Petrecere de pietoni

  Citiţi postfaţa acestei cărţi.



La patru ani, ca şi astăzi, singura mea ripostă în faţa realităţii a fost să mă ascund. Nu-mi amintesc de ce a trebuit s-o fac prima oară, dar cred că se-ntâmpla din pricina unei mari pedepse, urmare a unei mari vinovăţii. La cinci ani, conştientizam prima mea vină şi primul meu viciu; ştiam de ce mă ascund. La şapte, una dintre bunicele mele m-a obligat să intru în hora care se ţinea duminica la căminul cultural. M-am simţit atât de expus ochilor celor din jur, încât am ratat bucuria primului pas de dans şi a tuturor celor care ar fi putut urma. M-am ascuns şi am început să mă răzbun pedepsindu-mă, departe de ochii lor.

Pe la zece ani, gustam din plin plăceri şi spaime nepermise; auzisem noaptea lucruri pe care nu trebuia să le aud, latura activă şi sociabilitatea mea muriseră. Mă simţeam vinovat de orice încercam să fac în afară, aşa că trăiam pur lăuntric.

Când am fost în stare să citesc, m-am ales cu altă vinovăţie: uitam ce mi se poruncea să fac, mă topeam în cartea pe care o aveam sub ochi, iar corecţiile erau pe măsură. Cea mai mare pedeapsă din anii aceia, lăsând la o parte bătăile, a fost să mă văd nevoit să îngrop, de frica mamei, Amintirile din casa morţilor în pământ şi să nu le mai găsesc niciodată.

Aşa s-a întâmplat şi cu păpuşile; la ţară, un viitor bărbat care se joacă cu păpuşi până la zece ani e o ruşine. De ultima mea păpuşă, din acelea mici şi ieftine, din gumă, m-am despărţit abia în clasa a opta. O ţineam ascunsă, împreună cu ţigările, sub un dulap sub care se mătura o dată pe an. A fost descoperită şi făcută ferfeniţă cu toporul.

În clasa a şasea, deşi citisem tot ce se putea citi acolo unde nu ţi se dădea nici timp, nici voie să citeşti, am rămas corigent la limba română şi apoi repetent. Le-am ascuns alor mei întâmplarea până când nu s-a mai putut face nimic. Iar bătăile crâncene încasate atunci nu m-au trezit, nu m-au vindecat de visătorie şi nu m-au făcut nici mai prezent în lume, nici mai activ, nici mai adaptat.

Aveam treisprezece ani când am scris prima mea compoziţie. Până atunci, fusesem complet absorbit de scrisul altora, fusesem scris în întregime de ei. N-am început cu poezia, ci cu o povestioară poliţistă, căreia i-au urmat altele, departe de marile lor modele, iar unele dureros de nereuşite.

Pe urmă, revelaţiile mele s-au mutat înspre poezie. Purta cel mai ascuns dintre mesaje, îi semănam întrucâtva, eram ascuns ca şi ea, deşi făceam eforturi tot mai disperate să par în rând cu lumea. Nici astăzi nu sunt altfel; mă străduiesc să par aşa cum vor să mă vadă ceilalţi, dar numai aşa nu sunt. Şi-mi convine de minune aerul de banalitate şi neputinţă sub care îmi deghizez spaimele şi mutilările.

Simulez adaptabilitatea, am ajuns un simulant versat. Obosesc însă repede, iar când obosesc, fug şi mă ascund. Nu trebuie să se vadă ce ascund. Nici peste un an, nici peste zece nu va fi altfel.



Între timp, începusem să deprind gustul lucid şi fetid al beţiei. Un acut presentiment al morţii, care m-a anunţat că voi dispărea devreme, îmi dă târcoale şi acum, la fel ca atunci. Nici de la el n-am dobândit altceva decât încă un organ al ascunderii, unul care, nefiind zidit în mine de la bun început, sufocă plămânii, inima şi ficatul.



Văd în fragmente, simt fragmentar şi scriu obsedat de întreruperi la mijlocul respiraţiei. Scrisul e doar fractură, iar neputinţa de a mă trăi întreg - aproape o compensaţie. Am ajuns la această soluţie, justă şi pentru mine, şi pentru raporturile mele cu alţii, lucrând pe ascuns asupra unei speranţe pe care o visam mântuitoare: că scriu ca să-l conving pe Dumnezeu, că-mi amân sau atenuez astfel moartea. M-am înşelat. A scrie nu oferă mântuire. În schimb, am trăit mica revelaţie că trebuie să scriu pentru că n-am alte îndemânări; că există o măruntă comunitate de excluşi care supravieţuieşte prin acest fel de iluzie. Nu-i rău: picioarele au ajuns pe pământ, iar cerul oricum era prea departe.



"Nu murisem bine-n noaptea aceea, îmi era în continuare cald şi rău, ca-n verile mătăhăloase şi fierbinţi când nu puteam dormi măcar o clipă. Cât timp am fost plecat din încăperea de veghe, m-am oprit la baie, m-am uşurat şi m-am spălat ca tot omul. Numai că de viaţă nu mai ştiam nimic. Îmi păsa doar de transpiraţie. Voiam să mă asigur că trei zile, cât mai rămâneam printre ei, n-o să miros a sudoare. N-aş fi crezut că, o dată ieşit, n-o să mai am poftă să mă-ntorc. Pentru că, dacă nici în leagănul ăla negru nu poţi să nu transpiri, la a cui răcoare să mai speri? Mă rog, vor rămâne cu dezamăgirea că n-au pe cine-ngropa, dar şi cu speranţa că te-ai înălţat şi că au şi ei pe cineva sus. Care vorbeşte americăneşte şi stă la taifas cu Iisus".

Scriu numai pentru că scrisul acesta, deşi n-are nici o semnificaţie deasupra, pentru mine, acolo, jos, funcţionează în locul lui Dumnezeu, pentru care e tot atâta mister şi mirare că dispar, pe cât e pentru mine că el nu apare niciodată.



Pentru că nu există până-n clipa asta o unealtă mai potrivită pentru sperat şi disperat; pentru iluzie şi deziluzie; pentru credinţă şi eşecul ei; pentru îndreptarea proastei vieţuiri şi strâmbarea celei bune; pentru salvarea laşă şi trufirea cu strădanie puţină; pentru împrospătarea originarului şi lichidarea lui; pentru a te face frate cu dracul şi duşman cu Dumnezeu; pentru a-ţi arăta dinţii urâţi şi a-ţi pune dantura; pentru a primi şi a dona sânge celor care au sucombat; pentru cochetărie şi escrocherie; pentru neajuns şi îndeajuns; pentru şobolani şi animalele de companie; pentru plantele de seră şi boscheţii din asfalt; pentru ai noştri şi ai lor; şi pentru multe altele asemenea; pentru toate astea, cine poate scrie să scrie, dar să nu i se ceară mai mult: Troia nu e Năneştiul, iar furnicile, ca şi mayaşii, au vocaţia construcţiei, nu a scrisului. Cine scrie scrie din neputinţă. Pe vremuri, în Sparta, ar fi fost aruncat de pe stânci.



Am avut în copilărie doi boi mari şi trişti, pe care i-am dus ani la rând la păşune şi lângă care am citit tot ce se putea citi acolo unde nu ţi se dădea nici timp, nici voie să citeşti. Erau atât de blânzi şi îngăduitori încât, de la o vreme, am început să cred că ascultă cititul meu mut. Când luna li se lăsa între coarne, îi coboram de pe dealuri cu amărăciunea că întunericul a întrerupt şi cititul, şi lunga noastră comuniune. Când scriu, scriu şi pentru ei: o parte dintre mustrările lor de critici fără grai mă urmăresc astăzi la fel ca ieri. Ştiau ei ce tac şi de ce.

---

am şi eu o afacere pe lumea asta:
mă dau specialist în nenoroc.
am închiriat un spaţiu la subsol,
pe lângă cimitirul armenesc,
unde concurenţa e acerbă.

pot zice că-s şi eu patron de-acuma.
şi ştiu prea bine cu cine lucrez:
de n-ar exista aceşti mărunţi oameni trişti,
până la urmă nişte neisprăviţi cu toţii,
lumea ar pieri în două zile.

şi-apoi, să fiu cinstit, la firma asta a mea,
nu lucrăm ca să facem oamenii fericiţi,
ci doar cel mult să-i uşurăm de prea multă nefericire,
să aducem nefericirea aproape de fericire,
să uşurăm binele de prea bine
şi răul de prea rău.

că cererea la noi e încă zero
iar partenerul de afară ne dă ţepe,
ăsta încă nu se cheamă faliment.
vor veni în curând parteneri serioşi,
despre care ziarul financiar
se va grăbi să scrie pe pagina-ntâi,
şi vor cumpăra nefericire pe bani grei,

la ora asta avem mai multă decât
cehia şi ungaria la un loc,
ardealu-i al nostru, ce mai,
suntem poate singurii care pot exporta
nefericire pură ca heroina -
a occidentalilor e contrafăcută de mult.
mare pagubă că românia
nu ştie vinde ce are mai bun,
iar or să ne-o ia alţii înainte,
pentru că norocul nu vine de două ori.

şi-atunci or să schimbe iar guvernul,
crezând că acolo e buba.



înainte de execuţie, el şi călăul lui
purtară o discuţie de o nesfârşită tandreţe.
îi spuse că era din nord,
celălalt îi răspunse că avea şi el rude acolo.
unde anume? păi înspre şomcuta mare.
ei, şomcuta mare, păi el făcuse acolo liceul.
păi şi ăstălalt făcuse liceul acolo.
în şomcuta?
chiar în şomcuta.

bine, dar eu mă trag din vărai.
şi tatăl meu se trage din vărai.
din văraiul de lângă şomcuta?
din singurul vărai care există,
din văraiul de lângă şomcuta.

ei, dar pe tatăl dumitale nu l-o fi chemând chiar pop.
ba da, pe tata chiar îl cheamă pop
şi s-a născut chiar în vărai
şi are 73 de ani, deci s-a născut
chiar în 1930.

nu există doi să se fi născut în vărai
în 1930 şi să se numească pop.
fireşte că nu, singurul pop
născut în vărai în 1930 e tatăl meu.
puţin probabil, zice el, ăla e tatăl meu.

o fi o greşeală, eu sunt născut
în 1958 şi numai un pop
s-a născut în ’58 în vărai cu numele meu.
te-oi fi născut altă dată, pentru că,
din ’58, numai eu sunt cu numele ăsta.
dar eu m-am născut pe 27 martie.
şi eu m-am născut pe 27 martie.
pe mine mama a vrut să mă lepede
pe locul gol dintre vărai şi valea morii,
să nu existe martori.

nu, nu, ştiu de la tatăl meu,
cel pe care voia să-l lepede eram eu,
şi chiar pe locul gol dinspre valea morii voia să mă lepede.
ştiu asta bine.

până dimineaţă mai sunt trei ore. zi-mi:
să-i zic ceva lui taică-tău de tine?
n-ai ce să-i zici, nu-l cunoşti,
tatăl meu locuieşte în vărai la numărul 11.
n-are cum locui tatăl tău în vărai
la numărul 11, acolo locuieşte tatăl meu.
şi de fapt ceasul de spovedanie s-a încheiat.
iar eu nu-mi fac decât meseria.
până la execuţie mai ai tot atâta timp
cât de la execuţie încoace,

hai, noroc, că vine schimbul
şi eu doar cu atâta am putut să te-ajut,
noapte bună-n astea trei ceasuri câte ţi-au mai rămas,
trebuie să ajung şi eu pe-acasă,
somnu-i somn, mâine vine
altul la rând.


După mai multe beri cu Marius Ianuş, într-o zi pe care
am hotărât-o cea de pe urmă a vieţii noastre, ne-am zis că n-ar fi rău să spunem Crezul împreună,
convinşi că marile asasinate se petrec atunci când nu ucizi,
şi că în rădăcina noastră, care spune că trebuie să omori ca să nu fii omorât, un dumnezeu tot mai mărunt dă porunci din ce în ce mai palide,
că, încet, crima se preface-n sinucidere, iar omul nu mai are treabă cu alţii, ci doar cu el,
că poezia spune povestea celui care, vârând cuţitul în celălalt, simte lama râcâind în pieptul lui şi scurmând acolo fără încetare,
că după om nu mai vine tot omul, cel puţin aşa sperăm
şi că marile lui asasinate se vor petrece curând doar în sine, acolo unde, chiar când nu ucizi, dai peste un cadavru, în aşteptarea omului viu care încă n-a fost.
Nu cred că Ianuş îşi mai aminteşte de povestea asta: când am ieşit, Carul Mare uruia pe cer, încredinţându-ne că, dacă te uiţi în sus şi nu vezi, ai câştigat, iar noi, bălăngănindu-ne şi izbindu-ne unul de altul, zbieram în şoaptă şi ne răsteam suspinând:
"Suntem în timp de război şi poezia e primejdioasă. Ea lucrează cu bomba umană care e subconştientul. Poezia nu e seducţie, ci ameninţare. Când produce maximum de sens, pur şi simplu îşi suprimă autorul. Cine crede că poezia face bine, e călduţă şi îi adoarme pe inocenţi se înşeală. Poezia e armă şi, ca orice unealtă fără conştiinţă, ucide.
Cine pătrunde în intimitatea ei nu mai poate fi salvat. Cu aparenţa ei de fată cu cireşe la urechi, poezia loveşte năpraznic ficatul şi vomită peste cel mort. Poezia e crimă amânată şi mântuire prin disconfort. A vedea poezia ca salvare e ca şi cum ţi-ai pune de strajă îngeri cu grenade-n gură. Ea nu face servicii supravieţuitorilor săi şi nici nu-i iartă pe dispăruţi.
Când ajunge acolo unde a ajuns deja, loveşte plămânii cu putere, face praf vezica, lipeşte maţele de stern, apasă pedala războiului şi face din pace o cacealma. Lucrând ca boală fără leac, e în stare să-şi ia propria viaţă pentru a dura. Nu se uită în ochii nimănui. Ea n-are ochi.
Să nu-i spui, noaptea, «Noapte bună», iar dimineaţa evită să o saluţi! Ea controlează răul dar nu cunoaşte neapărat binele.
Azi eşti livid? Mâine te vei simţi cu ea alături altfel, dar mai rău. Ea e singurul lucru nemuritor care-ţi aparţine: e răul în sine. Se uită cu ochii tăi şi nu vede. Tremură cu mâinile tale şi nu le simte.
Ştim despre ea doar că este ştiinţă a îndepărtării şi că inşii în care locuieşte fac războaie nesângeroase, din pricina cărora, pe câmpul de luptă, toţi aleargă într-o nemişcare de necrezut.
Scăpată de sub control, ea intră-n inocenţii care-au visat să ucidă măcar o dată. Şi, neavând conştiinţă de sine sau timp, nu ştie nici de ce lăcrimează, nici de ce produce durată".