Pozitronul din camera cu ceaţă

Am bucata asta de natură unde pot să fac ce vreau,
eu încerc să o explic în funcţie de poziţie şi viteză.
Nu discuţia clasică cu traiectoria unei particule mă omoară.
E o masă undeva care nu se poate înlocui cu nimic,
deci n-ai cum s-o scoţi.
Îşi face treaba la nesfîrşit şi asta mă omoară pe mine.
Încerc în termeni de cîmp - electric şi magnetic,
cum apare la Maxwell, şi văd că e o legătură. Şi ce spune ea:
spune ce am mai văzut în anii '20:
undeva în interior, adînc de tot, în natura cea mai sălbatică,
sînt aceleaşi reguli.
Aceeaşi coerenţă pentru particule şi cîmpuri.
Tot din ce am văzut în anii '20:
dacă spaţiul Hilbert al unui cîmp cuantic se construieşte
plecînd de la mişcarea particulelor,
se vede clar cum distincţia dispare.
Rezultă povestea cu antimateria,
pozitronul din camera cu ceaţă.
Şi de aici vine răul.

Stau în genunchi şi lucrez grădina
ştiind că voi fi recompensat.
Stau pînă seara tîrziu,
cînd din loc în loc strălucesc becuri albe,
pe care le-am pus aşa încît privite de sus să fie un mesaj.
Patru oameni într-un automobil avansează
dintr-un punct într-altul, ca-n jocuri, spre finalul stagiului,
unde eu îi aştept cu băuturi reci.
Mamă, tată, fiică, fiu, vorbesc cu mine despre probleme,
eu văd luna cum dispare în fiecare dimineaţă.
Aşezaţi în hol, de unde poţi cuprinde cu privirea curtea şi
cîinele patrulînd de la poartă la şură, cît îi permite lanţul.
Sunetul lanţului copiii îl percep mai acut decît părinţii lor,
urmărindu-i apoi zile, anulîndu-i pentru ce mi-am propus.
Sunetul ăsta îi ţine pe ei aici.
La un moment dat în discuţie mă blochez
şi nu mai găsesc ieşirea.
Mă plimb mult, mă plimb ziua-ntreagă,
încerc să descriu, şi ei înţeleg în felul lor,
care e aproape întotdeauna şi al meu,
mă ascultă înainte să golească paharele.
Nu mă simt rău, dar mă prăbuşesc în loc să stau liniştit.

Adunate, toate lucrurile astea durează o noapte.
Dar dimineaţă, cînd se trezesc şi ne strîngem la umbră,
după ce expiră timpul normal pe care-l înţeleg şi ei,
ce să le arăt mai departe?
E un mănunchi undeva, n-am cum să-l explic
şi nu-l pot scoate la suprafaţă,
dar e real, şi pentru că e real cineva negociază, ghiceşte, combină.
Şi mie îmi rămîn chipurile pe care ştiu să le recunosc,
numai că nu le pot face să lumineze.

(în perioada 1 noiembrie 2018 - 28 februarie 2019, curatorul acestei rubrici este poeta Ioana Ieronim)