Când poezia se ascunde, vine musca de sicriu

  Citiţi un fragment din această carte.



Cu mai bine de zece ani în urmă, când Ioan Es. Pop a izbucnit pe piaţa poeziei postceauşiste, toată lumea a fost de acord că ne aflăm în faţa celui mai spectaculos fenomen liric produs în libertate, deşi copt (ca şi Cristian Popescu) în spuza dictaturii.

Aşa a rămas şi azi: printre sexualizări groteşti şi fracturisme de carton, printre vanităţi otrăvite, false insurgenţe, grafomanii aiuritoare, experimentalism fumat, patimi exangue, dezabuzări de talcioc şi abandonată fiind de critica literară, poezia adevărată, poezia impasului existenţial este obligată să "intre în adormire", să amorţească pe termen indefinit, să se prefacă moartă, eviscerată. Aşa se întâmplă acum, aici.

Realitatea, concretul zilei noastre ("unde se desfată marile mirosuri/ şi unde cerul nu se vede niciodată") bâzâie agasant şi vorace deasupra ei, a poeziei, precum "musca de sicriu" din groapa cu alei. Trecută din registrul celest şi eteric în regim de cadavru putrefact ("piftia zoaielor dulci şi lăcrimoase din pântec / peste mucigaiul diafan de pe falange şi gură/ eternitatea vuieşte chiar aici, în aceste/ delicatese care încă fermentează") poezia devine de ne-recunoscut şi de ne-trăit. Poate doar de re-înviat într-o lume de apoi, cea care, oricum, nu va mai fi a noastră.

Acum zece ani, Ioan Es. Pop impresiona prin forţa cruzimilor de limbaj şi "atitudinea lirică". Închiderea fatală şi fără speranţe, de care aminteam, a fost sesizată de Ion Pop încă de la debutul poetului: "Toate poemele cărţii (Ieudul fără ieşire, n.n.) stau sub acest semn al abandonului şi închiderii definitive, iar una dintre obsesiile dominante, modelatoare pentru întreaga viziune, este a aglutinării sufocante a tuturor nivelelor existenţei într-un fel de masă compactă, opacă, mereu egală cu sine, etern apăsătoare în imobilitatea ei absolută. (...) Lumea lui Ioan Es. Pop e violentă şi tragică, mocnind de energii - de cele mai multe ori negative - reprimate, împingând necruţător fiinţa mai degrabă spre moarte, spre închidere şi înstrăinare".

Acum, după zece ani, ea ne sperie prin cangrenarea vechilor zone de vitalism ipostaziant. Pare că sufletul răvăşit a devenit un suflet apostat. Scrâşnetul existenţial - fascinant atunci - virilitatea păduroasă, aerul ei de pădure maramureşană prăbuşită cu tărie, hohot şi semeţie peste alcoolurile şi cimitirele mizere ale oraşului, tot ce făcea frumuseţea sălbatică şi puritatea "barbară" a lumii lui Porcec, a Lumii ca un cămin de nefamilişti, totul s-a stins acum în imaginile unei ruralităţi maladive, s-a alterat irecuperabil (v. revenirea obsesivă a maţelor în putrezire, a măruntaielor scoase, a abatorului, a ferfeniţării etc.) ori s-a ascuns îndărătul paradoxurilor de genul: "când mi-e rău, îmi este foarte bine. 'S un om norocos. Câştig tot ce pierd". Rupt o dată din Văraiul Şomcutei şi căzut "luciferic" în Bucureştii tuturor dezacordurilor otrăvitoare, Ioan Es. Pop ajunge la capătul unui deceniu de libertate mai mult sau mai puţin politică să exclame că românii sunt "poate singurii care pot exporta nefericire pură ca heroina / a occidentalilor e contrafăcută de mult".

Ascunsă printre răni, amestecată printre pulsiunile de forţă tenace, vulnerabilitatea structurală a firii poetice, cu identitatea ameninţată patologic şi roasă de morbideţe, poezia de azi a lui Ioan Es. Pop este pur şi simplu supravieţuire. Ea pare a fi surpasat mai multe feluri de sinucidere devenind un soi de noroi răzbunător, un morb sorbitor, o "boală fără leac", alta decât suava boală a "cântăreţilor" din cunoscutul poem blagian.

Să citim Crezul cu Ianuş, unde poezia nu mai este seducţie, "ci ameninţare. Când produce maximum de sens, pur şi simplu îşi suprimă autorul. Cu aparenţa ei de fată cu cireşe la urechi, poezia loveşte năpraznic ficatul şi vomită peste cel mort. Poezia e crimă amânată şi mântuire prin disconfort. A vedea poezia ca salvare e ca şi cum ţi-ai pune de strajă îngeri cu grenade-n gură. Ea nu face servicii supravieţuitorilor ei şi nici nu-i iartă pe dispăruţi. Când ajunge acolo unde a ajuns deja, loveşte plămânii cu putere, face praf vezica, lipeşte maţele de stern, apasă pedala războiului şi face din pace o cacealma. Lucrând ca boală fără leac, e în stare să-şi ia propria viaţă pentru a dura. Nu se uită în ochii nimănui. Ea n-are ochi".

Aşa stând lucrurile, mai este oare cazul să insistăm citind în oglindă Glossa eminesciană cu Glossa lui Ioan Es. Pop din 1993? Este limpede că între "tu rămâi la toate rece" şi "când te fereşti, fereşte-te de tine", între "vreme trece, vreme vine" şi "eu sunt nimeni, tu eşti nimeni" ş.a.m.d. - am trecut din înaltul senin şi metafizic al exerciţiilor romantice de olimpianism - în scorbura postmodernităţii ca exerciţiu de supravieţuire. Şi nu e deloc întâmplător că actualul crez al autorului nostru ("a scrie nu oferă mântuire. Am trăit mica revelaţie a faptului că trebuie să scriu pentru că nu am alte îndemânări") coincide cu exclamaţia lui Samuel Beckett la întrebarea "de ce scriu?" - "bon qu'à ça"...

Cu un văzduh gol de Dumnezeu, un trup gâlgâind de ispite încornate şi un suflet ars de zădărnicia oricărei aşteptări, poezia - ca şi poetul - se retrage cât mai departe, se ascunde cât mai jos. Recitiţi acum prima pagină a cărţii, cu argumentul împotrivă, unde figurile ascunderii revin semnificativ:

"La patru ani, ca şi astăzi, singura mea ripostă în faţa realităţii a fost să mă ascund. (...) M-am ascuns şi am început să mă răzbun pedepsindu-mă, departe de ochii lor. (...) Cea mai mare pedeapsă din anii aceia, lăsând la o parte bătăile, a fost să mă văd nevoit să îngrop, de frica mamei, Amintirile din casa morţilor în pământ şi să nu le mai găsesc niciodată. Aşa s-a întâmplat şi cu păpuşile: la ţară, un viitor bărbat care se joacă cu păpuşi până la zece ani e o ruşine. Ultima mea păpuşă (...) a fost descoperită şi făcută ferfeniţă cu toporul. (...) Simulez adaptabilitatea, am ajuns un simulant versat. Obosesc repede, iar când obosesc, fug şi mă ascund. Nu trebuie să se vadă ce ascund. Nici peste un an, nici peste zece ani nu va fi altfel".