi aroma unui strugure muscat, saliva mea este mierea pe care o păzesc cu străşnicie albinele, pântecele meu o plajă de nisip fin iar sexul meu o bucăţică de rahat suculent care plânge cu lacrimi de zahăr." O, scumpa şi duioasa mea, mărturisindu-le cu ruşine profesia ei tuturor acelor burghezi de stânga pe care-i frecventam şi care îşi astupau nasul când le strecura la ureche meseria tatălui său! "Franz se golăneşte, suspinau aceştia, întotdeauna a avut o predilecţie pentru coafeze şi vânzătoare." Dă-mi voie să precizez: prietenii mei şi cu mine, toţi foşti militanţi reconvertiţi la profesiunile liberale, aparţineam acelei stângi de caşmir care locuieşte în centrul Parisului şi dispreţuieşte tot atât de mult poporul pe cât de mult se teme de el dreapta. Eram acei băieţi de familie în blugi, tari la marxism dar pe care tovărăşia unui muncitor îi indispunea şi care nu-i tolerau pe muncitorii imigraţi decât la locul lor, adică în rigolă şi în lăzile de gunoi. Formam deci acea confrerie atât de prosperă, atât de influentă azi, a staliniştilor disco: ex-militanţi care şi-au deplasat sectarismul asupra celor mai futile subiecte şi pun în discuţiile despre modă, baruri de noapte sau pieptănături aceeaşi intransigenţă ca altădată când analizau o linie politică. Din scurta noastră pasiune pentru revoluţie nu păstraserăm decât gustul de a comanda şi a tranşa, dorinţa tenace de a ne domina interlocutorii şi de a le închide pliscul. Eram cu atât mai tranşanţi cu cât ne ştiam frivoli, avizi de a ne răscumpăra, prin dogmatism, păcatul nostru de uşurătate. Ani întregi de propagandă socialistă sfârşeau, în narcisismul nostru delirant, prin această compulsiune maniacă de putere şi de autoritate. Iar eu o împingeam pe Rebecca să-şi ascundă originile familiale, să nu vorbească de meseria ei, încurajându-i contrabanda prins între două focuri şi prea laş ca să-i trădez pe cei din casta mea: cu atât mai mult cu cât ne aflam în acei ani în care dispreţul pentru plăcerile populare şi pentru majorităţile tăcute devenise tema centrală a stângii oficiale. Şi totuşi îmi plăcea profesia ei, îmi plăcea aparenţa de lux şi strălucirea salonului de coafură în care era angajată, uniformele albe, căştile lunguieţe ale uscătoarelor, luminatul excesiv care dădea ansamblului aspectul unei nave cosmice; iar dintr-un gust pentru frivolitate pe care studiile mele de medicină n-o satisfăcuseră, aveam nostalgia fastului modei şi al confecţiilor şi rătăceam cu Rebecca prin magazinele pentru femei, buticurile specializate, palpând ţesăturile cele mai strălucitoare, comparând croielile, cu febra unui novice în pragul iniţierii.

Şi pe urmă metresa mea mă făcea să râd, iar în câteva luni afecţiunea noastră deveni o maşină de fabricat jocuri de cuvinte, locuţiuni hazlii, bufonerii din care ne făceam o hrană ca şi cum am fi fost coalizaţi ca să sfidăm gramatica şi vorbirea adultă. Amploarea sentimentelor noastre, pofta de a le exprima într-un strigăt care să nu ia nimic din limbajul curent ne împingeau să născocim un jargon de onomatopee şi de intonaţii copilăreşti, o amestecătură ciripitoare care ne era mai preţioasă decât înlănţuirile noastre pentru că ne îngăduia să intervertim sexele, să anulăm rolurile de bărbat şi de femeie. A se iubi înseamnă a aduce fără încetare dicţionarul la zi în numele unei aceleiaşi libertăţi de a fi împreună pentru a fi proşti cu toată nevinovăţia. Nu eram pretenţioşi, râdeam din nimic, de la mici cuvinte încărcate mai mult de prestigiu şi de tandreţe decât de sens: de exemplu, de mult numele de Rebecca dispăruse sub toate numele de alint pe care i le dădeam fără încetare: Doudounette, Biquette, Ninouchinounette, Chouchoute, Bouloute, Poupounette, Pitchoune, Choupette, Cabarette (anagrama numelui ei)
, o întreagă galerie de porecle ridicole care constituiau tot atâtea nuclee dense de intimitate. Nu simţeam ridicolul, numai diminutivele. Sau botezaserăm defectele noastre respective cu cuvinte arabe: Rebecca era domnişoara Inch\'Allah din cauza supunerii ei în faţa fatalităţii, doamna Kif-Kif pentru că răspundea întotdeauna "mi-e totuna" şi refuza să decidă. Eu care eram mereu grăbit, eram domnul Fissa şi de asemenea domnul Chouff pentru că îmi puneam ochii pe fiecare siluetă care trecea. Vorbeam precum copiii mici şi cu cât intonaţia vocilor era mai infantilă, frazele mai alungite, silabele mai intervertite, cuvintele mai supte ca nişte bomboane, cu atât mai mult ne apropiam de fericire. Da, aceste drăgălăşenii constituiau armura noastră de ne-nvins, universul feeric în care totul este iertat pentru că ne regăsim în el împreună frate şi soră siamezi. Şi ne reactivam prostiile aşa cum sufli în jăratic, ţânci gângurind dobitocii, recreându-şi, prin simple vorbării, un paradis de copilărie la care nimeni nu avea acces.

Toate-mi plăceau la surioara mea pueril incestuoasă, voiam să cunosc totul, şi în mâinile ei, mi se părea că adevăratul lux al dragostei este să trăiesc cu o persoană ale cărei neînţelegeri şi paşi greşiţi vor fi în stare să mă bucure prin calitatea lor. Cum să nu adori popoarele, continentele care răsunau în ea şi până şi pe amanţii care păstraseră ceva din lumina sa? Iubind-o pe Rebecca mă converteam la o religie nouă. Era, cum ţi-am spus, evreică arabă de origine tunisiană. Mă făleam cu alianţa strălucită dintre frumuseţea şi comunitatea sa, şi nu mai puteam să o înconjur decât amestecându-mă în tot ceea ce o preocupa, printr-o devoţiune arzătoare faţă de inteligenţa poporului său. O iubisem mai întâi pe Rebecca pentru că nu era nici franţuzoaică, nici blondă, nici catolică, nici protestantă, nu puţea a apă sfinţită cu care fusesem stropit de la naştere până la şaisprezece ani, şi mai ales nu era una din acele prăjini blonde şi fade, din acele Gretchen, din acele Walkirii diafane, acele fetişcane din paie uscate care, copil, mă orbeau cu paloarea lor de grâu spălăcit. Mă sufocam sub blondul nordic, albastrul arian, pieile gălbejite pe care le asimilam naiv cu lipsa de temperament, voiam tonalităţi calde şi închise la culoare, tonuri mate, aspiram la metisaj după infama puritate germanică a familiei mele. Şi avui imediat faţă de prietena mea atracţia unui om din nord pentru mirajele sudului. Lângă ea, cel puţin, nu simţeam dând târcoale hoitul cristic tolănit pe spânzurătoarea lui, infanteria în sutană, canaliile iezuitice şi romane care mă educaseră. Şi pe urmă mă simţeam prea strâmtorat în Franţa, înţepenit între o absenţă de istorie şi lipsa unui proiect, penalizat de apatia unui popor prea bătrân şi mediocritatea unei politici lipsită de grandoare. Ca acele peisaje din Renaştere care, privite sub un anumit unghi, revelă un cap de om, contemplând chipul Rebeccăi, vedem de-a-ndoaselea apărând o întreagă societate, o succesiune de tablouri mediteraneene, un întreg miraj de nisip şi de soare. Iudaismul ei mă fascina: n-avea decât optsprezece ani dar cinci mii de ani de istorie în spatele ei: sub speţele finite ale unei fiinţe şi ale unui corp, eram solicitat să integrez o memorie infinită. Iar dacă avusesem mai multe femei unice înaintea ei, această femeie unică va fi ultima căci era mai multe. Lasă-mă să frunzăresc o clipă insipidul album de familie: la originea filosemitismului meu, nu trebuie să subestimez plăcerea de a o rupe cu tradiţia: acasă la noi, evreul era ţapul ispăşitor, ţinta constantă a resentimentului parental; nici o masă, nici o reuniune de familie la care să nu aud din gura paternă sau maternă imprecaţii vărsate împotriva "jidanilor, asasinilor lui Hristos, apatrizilor din Sion, plutocraţilor, iudeobolşevicilor, internaţionalei sioniste, lobbyului american
", aşa încât din contradicţie mă pasionam pentru poporul căruia îi atribuiam extraordinare calităţi judecând după mâniile pe care le provoca la noi în casă. Iudeofobia noastră, înţelesei repede, se întemeia pe adorarea secretă a evreilor care reprezentau ansamblul a tot ceea ce noi, bieţi papişti mărginiţi la evangheliile noastre, nu eram în stare să înfăptuim. Atunci mă cuprindea admiraţia şi ajungeam să mă identific cu cei care erau împroşcaţi în fiecare zi cu torente de duşmănie.

Hazardul îmi ajută curiozitatea: sosind din provincie la Paris, nu-ntâlnii decât ashkenazi şi sefarzi, iar curând cei mai mulţi dintre prietenii mei, cu câteva excepţii, se întâmplară să fie de religie israelită. Tot ce-mi plăcea de aproape sau de departe, tot ce mă intriga, mă atrăgea, mă uimea era legat de poporul ales. Viaţa, coincidenţele mă evreizaseră din cap până-n picioare. Devenind nebun după Rebecca, desăvârşeam transformarea, deturnam generaţii întregi de antisemiţi. Ea-mi sfărâma copilăria, frângea direcţia unei existenţe predestinate, apropia lumi disperat de îndepărtate de spaţiu şi de ură.

Fiică a trei mame - vorbea curent araba, ebraica şi franceza
-, simboliza o diaspora radiantă deschisă pe viu între Asia şi Occident. Nu-i puţin lucru, crede-mă, să te căsătoreşti cu Africa de nord şi cu Orientul Mijlociu reunite într-o singură persoană când tu însuţi te tragi dintr-o spiţă restrânsă. Ashkenază, Rebecca m-ar fi fascinat mai puţin fără îndoială ca fiind încă prea nordică; şi întotdeauna accentuam natura sa arabă de care eram copilăreşte de mândru. Ceea ce-mi aducea această mediteraneană în coşul său de nuntă era mai mult decât un oarecare patrimoniu sau o simplă frumuseţe: ea întrupa o emoţie istorică, îi reconcilia într-o singură persoană pe Israel, pe Ismael şi Europa. Dotată, după mine, cu o constelaţie psihică preeminentă, combina atracţia nomazilor şi uşurinţa cosmopoliţilor. Între ea şi mine, nu se aflau numai două clase, ci trei culturi, trei continente care dialogau şi-şi luau unul altuia locul.

În mod paradoxal, eram în căutarea acestui exotism atât din gustul depeizării cât şi din nevoia de a fi înrădăcinat. Căutam o fiinţă care să aibă în sfârşit justeţea obiceiurilor, eternitatea gesturilor şi a cuvintelor. Şi pentru că minorităţile au o memorie pe care majorităţile au pierdut-o, veneram în această femeie o identitate puternică, călită de secole de suferinţă. O interogam fără încetare despre ritualurile cele mai minuţioase ale Sabatului şi ale Kippurului, despre interdictele mâncărurilor cuşer, o întrebam mereu sensul cutărui sau cutărui cuvânt din arabă, simţind o adevărată jubilaţie la auzul acestei limbi vorbite de gura ei ca şi cum, prin vraja unui sunet, se ridica deodată în faţa mea o străină absolută. Astfel legat printr-o legătură de iubire de o naţiune - fie ea una de apatrizi - puteam să mă închipui, măcar o clipă, membrul ei onorific, gata să înţeleg rădăcinile acestui popor fără rădăcini căruia rătăcitul prin lume sfârşeşte prin a-i conferi însuşi chipul stabilităţii. Îmi înhămam carcasa goală la coada acestui convoi maiestuos, luam şi eu parte la tunica pestriţă pe care o ţese emigraţia evreiască împrăştiată în cele patru colţuri ale lumii. Franţa era patria mea, dar iubind-o pe Rebecca, făceam legământ de supunere poporului Cărţii. Pentru că era leagănul amantei mele, iudaismul deveni patria mea spirituală, creanga mistică a inimii mele. Uneori îmi închipuiam că m-am născut cu un suflet de evreu şi că eram adus înapoi la origini de metresa mea; Moise fericit, strângeam prin ea în braţe pământul făgăduit şi regăsit.

Îmi amintesc de o seară de armonie excepţională: se dădea la televizor serialul
Holocaustul; după filmul la care ne uitaserăm împreună cu fiul meu acasă la mine în seara aceea, cel mic cu lacrimi în ochi o luă pe Rebecca de gât şi îi spuse; "Din fericire nemţii nu ţi-au omorât şi ţie familia, altfel nu te-am fi cunoscut niciodată. Dacă se întorc, o să te ascundem." Râzi, dacă vrei, dar mă simţeam emoţionat până la lacrimi, mi se părea că atunci legaserăm o alianţă veşnică împotriva răului şi a demonilor. Dacă avem un copil, o întrebam eu pe Rebecca, o să fie evreu? Bineînţeles că o să-l circumcidem dar o să-l şi botezăm după ritul catolic şi poate de asemenea o să-l învăţăm Coranul. În felul ăsta vom fi pus tot norocul de partea lui.

Un incident survenit într-o cafenea de pe strada Saint-André-des-Arts o să-ţi dea măsura stării mele de spirit de atunci. Sprijiniţi cu coatele pe bar, Rebecca şi cu mine ne sărutam când un tânăr vagabond care se uita la noi ne trată cu voce tare de "jidani împuţiţi
". În mod curios, insulta îmi făcu o bucurie perversă: prin miracolul unui cuvânt, mă întrona în rândurile fiilor lui Abraham, mă spăla de păcatul de a mă fi născut creştin! Mă îndreptai spre insultător, acesta îşi închipui că aveam să-l pălmuiesc dar îl sărutai. Crezuse că m-a scuipat în faţă: îmi redăduse inocenţa.

Uneori, noaptea, presăram străzile din jurul locuinţei mele cu inscripţii
: "Trăiască evreii", sau mergeam să depunem buchete de flori la uşile sinagogilor, la picioarele Memorialului Martiriului evreiesc.

Pentru mine stranietatea iubitei se confunda cu stranietatea iudaismului: apartenenţa sa la familia ebraică o transforma pe această femeie deja depărtată într-o fiinţă ilimitată; mă simţeam exilat lângă această exilată. Chiar părând că mi se supune, păstra o poziţie de eminenţă din care nu puteam s-o dau la o parte. Iar eu îmi simţeam neputinţa la simpla evocare a lumii fastuoase pe care o târa după ea; cu o singură privire avea acces la imensitate pe când eu încercam să o reduc la dimensiunile dorinţei mele. Mă
sufocam sub bogăţia ei şi turbam aflu în faţa ei atât de lipsit de toate.

Această
rană care supura mereu şi pe care o deschidea în mine, o concretizam amândoi într-un comun ataşament pentru muzica arabă. Om Kalsoum, Fairuz, Abdel Halim Afez, Farid el-Atrache deveniră imnul naţional al duoului nostru. Ascultam cele mai frumoase pasaje pe care Rebecca mi le traducea ca şi cum exprimau stări sufleteşti fidele poveştii noastre, iar ritmul lor convulsiv fixa momente privilegiate pe care alte armonii n-ar fi ştiut le redea. Adoram monotonia pasionată a acestor melopei care prin contrast puneau în valoare claritatea cântului. Aceste cadenţe pasionate ne aruncau în transe apropiate de hipnoză, punând în dragostea noastră născândă o tuşă nostalgică, aproape funebră. Este paradoxal, ştiu, că o muzică de tristeţe şi suferinţă ne-a sudat unul de celălalt într-atât încât o alegem drept emblemă: oamenii se mângâie cu nefericirea exprimată, lucru ce îi scuteşte de suferinţă şi îi fereşte de nefericirea trăită. Preferinţa noastră pentru tot ce atesta fragilitatea era încântată îndeosebi de frisonul flautului derviş: ştii că, în tradiţia islamică, pămătuful de stuf a fost primul lucru creat de Dumnezeu. Nu cunosc instrument mai răscolitor prin melancolie. Cântul său, de o extremă puritate, ne cufunda într-un extaz de dincolo de orice bucurie sau nenorocire. Se sufla atunci în propriile noastre oase, trupul nostru evada în lungi tremurături, în înfiorări delicioase din cauza cărora ni se făcea pielea de găină şi-mi dădeau lacrimile. Vocile stranii, dureroase ale vedetelor arabe, sfâşiate între disperarea infinită şi pasiunea de a trăi, atingeau registre pe care vocile occidentale nu le acoperă. Sorbeam până ne ameţeam din acest doliu imaginar pentru a ne consolida primăvara, vrăjiţi cu totul de incantaţiile răscolitoare. Muzică a despărţirii, a iubirii imposibile, sonorităţile orientale ne curăţau de suferinţă cântând-o. Ele o invocau pe fiinţa iubită şi străpungeau această prezenţă cu posibila ei pierdere; nu auzeam decât invocarea şi uitam pierderea.

nu te înşele tabloul: în această idilă cloceau furtuni care nu aveau întârzie izbucnească. Virtuţile pe care i le atribuiam Rebeccăi datorită dublei sale origini erau prea exterioare ca o definească pe ea însăşi. Orice evreică din Africa de Nord ar fi beneficiat în mintea mea de aceleaşi calităţi. Şi apoi, ea n-avea decât o apartenenţă pasională, negândită, la comunitatea sa, ignorând cvasitotalitatea istoriei şi textelor acesteia. Exact în clipa în care eu îi exaltam exotismul, cerându-i aproape i se conformeze, ea n-avea altă intenţie decât -i trădeze statutul, să se asimileze. Nu-şi renega iudaismul cât originile nord-africane, temându-se mai presus de orice, într-o Franţă intolerantă, să nu fie confundată cu o arabă. Îi lăudam o distincţie pe care ea voia s-o ascundă, o felicitam se deosebeşte când ea nu aspira decât semene. Pe scurt, exista în ea o nevoie de respectabilitate legată de statutul său de emigrantă care uneori o făcea mai conformistă decât te-ai fi aşteptat din partea unei tinere de vârsta ei.

Rebecca
era de asemenea posedată de un ideal de iubire romantică pe care eram departe de a-l împărtăşi. Iubind pentru prima oară, tot ce nu era pasiune i se părea a fi dantelărie, absurdităţi, palavre, preziceri de oameni slabi. Adera fără rezerve la sentimentele ei fără ca vreo umbră de perplexitate -i frâneze elanurile. Veselă, dinamică, suferind uneori nu este decât o femeie frumoasă curtată pentru farmecul său, se lansă în aventura noastră cu o aprindere care repudia orice calcule, orice placiditate: pretindea trăiască intens în cadrul menajului, utopie absurdă după mine. Dar voinţa de a îmbina intensitatea cu cuplul emoţiona atât de mult încât sfârşii prin a iubi, mai mult decât Rebecca însăşi, pasiunea pe care mi-o purta. Deja deci încolţeau boabele discordiilor noastre.

Un
diferend, care atunci impresionă foarte mult, aruncă o primă umbră asupra înţelegerii dintre noi. Trecutul meu zgomotos şi cu care lăudasem, o speriase pe Rebecca care îmi atribuia un temperament uşuratic. Eram într-o seară la nişte prieteni; închipuindu-şi greşit_- dar asta n-am ştiut-o decât mai târziu - că vreau s-o seduc pe stăpâna casei nu găsi altceva mai bun de făcut decât aibă un flirt foarte stăruitor, sub ochii mei, cu unul din invitaţi; băuse, era beată, spunea vrute şi nevrute şi pentru prima dată îmi lansă răutăţi în public, iar auditoriul, cu urechile ciulite, se desfăta. Devenea o altă fiinţă pe care n-o văzusem niciodată, deschidea uşa unor obişnuinţe pe care nu i le cunoşteam.

Îl
săruta pe filfizon pe gură, chicotea la tot ce spunea el, vărsa un torent de expresii deocheate, bea din toate paharele, se lăsa mângâiată de nemernicul ameţit care o zorea ducă lucrurile la ultima lor limită. Să o văd cum mimează uitarea de sine cu un altul - scenă care întotdeauna m-a fascinat din nu ştiu ce cauză obscură, poate fiindcă în dragoste pun trădarea mai presus de orice - să o văd astfel deci îmi înfierbântă nervii şi raţiunea; fantasma mea aplauda, gustul meu de scandal exulta, amorul meu propriu se burzuluia. Evident, nu lăsai se vadă nimic din toate astea, afişând cea mai totală indiferenţă. Când se sfârşi petrecerea, către ora 5 dimineaţa şi o văzui pe Rebecca, în faţa taxiului, sărutându-şi cucerirea şi comparând vigoarea reacţiilor lui virile cu a mea, nu mai gândii decât la răzbunare. Abia sosit acasă, făcurăm dragoste ultima oară şi o părăsii a doua zi, rece, foarte decis n-o mai revăd. Trecură două zile. Mânia care susţinuse lăsase locul unei anumite descurajări. Pentru nimic în lume n- fi făcut eu primul pas, socotindu- cel ofensat. Rebecca trimise pe o prietenă ca ambasadoare. Mă arătai intransigent. Mai mult: mă afişai cu o fată întâlnită într-o cafenea din faţa salonului ei de coafură, de care domiciliul meu nu era departe, şi străduii o sărut lung pe gură în plină stradă. A doua zi, Rebecca sună chiar ea. Se scuză pentru scena din seara trecută cu lacrimi în glas. Eram calm, triumfător şi îi confirmai hotărârea mea de a nu o mai revedea. După încă o zi, mă sună iar implorându- -i acord o întâlnire. Acceptai din vârful buzelor, prea fericit o văd umilindu-se în faţa mea: în sfârşit, această fată trufaşă muşca ţărâna. Veni îmbrăcată în negru din cap până-n picioare ca pentru un doliu şi-mi explică raţiunile actului său. Mărturisesc sinceritatea sa, tonul umil al vocii sale mişcară; eram chiar încântat ţinea atât de mult la mine. Acel ceva nesigur şi fragil care m-ar fi speriat la oricare alta pe ea o înfrumuseţa la culme. Dar nu voiam cedez înainte de a o fi făcut -şi plătească foarte scump afrontul; ce vrei, aşa sunt eu, de îndată ce îmbrăţişez, prevăd şi clipa în care o zgârii. Îi povestii deci cu de-amănuntul aventurile mele din vară şi îi detaliai unul câte unul defectele sale atât fizice cât şi morale; fiecare cuvânt o făcea tresară şi declanşa un aflux de lacrimi. Cu toate astea, nefiind foarte sigur de poziţia mea, dădui dovadă de o cruzime temperată.

După
ore de rugăminţi şi de imprecaţii în care aproape îi mărisem greşeala la dimensiunile unei crime, o strânsei lângă mine şi o asigurai am uitat totul. Îmi jură n-o mai înceapă niciodată ceea ce fusese rodul unei neînţelegeri mai mult decât al unei voinţe deliberate de a-mi face vreun rău. Fapt e speriase cu reacţiile ei neaşteptate: cum te bazezi pe o fiinţă atât de imprevizibilă? Înţelesesem cât de mult ţineam la ea: până într-atât încât o iert batjocorise - cel mai grav ultragiu pentru mine care dintre toate simţurile nu-l am decât pe cel al ridicolului. Înţelesesem de asemenea cât de mult ţinea ea la mine: până-ntr-atât încât se prosterneze la picioarele mele. Fiecare pusese la încercare rezistenţa celuilalt, fiecare se înclinase nu fără a-l face cedeze pe cel din faţa sa: bun exemplu de capitulare reciprocă în aşteptarea altor lupte; tocmai făcusem un galop de încercare şi această primă înfruntare prefigura tot ceea ce s-a întâmplat după aceea.

Ne
speriaserăm, trebuia punem capăt chinurilor noastre, să ne legăm unul de altul prin plasa unui contract reciproc. După această ciocnire, eram gata pentru "te iubesc". Jurământul fu pronunţat două săptămâni mai târziu în timpul unei plimbări cu bicicleta pe un drum din Provenţa unde petreceam câteva zile cu ocazia sărbătorii tuturor sfinţilor. La mărturisirea mea, Rebecca fu cât pe-aci cadă de pe bicicletă. Şi eu eram foarte emoţionat şi accelerai ca şi cum viteza putea lua un pic din seriozitatea revelaţiei; Rebecca puse repet de mai multe ori de teamă n-a auzit bine. Astfel ireversibilul se comisese: iar acel "te iubesc" odată mărturisit cu corolarul său imperativ "iubeşte-", nici mai poţi te dezici, trebuie absorbi datoria până la epuizarea ei. Înlăturasem incertitudinea, acum aveam -i plătim preţul.



Infirmul se opri brusc. Avea ochii înfundaţi în orbite, obrajii palizi de efort.
- Îţi produc oroare, nu-i aşa?
- Oroare, deloc.
- Ba da, îţi arunc în faţă mărturisirile mele, dumitale onorabilul turist, şi îţi spun: iată, ăsta sunt eu.
- Vă asigur că...
- Iartă-mă, sunt epuizat: reînsufleţirea acestui trecut mi-a pus nervii la pământ. Pot oare spera c-o să te întorci mâine?
- Da, poate, de ce nu?

Elocventa furie a invalidului se prelungise foarte mult în noapte şi era ora trei dimineaţa când mă întorsei buimac până la cabina mea, străbătând culoarele pustii. Uşile se succedau la nesfârşit ca în acele imense clinici în care angoasa capătă o strălucire albă. Această confesiune pe cât de melancolică pe atât de licenţioasă mă pusese la-ncercare, aproape că mă şocase: la drept vorbind, prostul gust al acestei istorisiri şi al procedeului născocit ca să mă facă s-o ascult ar fi trebuit să mă avertizeze încă de la-nceput. Cedasem numai din deferenţă pentru acest handicapat. Eram nerăbdător să-i povestesc totul lui Béatrice şi să-i cer sfatul, dar dormea. Liniştea cabinei înecată în albul lunii mă însenină. Sânii tovarăşei mele erau două mere coapte în cuptor pe care îmi pusei capul. Mă mai gândii o ultimă dată la prosteasca depreciere a blondelor pe care o încercase Franz în seara aceea şi, cuibărindu-mă în căldura aşternutului, adormii, fericit de sănătatea noastră, de tinereţea noastră atât de departe de universul acrit, nesănătos al acestui om.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer