Totem şi Tabu

Acest volum reuneşte patru dintre cele mai incitante eseuri scrise de Sigmund Freud: Prohibiţia incestului, Tabuul şi ambivalenţa sentimentelor, Animism, magie şi omnipotenţa ideilor şi Întoarcerea totemismului în copilăria timpurie. Autorul aplică metodele sale psihanalitice în cadrul analizei unor subiecte ca tabuul incestului, rezultatul fiind o lectură fascinantă. Freud defineşte tabuul drept starea în care o fiinţă / un obiect este sacru, dar în acelaşi timp "murdar", precum şi acţiunile care conduc la această stare. Fondatorul psihanalizei moderne trasează o paralelă între tabuurile popoarelor aşa-zis primitive şi acţiunile nevroticilor obsesionali, printre ale căror temeri se numără cea de a atinge anumite obiecte, deoarece sunt convinşi că acestea îi vor murdări sau pângări.

Punând faţă în faţă aceste două categorii (popoarele primitive şi nevroticii), Freud încearcă să explice un paradox: deşi ne-am aştepta ca popoarele primitive şi societăţile tribale să aibă un cod moral sexual relaxat sau chiar inexistent, de fapt, la o analiză mai atentă, observăm că acestea au instituit reguli foarte severe pentru a evita relaţiile incestuoase.


Cele patru capitole - Prohibiţia incestului, Tabuul şi ambivalenţa sentimentelor, Animism, magie şi omnipotenţa ideilor şi Întoarcerea totemismului în copilăria timpurie - ale acestei cărţi, care au apărut mai întâi în revista mea Imago, se constituie într-o primă tentativă pe care am făcut-o de a aplica unor fenomene încă obscure ale psihologiei colective punctele de vedere şi principiile psihanalizei. Cercetările mele sunt în contradicţie, pe de o parte, cu lucrările lui W. Wundt, care a dorit să aplice aceluiaşi subiect ipotezele şi metodele de lucru ale psihologiei analitice şi, pe de altă parte, cu lucrările şcolii psihanalitice de la Zürich, care încearcă să explice psihologia individuală cu ajutorul datelor împrumutate din psihologia colectivă. Admit, aşadar, faptul că lucrările celor două şcoli şi orientări au constituit punctul de plecare al cercetărilor mele personale. Cercetări care prezintă defecte şi lacune pe care nu încerc să le ascund, întrucât sunt imposibil de evitat atunci când abordăm pentru prima dată un asemenea subiect. În schimb, există alte lucruri care trebuie explicate.

Această carte, chiar dacă se adresează unui public de nespecialişti, nu va putea fi înţeleasă şi apreciată la justa ei valoare decât de cititorii familiarizaţi deja, mai mult sau mai puţin, cu psihanaliza. Volumul de faţă îşi propune să fie o punte între cercetătorii etnologi, lingvişti şi folclorişti, pe de o parte, şi cei din domeniul psihanalizei, pe de altă parte, încercând să le ofere şi unora, şi altora toate instrumentele care le lipsesc; primilor, o iniţiere suficientă în noua metodă psihanalitică; ultimilor, o stăpânire suficientă a materialelor care aşteaptă să fie valorificate de către ei. Cartea mai are menirea de a stârni atenţia unora sau altora dintre cercetătorii menţionaţi şi aş fi fericit dacă tentativa mea ar avea ca efect apropierea dintre aceşti savanţi, în vederea unei colaborări care ar putea da roade fertile.

Cei doi termeni enunţaţi în titlul cărţii, totemul şi tabuul, nu sunt aici trataţi în aceeaşi manieră. Problema tabuului primeşte aici o soluţionare pe care o consider aproape definitivă şi sigură. Nu la fel stau lucrurile în cazul problemei totemismului, despre care pot să declar cu modestie că soluţia pe care o propun este doar aceea pe care datele actuale ale psihanalizei par a o justifica şi autoriza. Această diferenţă între rezultatele obţinute, a gradului lor de certitudine, ţine de faptul că tabuul încă supravieţuieşte în zilele noastre, în societăţile moderne; chiar dacă este privit dintr-o perspectivă negativă şi se referă la obiecte cu totul diferite, el nu este altceva, din punct de vedere psihologic, decât "imperativul categoric" al lui Kant, cu singura diferenţă că el doreşte să acţioneze prin constrângere, îndepărtând orice motivaţie conştientă. Totemismul, dimpotrivă, este cât se poate de străin felului nostru actual de a simţi. Este o instituţie dispărută de multă vreme, care a fost înlocuită de noile forme religioase şi sociale; este o instituţie în care de-abia dacă mai descoperim câteva urme în religia, moravurile şi obiceiurile popoarelor civilizate moderne şi care a suferit profunde modificări chiar la popoarele care mai păstrează totemismul.

Progresul social şi tehnic al umanităţii a fost mai puţin prejudiciabil tabuului decât totemului. În această carte am încercat să deducem sensul primitiv al totemismului din vestigiile sale şi din manifestările infantile, din aspectele prin care se manifestă în procesul de creştere al copiilor noştri. Raporturile strânse care există între totem şi tabu par să ne ofere un nou fundament în sprijinul acestei ipoteze, dar chiar dacă am considera că ea se va dovedi neverosimilă, nu cred mai puţin că va contribui într-o anume măsură la apropierea noastră de o realitate astăzi dispărută, atât de dificil de reconstituit.


Cunoaştem evoluţia parcursă de om din preistorie şi până astăzi datorită urmelor şi uneltelor descoperite, a vestigiilor artistice, religioase şi a concepţiilor despre viaţă care au ajuns până la noi, fie pe cale directă, fie transmise prin tradiţie în legende, mituri şi povestiri, fie, în sfârşit, prin supravieţuirea mentalităţii omului primitiv, pe care încă o mai putem regăsi în propriile noastre moravuri şi obiceiuri. Cumva, acest om al preistoriei este încă, până la un anumit punct, contemporanul nostru; încă mai există oameni pe care-i considerăm mai apropiaţi de primitivi decât alţii şi în care îi putem vedea pe descendenţii şi succesorii direcţi ai celor de odinioară. Este de altfel judecata pe care o avem despre popoarele zise sălbatice sau semisălbatice, a căror viaţă psihică prezintă un interes aparte pentru noi, dacă putem dovedi că acest psihism al lor constituie o fază anterioară, bine conservată, a propriei noastre dezvoltări.

Să admitem că avem această dovadă; atunci, încercând o comparaţie între "psihologia popoarelor primitive", aşa cum ne-o oferă etnografia, şi psihologia nevroticului, aşa cum reiese ea din cercetările psihanalitice, ar trebui să descoperim şi în una, şi în cealaltă numeroase trăsături comune, fiind astfel capabili să reevaluăm sub o nouă lumină, şi într-una şi în cealaltă, aspectele deja cunoscute. Pentru raţiuni intrinseci şi extrinseci am ales, în vederea acestei comparaţii, triburile pe care etnografii ni le-au descris a fi cele mai sălbatice, mai înapoiate şi mai sărace: primitivii din cel mai nou continent descoperit, Australia, care şi-au păstrat numeroase trăsături arhaice, de negăsit astăzi la alte popoare primitive.

Locuitorii primitivi ai Australiei, aborigenii, sunt consideraţi o rasă aparte, fără nicio înrudire fizică sau lingvistică cu vecinii cei mai apropiaţi, adică popoarele melaneziene, polineziene sau malaeziene. Aceşti aborigeni nu-şi construiesc nici case sau construcţii durabile, nu cultivă pământul, nu posedă animale domesticite, nici măcar câini, nu cunosc nici măcar meşteşugul olăritului. Se hrănesc în exclusivitate cu carnea tuturor animalelor pe care le vânează şi cu rădăcinile pământului. Nu au nici regi, nici şefi, adunarea bătrânilor fiind cea care decide asupra treburilor comune. Nici măcar nu este sigur că putem întâlni la aceştia urmele vreunei religii, sub forma unui cult închinat fiinţelor superioare. Triburile din interiorul continentului care, din cauza lipsei apei, a trebuit să facă faţă unor condiţii de viaţă excesiv de aspre, ne par a fi sub toate aspectele mult mai primitive decât triburile vecine, de pe coastele Australiei. Nu ne putem aştepta, fără îndoială, ca aceşti aborigeni canibali în pielea goală să aibă o morală sexuală apropiată de a noastră sau să impună restricţii prea severe instinctelor lor sexuale. Totuşi, cunoaştem faptul că au impus o interdicţie cât se poate de riguroasă raporturilor sexuale incestuoase. Se pare chiar că întreaga lor organizare socială este subordonată acestei intenţii sau se află în relaţie cu înfăptuirea acestei intenţii.

În locul tuturor instituţiilor religioase şi sociale care le lipsesc, vom regăsi însă la aborigenii australieni sistemul totemismului. Triburile australiene sunt divizate în grupuri mult mai mici, clanuri, iar fiecare dintre aceste clanuri poartă numele totemului său. Dar ce este un totem? În general, un totem reprezintă un animal, comestibil, inofensiv sau, dimpotrivă, periculos şi de temut, sau, mult mai rar, o plantă sau o forţă a naturii (ploaia, apa), care se află într-o anumită relaţie cu întregul grup de oameni. Totemul reprezintă, în primul rând, strămoşul grupului; iar, în al doilea rând, este spiritul protector şi binefăcătorul care trimite oracole şi, chiar dacă este periculos pentru alte grupuri, îi cunoaşte şi îi protejează pe membrii grupului care l-au adoptat. Cei care au adoptat acelaşi totem se supun deci obligaţiei sacre, a cărei violare atrage imediat pedeapsa, de a nu-şi ucide propriul totem şi de a se abţine de a-i consuma carnea sau de a se folosi altfel de el.

Caracterul totemic este inerent nu unui cutare animal sau altui obiect specific (plantă sau forţă a naturii), ci tuturor indivizilor aparţinând speciei acestui totem. Din când în când sunt celebrate sărbători în cursul cărora membrii grupului totemic reproduc sau imită, prin dansuri ceremoniale, mişcările şi trăsăturile caracteristice ale totemului lor. Totemul se transmite ereditar, atât pe linie paternă, cât şi maternă. Este extrem de probabil ca modul de transmisiune matern să fi avut întâietate peste tot, fiind înlocuit mai târziu de trasmiterea paternă. Subordonarea faţă de totem reprezintă fundamentul tuturor obligaţiilor sociale ale aborigenului australian, depăşind pe de o parte subordonarea faţă de trib, având întâietate, pe de altă parte, faţă de înrudirea de sânge. Totemul nu este legat nici de pământ sau de vreo localitate anume; membrii unui acelaşi totem pot trăi separaţi unii de ceilalţi şi în pace cu indivizii care au adoptat totemuri diferite.

Acum este momentul să dezvăluim acea particularitate specifică a totemismului de care este interesat în cea mai mare măsură psihanalistul. Aproape oriunde se află în funcţiune totemismul, vom întâlni legi în virtutea cărora membrii unui singur şi acelaşi totem nu trebuie să aibă relaţii sexuale între ei, în consecinţă nu trebuie să se căsătorească între ei. Aceasta este legea exogamiei, care este parte constituentă a totemismului. Această interdicţie, respectată cu rigurozitate, este cât se poate de remarcabilă. Ea nu are niciun raport logic cu ceea ce ştim noi despre natura şi particularităţile totemului şi nu înţelegem cum s-a putut insinua, strecura în cadrul totemismului. De aceea nu suntem mai puţin uluiţi să-i auzim pe unii autori admiţând faptul că exogamia nu avea la început nicio legătură logică cu totemismul, ci că a fost supraadăugată la un moment dat, atunci când a fost recunoscută necesitatea de a se edicta restricţii matrimoniale. Oricum ar sta lucrurile, chiar dacă legătura care există între exogamie şi totemism este profundă sau nu, această legătură există şi e foarte solidă.

Să încercăm să înţelegem semnificaţia acestei interdicţii cu ajutorul câtorva consideraţii.

a) Încălcarea acestei prohibiţii nu este urmată de o pedeapsă automată, ca să spunem aşa, cum se întâmplă în cazul violării altor interdicţii totemice (de pildă, interzicerea consumării cărnii animalului- totem), dar atrage totuşi după sine răzbunarea întregului trib, ca şi cum ar fi vorba despre a înlătura un pericol ce ameninţă întreaga colectivitate sau despre înlăturarea unei greşeli care apasă pe umerii acestei colectivităţi. Iată un citat din Frazer care demonstrează cu câtă severitate tratează sălbaticii aceste încălcări ale interdicţiilor, imorale chiar şi din punctul nostru de vedere:


b) Fiindcă aceleaşi pedepse sunt aplicate şi în cazul aventurilor amoroase pasagere, care nu sunt urmate de procreere, este foarte puţin probabil ca interdicţiile să fie dictate de raţiuni de ordin practic.

c) Totemul fiind ereditar şi nesuferind nicio modificare în cazul căsătoriei, este uşor să ne dăm seama de consecinţele acestei prohibiţii în cazurile de ereditate maternă. Dacă bărbatul, de pildă, face parte dintr-un clan ce are ca totem cangurul, iar soţia are drept totem struţul, copiii, indiferent că sunt de sex feminin sau masculin, vor fi toţi copii-struţ. Un copil reieşit din această căsătorie va fi deci pus în imposibilitatea de a avea raporturi incestuoase cu mama şi sora lui, struţ ca şi el.

d) Este suficient să fim un pic mai atenţi ca să ne dăm seama că exogamia care face parte din sistemul totemic are şi alte consecinţe, urmărind şi alte scopuri decât simpla prohibire a incestului cu mama şi cu sora. Exogamia are menirea de a-i interzice bărbatului uniunea sexuală cu indiferent care altă femeie din grupul său, adică şi cu un număr de femei de care nu-l apropie nicio legătură de sânge, femei care sunt totuşi considerate a fi consangvinele sale. Justificarea psihologică a acestei restricţii, care depăşeşte în amploare orice i-ar putea fi comparabil la popoarele civilizate, nu este evidentă la o primă abordare. Se poate înţelege doar că, în această prohibire, rolul totemului (animal), în calitate de strămoş al grupului, este luat cât se poate de în serios. Toţi cei care îşi au descendenţa în acelaşi totem sunt consangvini, formează o familie, în cadrul căreia gradele de înrudire, chiar şi cele mai îndepărtate, sunt considerate un impediment absolut al acuplării sexuale.

De aceea sălbaticii par a fi obsedaţi de o frică excesivă faţă de incest şi manifestă o foarte mare sensibilitate pentru raporturile incestuoase, teamă şi posibilitate legate de o particularitate pe care noi o înţelegem prost şi care face ca înrudirea de sânge să fie înlocuită de înrudirea totemică. Nu trebuie însă să exagerăm prea tare cu opoziţia între cele două tipuri de înrudire şi trebuie să avem foarte clar în minte faptul că, în cazul interdicţiilor totemice, incestul real nu constituie decât un caz special.

Dar cum a fost înlocuită familia reală de grupul totemic? Aici avem de-a face cu o enigmă căreia nu îi vom putea dezlega misterul dacă nu vom înţelege bine natura totemului. Putem presupune, desigur, că substituirea legăturilor de familie cu cele totemice era singura cale posibilă a prohibirii incestului, pentru că, acordându-i individului libertăţi sexuale care depăşesc limitele relaţiilor conjugale, exista riscul violării legăturilor consangvine, ajungându-se chiar până la practicarea repetată a incestului. La acest lucru putem însă obiecta că obiceiurile australienilor implică anumite condiţii sociale şi circumstanţe solemne în care dreptul exclusiv al unui bărbat asupra femeii sale, considerate ca soaţă legitimă, este nerecunoscut.

Limbajul acestor triburi australiene prezintă o particularitate care se află cu siguranţă în legătură cu acest fapt. Denumirile de rudenie de care se folosesc aceştia se referă la relaţiile nu dintre doi indivizi, ci dintre un individ şi un grup; conform lui M. L. H. Morgan, aceste denumiri formează un sistem "clasificator". Lucrul acesta vrea să spună că un bărbat îi spune tată nu numai celui care l-a conceput, ci oricărui alt bărbat care, după obiceiul tribului, ar fi putut s-o ia în căsătorie pe maică-sa şi să-i devină tată; la fel, îi spune mamă oricărei femei care, fără a încălca obiceiurile tribului, i-ar fi putut deveni mamă; îi denumeşte cu apelativul fraţi şi surori nu numai pe copiii adevăraţilor săi părinţi, ci şi pe copiii tuturor persoanelor care i-ar fi putut fi părinţi etc.

Denumirile de rudenie pe care doi aborigeni australieni şi le acordă reciproc nu desemnează cu necesitate o înrudire de sânge, cum se întâmplă în cazul limbajului nostru; desemnează mai puţin raporturile fizice, cât raporturile sociale. Un caz similar acestui sistem clasificator este cel al copiilor mici din cultura noastră, care sunt îndemnaţi să se adreseze cu "nene" sau "tanti" tuturor prietenilor părinţilor lor; noi mai folosim aceste desemnări în sens figurat, atunci când vorbim despre "fraţi întru Apollo", de "surorile lui Christos" etc. Explicaţia acestor expresii care nouă ne par a fi atât de bizare se degajă cu uşurinţă dacă le considerăm a fi rămăşiţe şi trăsături ale acelei instituţii pe care reverendul L. Fison a denumit- o "căsătorie colectivă", în virtutea căreia un anume număr de bărbaţi exercitau drepturi conjugale asupra unui anume număr de femei. Copiii născuţi din această "căsătorie colectivă" erau consideraţi în mod natural ca fiind fraţi şi surori, cu toate că se prea poate ca nu toţi să fi avut aceeaşi mamă, şi îi considerau pe toţi bărbaţii din acel grup ca fiind taţii lor. Cu toate că unii autori, ca Westermarck, de exemplu, în a sa Istorie a căsătoriei, refuză să admită consecinţele pe care alţii le-au tras din denumirile care desemnează relaţiile de rudenie în cadrul grupului, autorii care s-au aplecat mai mult asupra studierii aborigenilor australieni sunt unanimi în a vedea în denumirile de rudenie reminiscenţe ale epocii în care "căsătoria colectivă" era în vigoare.

În opinia autorilor Spencer şi Gillen, ar mai supravieţui încă şi astăzi o anumită formă de căsătorie colectivă la triburile Urabunna şi Dieri. Căsătoria colectivă a precedat deci la aceste populaţii căsătoria individuală şi nu a dispărut fără a lăsa urme în limbaj şi obiceiuri. Dacă punem în locul căsătoriei individuale existenţa prealabilă a unei căsătorii colective, atunci, rigoarea în aparenţă excesivă, a prohibirii incestului la aceste populaţii devine uşor de înţeles..Exogamia totemică, prohibirea raporturilor sexuale între membrii aceluiaşi clan, apare ca fiind modalitatea cea mai curată de a împiedica incestul în cadrul grupului, modalitate impusă şi adoptată în acele vremuri de demult, care a supravieţuit multă vreme motivaţiilor iniţiale pentru care a fost creată.

Dacă este să admitem că am înţeles raţiunile restricţiilor matrimoniale care există la aborigenii din Australia, trebuie totuşi să ştim că condiţiile reale prezintă o complexitate mult mai mare, la o primă vedere inextricabilă. Nu există decât puţine triburi australiene care să cunoască altă interdicţie decât cea determinată de limitele totemice. Cea mai mare parte a acestor triburi sunt organizate în aşa fel încât ele se împart mai întâi în două secţiuni pe care le vom denumi clase matrimoniale (fratriile autorilor englezi). Fiecare dintre aceste clase este exogamică şi este alcătuită dintr-un anumit număr de grupuri totemice. În general, fiecare clasă se subdivide în două subclase (subfratrii), întreg tribul compunându-se astfel din patru subclase; rezultă deci că subclasele ocupă un loc intermediar între fratrii şi grupurile totemice. O schemă tipică, realizată adeseori, a organizării structurale a unui trib australian ar putea fi reprezentată astfel:

Cele douăsprezece grupuri totemice sunt reunite în patru subclase şi două clase. Toate subdiviziunile sunt exogamice. Subclasa c formează o unitate exogamică împreună cu subclasa e, subclasa d cu subclasa f. Rezultatul obţinut prin aceste instituţionalizări cât şi tendinţa lor nu sunt în consecinţă echivoce: ele servesc pentru introducerea unei noi limitări a alegerii matrimoniale şi a libertăţii sexuale. Dacă nu ar fi existat decât cele douăsprezece grupuri totemice, fiecare membru al unui grup (presupunând că fiecare grup se compune din acelaşi număr de indivizi) ar putea alege între unsprezece din douăsprezece femei ale tribului. Existenţa a două fratrii limitează numărul femeilor la care să se poată referi alegerea fiecăruia, la şase din douăsprezece, adică la jumătate. Un bărbat aparţinând totemului nu putea lua în căsătorie decât o femeie care face parte din grupurile 1-6. Introducerea celor două subclase coboară ştacheta alegerii, limitând- o la trei femei din douăsprezece, adică un sfert din total; un bărbat care are un anumit totem nu îşi poate alege soţia decât dintre cele care au totemul 4, 5, 6.

Relaţiile istorice existente între clasele matrimoniale, în care anumite triburi numără opt asemenea clase, şi grupurile totemice nu sunt încă elucidate. Putem observa doar că aceste instituţii urmăresc acelaşi scop ca exogamia totemică şi caută chiar să meargă dincolo de el. Dar, în vreme ce exogamia totemică prezintă toate aparenţele unei instituţii sacre, născute nu se ştie cum, deci aparenţe ale unei cutume, tradiţii, instituţia complicată a claselor matrimoniale, cu subdiviziunile şi condiţionările ei, pare a fi produsul unei legislaţii conştiente şi intenţionale care şi-a propus să întărească regula interdicţiei incestului, probabil din cauză că influenţa totemică începuse să slăbească. Şi, în vreme ce sistemul totemic formează, după cum ştim, fundamentul tuturor celorlalte obligaţii sociale şi restricţii morale ale tribului, rolul fratriei se mărgineşte, în general, la singura reglementare a alegerii matrimoniale. De-a lungul dezvoltării ulterioare a sistemului claselor matrimoniale, a apărut tendinţa de a extinde interdicţia contra incestului natural şi a celui de grup la căsătoriile între rude din grupuri mai îndepărtate; la fel a procedat de altfel şi biserica catolică, atunci când a extins interdicţia căsătoriilor dintre frate şi soră la prohibirea mariajelor între veri şi verişoare şi, pentru a-şi justifica actele, a inventat gradele de înrudire spirituală.

Nu avem niciun interes să ne amestecăm în discuţiile complicate şi incerte care au avut loc în ceea ce priveşte originea şi semnificaţia claselor matrimoniale şi a raporturilor lor cu totemul. Ne este suficient să observăm cu câtă grijă aborigenii australieni şi alte popoare sălbatice veghează la respectarea interdicţiei incestului. Putem chiar spune că aceşti sălbatici sunt mult mai scrupuloşi sub acest aspect decât noi. Este posibil ca tocmai din cauza faptului că pot fi mai expuşi tentaţiilor să aibă nevoie de o protecţie eficientă contra acestora.

Dar fobia incestului ce caracterizează aceste popoare nu s-a oprit numai la crearea acelor instituţionalizări despre care am vorbit şi care ni se par în principal îndreptate contra incestului de grup. Trebuie să adăugăm la acestea o întreagă serie de "cutume" care, destinate fiind a împiedica raporturile sexuale între rudele apropiate, sunt respectate cu o rigoare religioasă. Scopul urmărit de aceste cutume nu lasă loc îndoielii, autorii englezi desemnându-l sub numele de avoidances (ceea ce trebuie să fie evitat). Aceste cutume sunt răspândite şi dincolo de teritoriul popoarelor totemice australiene. Le vom oferi cititorilor câteva exemple din numeroasele documente pe care le avem despre acest subiect.

În Melanezia, aceste prohibiţii restrictive vizează raporturile dintre fiu şi mama şi surorile sale. Astfel se face că în Lepers Island, una dintre insulele din Noile Hebride, băiatul, atunci când a împlinit o anumită vârstă, părăseşte acoperişul matern şi merge într-o locuinţă comună, un soi de club, unde va dormi şi va lua masa. El încă are voie să revină la locuinţa sa, pentru a cere hrana, dar, dacă se întâmplă ca sora lui să fie prezentă, băiatul trebuie să plece fără să mănânce; dacă niciuna dintre surori nu e pe acolo, poate să ia masa, aşezat în apropierea uşii. Dacă, în afara casei, se întâmplă ca un frate să se întâlnească cu sora lui, aceasta trebuie să fugă sau să se ascundă. Atunci când băiatul recunoaşte pe nisip urmele paşilor uneia dintre surorile sale, el nu trebuie să se ia după aceste urme. Aceeaşi interdicţie este valabilă şi pentru surorile băiatului. Băiatul nu mai are voie nici măcar să pronunţe numele surorii lui şi trebuie să se ferească să pronunţe vreun cuvânt din limba curentă care ar putea face parte din numele surorii sale. Această interdicţie care intră în vigoare odată cu ceremonialul pubertăţii trebuie respectată pe durata întregii vieţi.

Îndepărtarea dintre o mamă şi fiul său creşte odată cu trecerea anilor, rezerva observată în cazul mamei fiind mai mare decât cea impusă fiului. Atunci când mama îi aduce ceva de mâncare fiului, ea nu are voie să-i înmâneze direct alimentele, ci le pune în faţa lui; ea nu îi mai vorbeşte de acum înainte familiar, ci îi spune "dumneavoastră" în loc de "tu" (este vorba, bineînţeles, de cuvintele corespondente în limba noastră). Aceleaşi obiceiuri sunt în vigoare în Noua Caledonie: atunci când un frate se întâlneşte cu o soră, aceasta se ascunde în tufişuri, iar băiatul trece fără a se întoarce spre ea.

În insuliţa Gazelelor din Noua Bretanie, o soră, odată măritată, nu mai are voie să vorbească cu fratele ei; în loc să-i pronunţe numele trebuie să-l denumească printr-o perifrază. În Noul Mecklenburg se aplică aceeaşi interdicţie, nu numai fratelui şi surorii, ci şi vărului şi verişoarei. Aceştia nu au voie nici să se apropie unii de ceilalţi, nici să-şi dea mâna, nici să-şi facă unul altuia cadouri; atunci când doresc să-şi vorbească, trebuie să o facă la o distanţă de câţiva paşi. Incestul dintre frate şi soră este pedepsit cu spânzurătoarea.

În insulele Fiji, aceste interdicţii sunt cât se poate de riguroase şi se aplică nu doar rudelor de sânge, dar şi fraţilor şi surorilor de grup. De aceea, ni se pare uluitor să auzim că aceşti sălbatici ar cunoaşte ritualul orgiilor sacre în cursul cărora se comit acuplările sexuale cele mai pedepsite de interdicţie. Dar, în loc să găsim surprinzătoare această contradicţie, o putem, de asemenea, folosi pentru tema însăşi a prohibiţiei.

La triburile Batta din Sumatra, interdicţiile se extind la toate gradele de rudenie mai apropiate. De pildă, ar fi total inoportun dacă un frate Batta şi-ar însoţi sora la o adunare. Un frate Batta nu se simte în largul său în compania surorii, chiar şi în prezenţa altor persoane. Atunci când un frate intră în casă, sora sau surorile preferă să se retragă. La fel, un tată nu va rămâne niciodată între patru ochi cu fiica sa sau o mamă cu fiul ei. Misionarul olandez care ne-a relatat aceste obiceiuri a adăugat că, din nefericire, el le găseşte a fi justificate. Se pare că la această populaţie, un tête-à-tête între un bărbat şi o femeie sfârşeşte inevitabil cu o tăvăleală; fiindcă indigenii ştiu că se pot aştepta la cele mai aspre pedepse şi mai grave consecinţe, dacă se fac vinovaţi de relaţii sexuale între rude apropiate, este cât se poate de firesc atunci să se păzească prin interdicţii de orice tentaţii posibile.

La indigenii Barongo, din golful Delagoa, în Africa, există precauţii cât se poate de severe care îi sunt impuse bărbatului în ceea ce o priveşte pe cumnata sa, adică soţia fratelui său. Atunci când un bărbat întâlneşte pe undeva o cumnată, considerată a fi o fiinţă periculoasă, el o evită cu mare grijă. Nu îndrăzneşte să mănânce din aceeaşi farfurie cu ea, nu îi vorbeşte decât cu mare şovăială, nu se apropie de coliba ei şi o salută cu o voce abia perceptibilă. La Akamba (sau Wakamba) din estul Africii, există o interdicţie pe care o vom întâlni frecvent. În perioada dintre pubertate şi căsătorie, o adolescentă trebuie să-l evite cu îndârjire pe tatăl ei. Ea trebuie să se ascundă atunci când îl întâlneşte pe stradă, trebuie să evite să se aşeze alături de el, iar acest modus vivendi se prelungeşte până îşi pune pirostriile. În ziua în care s-a măritat, relaţiile dintre ea şi tatăl ei devin mai detaşate.

Interdicţia cea mai răspândită, mai severă şi mai interesantă, chiar şi pentru popoarele civilizate, este cea care stabileşte relaţiile dintre ginere şi soacră. Ea există la toate popoarele australiene, dar o întâlnim şi la populaţiile melaneziene, polineziene, la negrii din Africa şi oriunde s-au păstrat reminiscenţe ale totemismului şi înrudirii grupului şi poate că vom întâlni această interdicţie şi în alte părţi. La unele dintre aceste populaţii vom găsi şi interdicţii similare în ceea ce priveşte relaţiile întâmplătoare dintre o noră şi socrul ei, dar aceste interdicţii sunt mai puţin frecvente şi serioase decât interdicţiile în cadrul relaţiilor dintre ginere şi soacră. În anumite cazuri izolate, există o recomandare de a-i evita pe cei doi socri sau soacre. Fiindcă, în ceea ce priveşte interdicţia în relaţia ginere-soacră, amănuntele ne interesează mai puţin decât semnificaţia prohibiţiei, mă voi mărgini să dau doar câteva exemple.

În insulele Banko, aceste prohibiţii sunt foarte severe şi aplicate cu o rigoare nemaiîntâlnită. Un ginere şi o soacră trebuie să evite a se afla unul în proximitatea celuilalt. Dacă, din întâmplare, ei se întâlnesc pe un drum, soacra trebuie să se îndepărteze de marginea drumului şi să stea cu spatele până când ginerele a depăşit-o sau invers. La Vanna Lava (Port Patterson), un ginere nu va pune piciorul pe plajă după trecerea soacrei pe acolo, înainte ca mareea să măture urmele paşilor ei de pe nisip.

Ginerele şi soacra pot să-şi vorbească doar de la distanţă şi este de la sine înţeles că ei nu trebuie să-şi pronunţe numele. În insulele Solomon, bărbatul, odată căsătorit, nu trebuie să-şi mai vadă soacra sau să-i vorbească. Atunci când o întâlneşte întâmplător, trebuie să se poarte ca şi cum nu o cunoaşte şi să o ia la fugă de îndată, pentru a se ascunde. La zuluşi, tradiţia cere ca bărbatului căsătorit să-i fie ruşine de soacra lui şi să facă tot posibilul pentru a fugi din preajma ei. El nu va intra niciodată în colibă dacă ştie că ea este înăuntru şi, dacă se întâlnesc întâmplător, şi unul, şi celălalt se ascund după vreun tufiş, bărbatul punându-şi scutul în dreptul feţei. Atunci când nu se pot totuşi evita, femeia, pentru a se conforma tradiţiei, îşi pune în dreptul capului un smoc de ierburi. Relaţiile dintre ei sunt asigurate de o terţă persoană sau îşi vorbesc strigându-se, de la depărtare, în timp ce sunt separaţi de vreun obstacol natural. Niciunul dintre ei nu trebuie să pronunţe numele celuilalt. La Basoga, un trib negroid care trăieşte în ţinutul izvoarelor Nilului, un ginere nu-i poate vorbi soacrei decât atunci când ea se află într-o altă cameră a casei şi nu o poate vedea. De altfel, acest trib are în aşa măsură frică de incest, încât îl pedepseşte chiar şi în cazul animalelor domestice.

Dacă intenţiile şi semnificaţiile altor prohibiţii care se referă la raporturile dintre rude nu ridică nici cel mai mic semn de între-bare, aceste prohibiţii fiind interpretate de toţi observatorii ca fiind măsuri de apărare contra incestului, nu la fel stau lucrurile în cazul interdicţiilor din relaţia cu soacra, unii cercetători acordând o interpretare diferită acestei prohibiţii. Nu fără o anumită raţiune, aceştia au găsit că este ceva bizar ca toate aceste populaţii să manifeste o atât de mare frică în faţa eventualităţii existenţei vreunei tentaţii personificate de o femeie în vârstă care, fără a fi mama bărbatului în cauză, îl putea totuşi trata ca pe fiul ei. Aceeaşi obiecţie a fost ridicată de teoria lui Fison, care a atras atenţia asupra lacunelor care există în anumite sisteme de clase matrimoniale, în sensul că aceste sisteme nu fac, teoretic, imposibilă căsătoria între gineri şi soacre, fiind astfel nevoie de o măsură de siguranţă specială contra existenţei acestei posibilităţi.

Sir John Lubbock, în volumul Originea civilizaţiilor, găseşte că această atitudine a soacrei faţă de ginere poate să-şi aibă originea într-un "rapt" primitiv (marriage by capture).
Lui Crawley însă i-a fost uşor să demonstreze că acest tip de explicaţie nu stă în picioare, pentru că nu ţine cont de observarea faptelor înselor.

E. B. Taylor crede că acest comportament al soacrei faţă de ginere nu este decât o formă a "nerecunoaşterii" (cutting) acestuia din urmă de către familia soţiei sale. Bărbatul este considerat un străin până la naşterea primului copil. Chiar şi dacă facem abstracţie de faptul că prohibiţia nu se ridică nici măcar în cazul naşterii primului copil, interpretarea lui Tyler mai are şi un alt defect: ea nu explică de ce a fost nevoie să se fixeze într-un mod anume, precis şi exact, natura relaţiilor dintre soacră şi ginere. În consecinţă, interpretarea dată de Tyler lasă deoparte factorul sexual şi nu ţine cont de elementul sacru al fricii exprimate prin interdicţia relaţiilor despre care vorbim. O femeie Zulu, întrebată despre motivele acestei interdicţii, a dat următorul răspuns, dintr-un sentiment de delicateţe: "El (ginerele) nu trebuie să vadă sânii care au alăptat-o pe soţia sa".

De altfel, cunoaştem faptul că, până şi la popoarele civilizate, relaţiile dintre soacră şi ginere reprezintă unul dintre aspectele întunecate ale organizării familiale. Desigur, nu există la popoarele de rasă albă ale Europei şi Americii nicio interdicţie în privinţa raporturilor dintre soacră/ginere, dar multe conflicte şi încurcături ar fi fost evitate dacă ar fi existat interdicţii de acest gen în moravuri, ca să nu mai fie nevoie astfel ca fiecare individ în parte să-şi croiască propriile prohibiţii, pentru uzul personal. Tot mai mulţi europeni ar înţelege, ca pe un act de înaltă înţelepciune, faptul că populaţiile primitive, prin interdicţiile lor, au făcut anticipat imposibilă înţelegerea între aceste două persoane înrudite astfel. Este aproape sigur că există, în cazul situaţiei psihologice a ginerelui şi a soacrei, un ceva anume care favorizează ostilitatea dintre ei şi le face dificil traiul în comun. Faptul că la popoarele civilizate raportul dintre ginere şi soacră constituie în general subiectul preferat al batjocurilor şi bancurilor, ar fi o dovadă că există în relaţiile afective dintre aceşti protagonişti elemente certe de conflict. În opinia mea, este vorba aici despre relaţii "ambivalente", alcătuite deopotrivă din sentimente de afecţiune şi de ostilitate.

Unele dintre aceste sentimente sunt uşor de explicat în ceea ce o priveşte pe mama-soacră, şi anume regretul despărţirii de fiica sa, neîncrederea faţă de străinul căruia i-a fost oferită, cât şi tendinţa de a-şi impune autoritatea, aşa cum a făcut-o în propria casă. Din partea ginerelui, aici avem de-a face cu decizia de a nu se supune niciunei voinţe străine, gelozia faţă de persoanele care, înaintea lui, s-au bucurat de tandreţea soţiei lui şi, last but not least, dorinţa de a nu-şi tulbura iluzia care îl face să acorde o valoare exagerată calităţilor soţiei sale. În cea mai mare parte a cazurilor, tocmai soacra este cea care îi spulberă această iluzie, căci, amintindu-i mereu de soţia sa prin numeroasele trăsături pe care le are în comun cu ea, soacrei îi lipsesc totuşi frumuseţea, tinereţea şi prospeţimea sufletească pe care ginerele le apreciază la fiică, adică la soţia sa.

Cunoaşterea sentimentelor ascunse, pe care o datorăm examinării psihanalitice a bărbaţilor, ne permite să adăugăm şi alte motive celor pe care le-am enumerat. Dacă nevoile psiho-sexuale ale femeii îşi găsesc împlinirea prin căsătorie şi în viaţa de familie, ea nu este mai puţin ameninţată de pericolul unei insatisfacţii provenind din încetarea prematură a relaţiilor conjugale şi din vidul afectiv care ar putea rezulta din aceasta. Mama care îmbătrâneşte depăşeşte acest pericol prin identificarea cu copiii ei, prin faptul că ia parte în mod activ la viaţa lor afectivă. Se spune că părinţii întineresc pe lângă copiii lor; avem de-a face aici cu un preţios avantaj pe care părinţii îl datorează copiilor. Femeia sterilă se găseşte astfel în postura de a fi lipsită de una dintre cele mai mari consolări şi compensaţii pentru privaţiunile cu care trebuie să se resemneze în viaţa conjugală.

Această identificare cu fiica merge, în cazul unor mame, până la a împărtăşi cu fiica dragostea pe care aceasta o are pentru soţul ei, ceea ce, în unele cazuri mai speciale, duce la forme grave de nevroză, în urma unei violente rezistenţe psihice pe care mama o opune acestui sentiment. Totuşi, s-a observat adeseori, în cazul soacrei, existenţa unui sentiment de iubire faţă de ginere, senfiica sa, neîncrederea faţă de străinul căruia i-a fost oferită, cât şi tendinţa de a-şi impune autoritatea, aşa cum a făcut-o în propria casă. Din partea ginerelui, aici avem de-a face cu decizia de a nu se supune niciunei voinţe străine, gelozia faţă de persoanele care, înaintea lui, s-au bucurat de tandreţea soţiei lui şi, last but not least, dorinţa de a nu-şi tulbura iluzia care îl face să acorde o valoare exagerată calităţilor soţiei sale. În cea mai mare parte a cazurilor, tocmai soacra este cea care îi spulberă această iluzie, căci, amintindu-i mereu de soţia sa prin numeroasele trăsături pe care le are în comun cu ea, soacrei îi lipsesc totuşi frumuseţea, tinereţea şi prospeţimea sufletească pe care ginerele le apreciază la fiică, adică la soţia sa.

Cunoaşterea sentimentelor ascunse, pe care o datorăm examinării psihanalitice a bărbaţilor, ne permite să adăugăm şi alte motive celor pe care le-am enumerat. Dacă nevoile psiho-sexuale ale femeii îşi găsesc împlinirea prin căsătorie şi în viaţa de familie, ea nu este mai puţin ameninţată de pericolul unei insatisfacţii provenind din încetarea prematură a relaţiilor conjugale şi din vidul afectiv care ar putea rezulta din aceasta. Mama care îmbătrâneşte depăşeşte acest pericol prin identificarea cu copiii ei, prin faptul că ia parte în mod activ la viaţa lor afectivă. Se spune că părinţii întineresc pe lângă copiii lor; avem de-a face aici cu un preţios avantaj pe care părinţii îl datorează copiilor. Femeia sterilă se găseşte astfel în postura de a fi lipsită de una dintre cele mai mari consolări şi compensaţii pentru privaţiunile cu care trebuie să se resemneze în viaţa conjugală.

Această identificare cu fiica merge, în cazul unor mame, până la a împărtăşi cu fiica dragostea pe care aceasta o are pentru soţul ei, ceea ce, în unele cazuri mai speciale, duce la forme grave de nevroză, în urma unei violente rezistenţe psihice pe care mama o opune acestui sentiment. Totuşi, s-a observat adeseori, în cazul soacrei, existenţa unui sentiment de iubire faţă de ginere, sentiment care, fie sub forma lui reală, fie sub forma unei tendinţe opuse, participă la lupta dusă între diferitele forţe psihice ale soacrei. Se întâmplă frecvent ca elementul de ură, de sadism, pe care ea îl manifestă cu privire la ginere, să se datoreze tocmai faptului că ea doreşte să-şi reprime în fiinţa ei un sentiment de tandreţe condamnabilă.

La bărbat, atitudinea faţă de mama-soacră se complică prin sentimente asemănătoare, dar provenind din alte surse. Alegerea pe care el a făcut-o l-a condus, de la imaginea pe care o avea despre propria mamă şi poate despre sora sa, la subiectul actual: soacra. Alungându-şi din minte orice gând şi intenţie incestuoase, el îşi transferă dragostea şi preferinţele de la cele două persoane scumpe din copilăria sa (mama şi sora) la o persoană străină, construită mintal după imaginea mamei şi surorii proprii. Soacra este cea care va lua acum locul propriei mame şi surori; bărbatul simte cum se naşte şi dezvoltă în el tendinţa de a replonja în vremea primelor alegeri amoroase; dar totul în fiinţa lui se opune acestei tendinţe. Oroarea pe care o are pentru incest îi cere ca el să nu se gândească la povestea alegerii sale amoroase; existenţa reală şi actuală a soacrei, pe care nu a cunoscut-o din fragedă pruncie şi căreia, deci, nu i-a păstrat imaginea în inconştient, îi face rezistenţa la tentaţii mult mai uşoară. O anumită nuanţă de iritare şi de ură pe care o putem discerne în complexitatea sentimentelor sale ne permite să presupunem că soacra reprezintă totuşi o tentaţie incestuoasă pentru ginere; şi, pe de altă parte, se întâmplă adesea ca un bărbat să se îndrăgostească de viitoarea sa soacră, înainte de a-şi transfera acest sentiment către fiica ei.

Nimic nu ne împiedică, după părerea mea, să admitem că acesta a fost actul incestuos care a motivat la sălbatici prohibiţiile ce se referă la relaţiile între ginere şi soacră. De aceea, în privinţa acestei prohibiţii atât de respectate de popoarele primitive, vom prefera mai degrabă opinia lui Fison, care nu vede în prescripţi ile despre care am discutat decât o protecţie contra unui posibil incest. Putem afirma că acesta este şi motivul pentru instaurarea celorlalte prohibiţii care au legătură cu relaţiile dintre rudele de sânge sau rudele prin alianţă. Nu ar mai fi decât singura diferenţă că, în primul caz, incestul fiind direct (tată-fiică, mamă-fiu), intenţia interdicţiei ar putea fi conştientă, în timp ce în al doilea caz, care se referă la relaţiile dintre ginere-soacră, incestul nu ar fi decât o tentaţie imaginară, cu faze intermediare inconştiente.

În tot ce-am spus până acum nu am avut încă ocazia să arătăm în ce fel metoda psihanalitică modifică modul nostru de a privi evenimentele care au afectat psihologia populaţiilor; fobia incestului, care există la sălbatici, este cunoscută ca atare de multă vreme şi nu are nevoie de interpretare ulterioară. Tot ce putem adăuga acestei concepţii este faptul că teama de incest constituie o trăsătură esenţialmente infantilă şi se acordă într-un mod surprinzător cu ceea ce ştim noi despre psihoza nevrozelor.

Psihanaliza ne-a demonstrat că primul subiect spre care se îndreaptă opţiunea sexuală a băiatului este de natură incestuoasă, condamnabilă, căci acest subiect este reprezentat de mamă sau de soră; de asemenea, psihanaliza ne-a mai arătat şi calea pe care băiatul o urmează, pe măsură ce creşte, pentru a se sustrage atracţiei incestului. Or, în cazul nevroticului, vom regăsi adeseori reminiscenţe de infantilism psihic, fie din cauză că nu a fost capabil să-şi reprime condiţionările infantile ale psiho-sexualităţii, fie pentru motivul că s-a reîntors la acestea (oprirea dezvoltării personalităţii sau regresiune). De aceea fixaţiile incestuoase ale libidoului joacă din nou sau joacă încă rolul principal în viaţa sa psihică inconştientă. Suntem astfel nevoiţi să vedem în atitudinea incestuoasă faţă de părinţi complexul central al nevrozei.

Această interpretare a rolului incestului în nevroză se loveşte firesc de neîncrederea generală a bărbaţilor adulţi şi normali; aceeaşi finalitate a "neprimirii unui răspuns" va fi, de pildă, opusă ideilor lui Otto Rank, care a demonstrat pe scară largă rolul pe care incestul îl joacă în creaţiile poetice, dar şi bogăţia de material, cu numeroase variante şi deformări, oferit de tema incestului în poezie. Suntem obligaţi să admitem că această rezistenţă survine îndeosebi din profunda aversiune pe care omul o încearcă pentru dorinţele sale incestuoase de altădată, dorinţe complet şi adânc refulate astăzi. De aceea nu este lipsit de importanţă să arătăm faptul că populaţiile sălbatice de astăzi încă încearcă într-un mod periculos aceste dorinţe incestuoase, care se vor refula într-o zi în inconştient, fiind nevoite şi obligate să se protejeze contra lor prin măsuri excesiv de riguroase.