Fragilitate, exces şi cruzime

  Citiţi un fragment din această carte.



Am citit Luni de fiere la începutul anilor '90, la recomandarea unui student, astăzi colaborator apropiat, Silviu Dragomir, directorul editorial al Editurii Trei. Apoi, intrigat, chiar şocat, dar simţind că romanul surprinde nu numai problemele cuplului contemporan, ci şi condiţia cuplului dintotdeauna, l-am discutat mai mulţi ani la seminariile cursului de psihanaliză, convins că doar din perspectiva doctrinei lui Freud anumite aspecte devin inteligibile.

Deoarece presupun că mulţi dintre cititorii tineri îşi vor pune aceleaşi întrebări pe care mi le-au adresat studenţii, dar că multe dintre ele vor rămâne întrebări retorice, m-am gândit să le comunic câteva dintre rezultatele discuţiilor din seminar, în speranţa că le vor fi de folos.

Justificată de excesele sexuale şi de cruzimea din carte, cea mai frecventă întrebare a fost dacă Pascal Bruckner descrie un caz normal sau unul patologic. Cum literatura nu poate exista decât dacă surprinde într-o formă sau alta generalul uman şi cum efectele literare ale romanului Luni de fiere sunt dincolo de orice îndoială, a trebuit să interpretez întrebarea studenţilor mei ca fiind o reacţie de apărare faţă de angoasa trezită de şocantele dezvăluiri despre om pe care le conţine. Le era greu să accepte că în fiecare dintre ei s-ar putea ascunde un Franz sau o Rebeccă, deşi "cuplul martor" din roman (Didier-Béatrice) îşi dezvăluie foarte repede fragilitatea şi disponibilitatea de a experimenta situaţii sexuale mai puţin obişnuite.

Dar dacă în roman sunt descrise posibilităţi ale naturii umane, cum se poate explica faptul că doi oameni aflaţi psihic în limitele a ceea ce poate fi considerat normal, care intră într-o relaţie de iubire tumultuoasă, sfârşesc jalnic, rămânând împreună doar pentru a se distruge reciproc?

Pe bună dreptate Constantin Noica susţinea, reluând o idee a lui Goethe, că mariajul este o "culme a culturii", căci viaţa naturală a cuplului, la un nivel calitativ şi cantitativ acceptabil al sentimentelor nu este, după cercetări statistice realizate în Franţa, mai lungă de cinci ani. Factorul de disoluţie pare a fi, după unele teorii biologice, bărbatul, care este animat din adâncuri de impulsul irepresibil de a-şi asigura o progenitură cât mai numeroasă, cu cât mai multe partenere, femeia rămânând, datorită numărului limitat de ovule, ataşată posibilităţilor realizate. Dacă admitem că orice cuplu este minat din interior de puternice forţe centrifuge, atunci vă veţi întreba, împreună cu studenţii mei, care sunt posibilităţile culturii de a le contracara?

Soluţia victoriană a monogamiei exclusive, de care Occidentul contemporan a început să se desprindă încă din anii '50 ai secolului XX, o dată cu revoluţia sexuală, dar care mai persistă ca ideal în mentalitatea românească, s-a dovedit a fi sursă de disfuncţii nevrotice prin frustrările majore pe care le presupune. Epoca burgheză a elaborat treptat paleativul "monogamiei deschise", în care partenerii, la început bărbatul şi, în ultimele decenii, femeia, îmbină beneficiile securităţii psihice oferite de căsătoria clasică cu avantajele în ceea ce priveşte intensitatea trăirilor oferite de relaţiile extraconjugale. Dificultăţile morale ale acestei soluţii sunt considerabile.

A treia soluţie, pe care pare a o recomanda Franz, unul din personajele principale, este separarea în momentul în care iubirea intensă dispare. Într-un astfel de moment el afirmă: "Mi se scârbise de monogamie sub toate aspectele ei, liberală, orgiastică, clasică, emancipată, conciliantă, blândă şi aspiram doar să scap de ea. Şi pe urmă ce mai, cu aceste împăcări am mai fi tras-o câţiva ani, purtându-ne ranchiunele, conjugând menaj şi libertinaj, îndreptându-ne spre o ieşire fatală cu atât mai amară, cu cât o vom fi amânat mai mult".

A patra soluţie, cea mai nefericită, pe care o adoptă cuplul Franz-Rebecca este regresia pe scara dezvoltării psihosexuale. Cunoştinţele de psihanaliză ne pot ajuta s-o identificăm. Oboseala psihică şi sexuală instalându-se înainte ca protagoniştii unei iubiri cât se poate de frumoase iniţial să o poată sesiza, idealul cuplului monogam în oricare din formele sale fiind respins de Franz, Rebecca este prima care face pasul înapoi spre fantasmele ondiniste ale copilăriei, corespunzătoare stadiului uretral, urmată cu entuziasm de Franz. În tratatul Psychanalyse apărut la PUF în 1996 sub coordonarea realizată de Alain de Mijolla şi Sophie de Mjolla Mellor putem citi despre plăcerea specifică acestui stadiu: "această plăcere uretrală comportă o dimensiune autoerotică şi deasemenea o dimensiune obiectală - fantasma de a urina pe cineva"

O dată amorsată regresia, cei doi nu i se mai pot sustrage, lăsându-se antrenaţi spre stadiul imediat anterior - stadiul anal. Scatofagia lui Franz şi relaţia sado-masochistă care se instalează treptat, pentru a ocupa apoi toată scena vieţii afective a personajelor, îi sunt notele caracteristice. Aşa se face că cei doi rămân legaţi doar prin ură şi fervoarea distrugerii reciproce.

De ce s-a întâmplat astfel? M-am întrebat şi m-au întrebat studenţii. Discuţiile ne-au condus spre următoarele cauze, acceptând desigur convenţia de a considera personajele drept persoane reale: în plan social, prăbuşirea idealului cuplului monogam, în plan spiritual, absenţa unei comunicări adecvate, în plan psihic, existenţa unor puternice fixaţii pregenitale.