58. Declanşatorul cel fin

10 mai 2001
Goguţă a crescut. Ţopăie tot timpul. Nu stă nici măcar o secundă să îl mîngîi. Sare. Se zbate. Roade tot. Au trecut vremurile cînd Pisică îl lua în gură şi-l muta în sertarul de sus al şifonierului.

Pe calculatorul meu fără hard-disk, utilizabil doar cu diskete mari şi cu un editor Dos care mă obligă să tastez Enter la capătul fiecărui rînd, fără caractere româneşti (în locul lor pun cifre), am terminat astăzi de bătut o povestire. Se cheamă, deocamdată, "Patru nasturi minunaţi îmbrăcaţi în catifea" şi s-ar putea ca mîine să nu-mi placă, dar astăzi sunt bucuros că am terminat, e sentimentul ăla frumos, de lucru dus la capăt – şi mă bucur, aşa cum îmi e drag cînd, să zicem, Adela îmi spune că e muncă şi ce fac eu, că nu sînt în vacanţă. Şi am multă poftă de muncă din asta. Şi tu m-ai încurajat, dar eu tot leneş am rămas.

Am băut o bere Carlsberg cu Corina. Ea şi-a luat o roză (Uischi), eu pe cealaltă (Claxon) spre a le preveni războiul. Ne-am dus la culcare.

Nu departe de fereastra mea e un rond. De acolo furam cîndva trandafiri şi o aşteptam pe Nadia la poarta liceului, rezemat de gardul de sîrmă al terenurilor de tenis Voinţa. (Cred că mulţi elevi din liceul ăla mă ştiau din vedere). Ei bine, în rondul ăsta, într-unul din copaci, s-a propăşit de vreo săptămînă o ciocîrlie. Cîntecul ei mă face liniştit şi bun, atinge în mine declanşatorul fin al gîndurilor frumoase.

Ramona s-a despărţit pentru a patra oară definitiv de Cătălin. Îmi amintesc cînd era în sesiune şi el îi tot vorbea de filmul Corbul, iar ea zicea: "Ce mă tot baţi la cap cu acel corb?"

Crezi că ai putea să îmi arăţi ceva evident, limpede ca lumina zilei pentru tine, şi eu să nu văd? Claritatea de albastru a cerului e aceeaşi pentru tine? Norii arătau astăzi ca nişte coaste într-o radiografie. Mai tîrziu a venit furtuna şi au apărut două curcubee paralele. Acum străluceşte luna.