Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Cele mai frumoase povestiri Science Ficton şi Fantasy ale anului 2017


antologie de Michael Haulică

15.08.2018
Editura Vremea
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
O antologie editată de Michael Haulică
Cele mai frumoase povestiri Science Ficton şi Fantasy ale anului 2017
Editura Vremea, 2018



*****
Cuvânt înainte

Am evitat formula BEST OF pentru că încă mai cred că ne putem înţelege în limba română, deşi romgleza pândeşte la fiecare colţ de stradă, de internet, de foaie A4 sau în numărabilele combinaţii ale tastaturii.

Am crescut cu cele mai frumoase poveşti, cele mai frumoase basme, am învăţat poezia lumii din celebra colecţie Cele mai frumoase poezii... astfel încât, când m-am gândit la o antologie a celor mai reuşite povestiri ale anului trecut, a fost în firea lucrurilor ca ea să se intituleze Cele mai frumoase povestiri science-fiction şi fantasy ale anului 2017.

Şi am ales acest titlu - sub care vom defila, sper, mulţi ani de acum înainte - nu numai pentru că aşa era tradiţia cu care am crescut, dar şi pentru că, dincolo de ideile SF minunate şi mirobolante, dincolo de lumile fabuloase ale fantasy-ului, vom avea în faţa ochilor tot nişte poveşti, scrise în limba română de scriitori care, înainte de a fi autori de science-fiction sau/şi fantasy, ar trebui să fie, în primul rând, scriitori, adică autori de texte frumoase, plăcute la lectură, care să-ţi dea şi satisfacţia unor înşiruiri de cuvinte cum nu sunt altele, autori ai unor fraze care să te urmărească mult după ce ai închis cartea sau ai terminat de citit povestea.

Este o selecţie subiectivă, ca orice selecţie de acest gen, pe care mi-o asum, cu siguranţă ar putea exista şi alte antologii care să adune texte sub genericul Cele mai..., unele dintre ele coincizând cu alegerile mele, altele diferite, dar asta e alegerea mea, cu asta vin în faţa dumneavoastră, să conving cititorii că în România se scrie literatură de calitate şi în acest domeniu de care, în afara fanilor, nu pare interesată prea multă lume, să conving cititorii că adevărata pierdere în cazul prejudecăţilor cărora le este supusă întreaga literatură de gen (fie ea poliţistă, fie science-fiction, fie fantasy) nu este a celor care o scriu, ci a celor care nu o citesc.

Aveţi în faţa ochilor 12 povestiri selectate dintr-un număr impresionant de texte publicate pentru prima oară în 2017 în reviste şi volume personale sau colective. Aveţi povestiri care abordează diverse teme, diverse subiecte, aşa cum se întâmplă în orice producţie literară, dar îmi place să cred că, în primul rând, aveţi povestiri care au de-a face cu literatura, acea literatură pentru care, într-adevăr, împărţirea pe genuri e superfluă, pentru că, într-un final, literatura nu este decât de două feluri: bună sau proastă.

Şi îmi place să cred că ceea ce vă pregătiţi să citiţi este literatură bună. Ba chiar, folosind termenul din titlu, frumoasă.

Şi acum vă las în compania celor 12 autori, unii dintre ei cu peste 20 de ani de experienţă literară, cu saci de premii în palmares, alţii aflaţi înaintea debutului în volum.

Vă urez lectură plăcută şi vă dau întâlnire anul viitor, când vă voi prezenta Cele mai frumoase povestiri science-fiction şi fantasy ale anului 2018.
(Michael Haulică)

Păpuşarul
de Daniel Timariu

Locul copilăriei îmi apare în ceaţă, ca şi cum odată cu trecerea timpului s-ar scufunda inevitabil într-un ocean lăptos şi plin de fiinţe fantastice. Cu toate acestea îmi aduc aminte cum, din când în când, vedeam un om uriaş, trecând agale pe mijlocul drumului, legănat şi cu paşi egali. Avea braţele groase, picioare lungi şi puternice. Capul mare îi era rotund ca o sferă, iar dinţii albi şi mari. Avea corp de bărbat, dar ochi de femeie şi păr lung, atent pieptănat în bucle tinereşti.

De multe ori, când venea pe strada noastră, plină de copii din tot cartierul, fugeam care încotro urlând năzdrăvănii la adresa ei, spre marea nemulţumire a adulţilor. Eram copil şi nu-mi stătea gândul să urmez toate protocoalele de bună creştere.

Abia mai târziu, când, la orele de autoanaliză şi verificare euristică am reluat în buclă amintirile din acele vremuri, am realizat cât de mult greşeam. Atunci însă, nu. În acei ani de fericire, rezervaţi de părinţii programatori creării individualităţilor originale, săream şi mă ascundem alături de ceilalţi pe după gardurile vii şi pomii care mărgineau drumul. Mi se părea grozav să urlu, aparent invizibil:
- Morman de fier!

Sau, împreună cu alţii:
- Ruginitură, mă-ta-i pilitură!

Şi altele asemenea. Cuvinte de copii, inocente prin însăşi neînţelegerea lor. Aveam să aflu cât de mult pot durea. Dar femeia aceea uriaşă nici nu ne băga în seamă. Trecea ca şi cum noi nu am fi existat, de parcă întreaga lume se reducea la existenţa ei, sau poate invers, ca şi cum toată lumea exista în afara ei. Un spectacol mut, fără cuvinte, de care nici nu se mira şi nici nu încerca să şi-l explice.

Ziceau unii mai mari, suficient de puternici pentru a ne ţine pe noi la respect:
- E bătrână cât lumea.
- S-a născut odată cu Pământul.

Sau cu aerul. Sau cu lumina care ne înviora străzile.
- Are peste o sută de ani, ziceau.
- Ba poate peste o mie!
- E născută odată cu Mama Navă, ziceam eu şi păleam, brusc înfiorat de puterea viziunii.

Şi asta deşi prin clasa a patra profesorul de Educaţie Civică a invitat-o la noi în clasă şi a rugat-o să ne spună vârsta. Să ne povestească despre ea. Ca să o cunoaştem. Să ne cunoaştem.

Dar cum ieşeam, cum uitam de toate şi iar urlam ca zănaticii urmărind-o şi inventând poveşti incredibile. Părea mai uşor decât să reţinem fapte şi date. E ciudat, peste ani, când o voi reîntâlni, pe o altă punte, impresiile copilăriei îmi vor părea cumva deformate, de parcă timpul, cu obişnuitul lui entuziasm, ar fi uneltit să şteargă din memorie exact ceea ce părea atât de important în copilărie. Amintirile despre ea funcţionau ca un liant între cel ce fusesem înainte şi cel ce devenisem mai târziu. Acum. Departe de orăşelul închipuit de bunii părinţi programatori, de şcoala cu arhitectură europeană, de profesorii iubitori şi indulgenţi la micile noastre scăpări.

Dar nu toţi eram aşa.

Singura dintre noi care nu striga şi nici nu se ascundea era Anne. Pe când aveam eu zece ani, ea avea doisprezece şi părea deja mult mai matură. Până nu demult alerga şi striga în rând cu noi, zicându-ne răguşit, uşor ironică:
- Ce faci, bărbate, smiorcăi?

Avea o mulţime de expresii de genul ăsta şi nu se ferea să le folosească. Apoi a început să se înalţe, i-au crescut sânii şi a devenit tot mai capricioasă în jocuri. Ne intimida schimbarea ei şi încercam faţă de ea sentimente amestecate, de invidie, de spaimă, de respect.

Când, în acea zi, femeia de fier a apărut pe stradă, Anne nu a mai fugit alături de noi să se ascundă, înghesuită între o mulţime de copii înfricoşaţi de apariţie. A rămas fermă, cocoţată cu fundul pe spătarul unei bănci. Femeia s-a apropiat uşor, cu mersul ei legănat şi monoton, şi s-a oprit în dreptul Annei, de parcă pentru asta venise şi pentru nimic altceva.
- Bună ziua, Anne.

Anne a rezistat o clipă sub privirea fixă a femeii, apoi a cedat ridicându-se şi netezindu-şi cu palmele transpirate bluza care-i cădea peste pantalonii scurţi. Amintirea ei, aşa cum o vedeam dintr-o parte, este una dintre cele mai vii şi mai clare din copilărie. Uneori, când stau ghemuit în coconul de programare şi-mi fac treaba pentru care am fost proiectat, rulez mica secvenţă şi o admir. Admir părul bălai, bine strâns într-o coadă, gâtul lung, faţa palidă şi ochii care ne căutau peste tot. Apoi admir braţele subţiri, terminate cu palme mici şi nervoase, care fără astâmpăr erau ba în buzunare, ba la spate, ba se frecau una de alta încurcându-se în degete.
- Bună ziua... ăăă... doamnă.

Femeia s-a aplecat imperceptibil spre Anne şi am văzut cum ea s-a speriat şi a vrut să fugă. A fost momentul meu de laşitate, cel care ar fi putut fi unul de curaj absolut. Anne s-a uitat o clipă în spate, căutând ajutor sau măcar susţinerea unei priviri prieteneşti. Dar nu a văzut decât tufe şi pomi. Bănci şi stâlpi de ceramică. Aşa că şi-a revenit, a trebuit să facă asta şi cumva furioasă şi-a ridicat bărbia mândră şi puternică.
- V-am mai văzut trecând pe aici. Dar nu locuiţi pe puntea asta. Cine sunteţi?

Oftez în surdină. Memoria îmi joacă feste. Bucata respectivă a fost afectată de fluctuaţii electromagnetice de înaltă frecvenţă şi a fost marcată ca deteriorată. Am folosit diverse programe utilitare, softuri de mare precizie, dar nu am putut recupera nimic. Un amic de pe o punte superioară mi-a spus că nu-i de nerecuperat, dar nu şi cum se poate recupera. Eliptic, a construit o argumentaţie logică, folosind obiecte la care eu nu aveam acces, din biblioteci inaccesibile nivelului meu. De atunci. Şi unele şi de acum.

Au stat mult de vorbă. După care s-au despărţit şi Anne avea privirea schimbată, aşa cum nu mai văzusem la nimeni până atunci. A fost ultima dată când am mai văzut-o copilă, pe cale să devină adultă.

Dar cu femeia aveam să mă mai întâlnesc, deşi tot mai rar.

Creşteam şi eu, iar joaca pe stradă sau în zonele special proiectate pentru noi nu-mi mai făcea plăcere. Preferam tot mai mult confortul încăperilor de relaxare comună, cu jocuri virtuale şi aplicaţii în cyberspaţiu. Creşteam şi încet-încet foamea de informaţii şi plăcerea de a învăţa algoritmi sofisticaţi mă puseseră deja pe linia care ducea spre programare. Aveam să devin programator, ştiam asta, şi un fior de fericire mă ameţea.

Voiam tot mai mult şi luni în şir stăteam conectat în cyberspaţiu, discutând virtual cu o mulţime de grupuri, imaginând lumi noi, aplicaţii care să ne aducă faima, pentru care modificam limbaje, inventând sintaxe originale şi construindu-ne propriile noastre biblioteci de obiecte.

Străbăteam cărări bătătorite de multe sute de generaţii înaintea noastră însă, ca oricărui alt tânăr, îmi luau minţile şi nu aveam odihnă până nu eram la zi cu ce era mai nou şi mai la modă. Alergam după vânt, ştiu asta, fugărindu-mi umbra tot mai slabă şi mai obosită.

Apoi, brusc, am trecut la un alt stadiu de pregătire, fiind expulzat din coconul în care-mi duceam existenţa direct în stradă, biată fiinţă înspăimântată şi umilită. Anne a fost cauza. Ştiu acum. Anne şi femeia ruginită, cea care-mi bântuia visele copilăriei, aducându-mi fiorul rece al necunoscutului, din stradă în apartamentul alocat de părinţii programatori.

Eram într-un bar şi aşteptam să apară o trupă de Jazz, la modă în acele zile, când pe uşă a intrat Anne. Avea chipul înnegurat şi căuta ceva prin sală, făcând să dispară obiectele create de virtualitate. Nici nu aş fi remarcat-o în mulţimea anonimă care râdea şi vorbea tare, dacă un murmur de dezaprobare nu m-ar fi făcut curios. Eram singur, prietenii deja gustau din plăcerile sexului virtual îmbogăţit cu droguri uşoare.

Aşteptam, nu ştiu ce, trupa de Jazz, o apariţie nouă, o minune. Un presentiment, o furnicătură uşoară pe piele, ca atunci când, din varii motive, conexiunea cu cyberspaţiul trece printr-o distorsiune. M-am întors ca să o văd scanând fiecare figură, fiecare colţ, ca un poliţai deghizat în pelerin. Când m-a văzut, a întins mâna dreaptă spre mine şi, cu o mişcare bruscă din încheietură, m-a extras din lumea virtuală.
- Păreai un copil dezgheţat, mi-a spus ea imediat ce cocteilul de substanţe care mă menţinuseră în viaţă cât timp străbăteam lumile virtuale şi-a micşorat efectul.

Am tuşit îngreţoşat de mine însumi. De pielea albă a picioarelor care tremurau incontrolabil. De mâinile scheletice şi de părul abundent care-mi încadra faţa. Stătusem prea mult, mult prea mult, după orice criteriu.
- De ce? am reuşit într-un târziu să şoptesc, ruşinat de starea în care mă găsise.

Dar ea, aşa cum mi-o aminteam, a fost directă, deşi o urmă, o insesizabilă urmă de sentimentalism răzbea de sub cuvintele seci şi aspre.
- Am nevoie de tine, după care te poţi întoarce să mori.

Era vorba de femeia de pe stradă, cea pe care o numeam om ruginit, sau de tinichea, sau în alte feluri, amuzante atunci, ciudate acum. Cea după care aruncam cu obiecte şi îi strigam să plece de unde a venit şi care într-o zi s-a oprit să discute cu Anne. Iar ea s-a oprit acum să-mi vorbească. Ce voia de la mine, ce-mi spunea de nu mai pot să-mi amintesc?
- Trebuie să ne schimbăm destinul.
- Desigur, îi răspundeam eu.

Vorbele ei reverberau în mine şi le găseam pline de bun simţ şi încărcate de adevăruri nespuse.
- Trebuie să luptăm pentru drepturile noastre.
- Desigur!
- Trebuie să ieşim din starea de maşini!

Atât de frumos vorbea, exaltat şi înălţător. Mă făcea să privesc totul cu alţi ochi, mai critici, mai sceptici. Mă făcea să văd suferinţa şi tristeţea celor din jur. Deşi, nu ştiu. Eram atât de diferiţi...
- Desigur.
- Trebuie să rupem firele care ne ţin legaţi de programatorii din spatele pupitrelor.

Uneori nu zicea programatori, zicea păpuşari sau fiinţe fără suflet. Le zicea servere demente. Inteligenţe neumane. Artificialităţi manipulatoare. Le zicea în atâtea feluri, cu o infinitate de nume. Dar eu nu-i vedeam decât buzele roşii şi dinţii mărunţi.

Femeia a apărut când mă aşteptam cel mai puţin. Stăteam pe banca veche de pe strada copilăriei, ea explicându-mi cât de fals e totul, cum trăim virtual şi în realitate, iar eu compunând poeme pentru linia gâtului, pentru urechile mici şi sidefii, pentru genele încărcate uneori cu lacrimi. Scriam sonete doar atingându-i involuntar cotul şi pictam îngeri când se întorcea spre mine cerându-mi părerea.

Şi dădeam din cap, mut şi împiedicat.
- Desigur.

Îmi aduc aminte. Nu de cuvinte. Ele s-au pierdut undeva în zona avariată. Îmi aduc aminte de lumina ireală, de starea de plutire care mă înfiora. De ochii ei, de pielea catifelată. Şi de femeia ruginită care se apropia de noi cu mersul ei legănat.
- Bună ziua, Roland.

Anne mă ţinea de mână, zâmbindu-mi încântată. Mi-am adus atunci aminte de întâlnirea din copilărie, de frica pe care o încercasem, de sentimentul de laşitate.
- Bună ziua.

Eram la fel de laş. Nimic nu se schimbase. Doar mâna Annei mă ţinea să nu o iau din loc, urlând îngrozit. Peste chipul femeii urmele anilor nu lăsaseră semne. Părea la fel de bătrână sau de tânără ca acum zece ani. Mi-a întins mâna şi i-am strâns-o.

Nu-mi displace ce fac acum, deşi poate că simpla afirmaţie sugerează contrariul. Dar nu, nu e aşa. Îmi place să programez, îmi place să fac treaba pentru care am fost pregătit şi pentru care am simţit chemare încă din copilărie. Am coconul meu şi lumea mea virtuală, populată de prieteni şi lumi fantastice. Pot fi zeu, pot fi erou sau simplu pelerin. Istoria mă poate ţine minte aşa cum doresc eu, într-o mie de feluri, dacă asta vrea. Într-un miliard de feluri, dacă asta e dorinţa mea. Pentru că eu scriu codurile existenţei. Eu dau directivele creaţiei. Prin mine apar limbajele şi tot ce ţine laolaltă materia. Pot fi fiinţă şi nefiinţă, pot trăi în materie şi în antimaterie. Şi pot călători în găuri negre, sau mă pot bucura de spectacolul supernovelor.

Anne mă ţine de mână, o simt pretutindeni şi nicăieri. Am pierdut imaginea buzelor ei, mirosul părului ei. O simt ca parte din mine, la fel cum eu sunt parte din ea. Iar pe femeia aceea, robotul care ne-a prezervat conştiinţa, doar pe ea o urăsc şi prin ea am ajuns să urăsc tot ce este maşină, tot ce este creat din vulgul materiei minerale.
- Anne, şoptesc.

Încerc să recreez atmosfera din acel loc numit Mama Navă. Văd lumina, simt obiectele, miros atmosfera, dar nu o pot crea pe ea.
- Anne.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer