Strada PARFUMULUI

Era dimineaţa unei zile de toamnă. Coborât parcă din Corabia cu rataţi, ca şi Cioran sau Eugen Ionescu, cu mască, păr zburlit sub un coif din hârtie, o haină gri şi o bidinea în mână, tânărul cu cearcăne îşi aprinse o ţigară. Pe trotuarul din faţa lui se-ncolonau părinţi, socri, invitaţi, un prieten arunca cu pietricele într-un taxi gol. O babă ţipă. Cu o roată dezumflată, un vechi Fiat 1300 fără parbriz se balansa-n ritmul unui soundtrack of its life. Tânărul rupse o crenguţă de iederă din gardul pe care tocmai se sprijinea. O aruncă-n sus. Crenguţa urcă şi urcă, şi dintr-odată nu se mai văzu. Tânărul mai rupse o crenguţă. O aruncă şi mai sus. Dispăru şi aceasta. Şi iar rupse. Alte şi alte crenguţe. Din ce în ce mai repede, mai nervos, mai apăsat, cu dorinţa de a smulge iedera din rădăcini, gardul, strada, cartierul, oraşul, globul, cerul să-l înfunde cu iedera cea roşie, ca şi cum asta ar fi fost singura salvare de la moarte a naturii, a lui, a Casei de Căsătorii din sectorul 3. Mireasa aştepta mirele şi buchetul de mireasă la intersecţia străzii Parfumului cu strada Romulus. Cu fusta-n flux. Şi bluza-n reflux fără sutien. Transparente. Nu ştia că el, mirele, era acolo, venit de mult, mai departe, pe stradă, la locul potrivit. De mult, dintotdeauna, de-o veşnicie. Pe vecie? Pe lângă ea tocmai trecea grăbit un copil cu două vârtelniţe din hârtie creponată pe cap. Se-mpiedică şi căzu într-o groapă mică. O sârmă îi sfâşie hârtia creponată. Răzvan Petrescu, autorul povestirii Fotografii de nuntă, spune că puştiul a început să zbiere. Nu este adevărat. Copilul a zâmbit. Mireasa i-a întins mâna ei cea cu mănuşi parfumate, l-a scos din groapă, i-a legat vârtelniţele, a suflat în ele, copilul a-nceput să se-nvârtă, în cerc, în cercuri, pe-o parte şi pe alta a străzii, a cartierului, a globului, ea îl urma, îi spunea poveşti, el îi zicea mamă. Tânărul cu cearcăne privea mai departe cerul acela atât de roşu sau de-albastru în care se-aprindeau luminile lui Gerry Mulligan. Cu coiful din hârtie înfundat pe capul cu păr zburlit, făcea fotografii, farse, globuri de cristal, cu blitz, în rolul lui Iisus, într-o după-amiază de vineri, la cinematograf, la bufet, cotidian, scria scrisori de octombrie, cu mici schimbări de atitudine. În rest, asculta jazz cu bidineaua-n mână până seara târziu, sprijinit de garduri pe strada Parfumului. Sau în Mesopotamia. Sau Per Fumus.
 
Desigur, strada Parfumului din sectorul 3 al Bucureştiului e cunoscută pentru o cu totul şi cu totul altă poveste. Ilarie Voronca făcea escapade nălucitoare ca să sperie orăşenii mărunţi. El s-a sinucis la Paris şi, ca stafie, bântuia printr-o casă de pe strada Parfumului unde a locuit, a trăit, a scris vreo trei ani. Zicea cuiva: "vino să-mi ridici sufletul ca pe o coajă de copac şi să-mi citeşti durerile închise..." Sau: "aş vrea cu braţele tale de astă-vară să mă cuprinzi..." Era dimineaţa unei zile de toamnă.