Iată lătratul, iată cântecul

Am scris un cântec despre un câine cu cinci picioare. Într-o după-amiază în care un câine cu patru m-a inspirat să o fac.

L-am fredonat în autobuz şi a prins. Îi făcea pe oameni fericiţi. Îi liniştea. Le ţinea de foame. Se simţea exact ca un playlist de cinci secunde pus pe repeat. Secundele alea preferate din orice cântec, ştii? L-am cântat unui băieţel care plângea că şi-a pierdut jucăria. Evident că nu s-a întâmplat nimic în cazul ăsta, dar ideea e că nu puteam să mă opresc. La drept vorbind, nici nu voiam să mă opresc. L-am cântat unei fetiţe care privea cum i se topeşte îngheţata fără să facă absolut nimic să oprească asta. Nici pe mine nu mă oprea din ce făceam, ceea ce mă făcea instant să mă gândesc că îi place mesajul, sau felul în care mă schimonoseam. "E pentru tine!" era subtextul versului interminabil. Îngheţata se prelingea acum pe încheietura fetiţei.

Nu era vreo compoziţie genială, dar oamenii care urcau sau coborau din autobuz o preluau unul de la altul. În timp ce închideam ochii frenetic, cântecul meu se muta pe altă voce. Cea a tipului aşezat cu două scaune mai încolo. De la tipul de la distanţă de două scaune, pe buzele unei femei care îşi făcuse piaţa. Apoi cântecul se orienta spre bătrânii care mergeau câte şase staţii în plus fiindcă le era greu să se ridice. Spre şofer. Spre câinele cu botniţă pe care o doamnă îl ţinea din scurt să nu facă vreo tâmpenie în autobuz. Câinele cu botniţă îşi apleca încet capul şi îşi verifica picioarele. Patru. Uşile scârţâiau cântecul meu. Un tip care arăta a freelancer fluiera concomitent cu versurile mele. Corporatiştii îşi luau notiţe în pad-uri. Se gândeau la câte un algoritm pentru fiecare "concert" din autobuz. Curând, oamenii nu mai plăteau bilet pentru destinaţie, ci pentru cântecul ăsta blestemat.

Abia mai târziu lucrurile au devenit mult mai serioase. Cântecul meu îşi cânta cântecul. O doamnă trecută de vârsta a doua împărţea o gogoaşă cu pudelul ei. Compoziţia mea se modifica în fiecare zi - un vers interminabil care pulsa diferit viaţa prin venele unui autobuz vechi.

*
În sfârşit e ziua cea mare. Mă trezesc şi mă uit în oglindă. Dacă mă surprind că fredonez îmi dau câte o palmă. Nebunia asta trebuie să înceteze. Ies din casă şi e linişte pentru prima oară după foarte mult timp. Toată lumea e preocupată de câte ceva, dar - mai important - de altceva! Gândul ăsta mă aduce în culmea fericirii. Oamenii se plictisesc repede. La fel de repede toate lucrurile devin vicioase. Intru într-o cafenea mai răsărită din centru. Cer o cafea lungă cu lapte şi mă uit - de curiozitate - prin tot meniul. Ambianţa locului compensează pentru toate chestiile exagerat de scumpe. Pot să revin oricând cu aceeaşi plăcere, fără să mă uit în portofel. Asta până începe "Who let the dogs out?" la dorinţa chelnerului din tură. Îmi las cafeaua neterminată şi o iau la fugă. Cât mai departe de locul ăla.

Alerg fără să simt pământul sub mine. Sau greutatea genunchilor. Aerul devine fluid şi se năpustea asupra mea cu o viteză uriaşă. Transpir. Aud un lătrat în urechea dreaptă. Apoi simt cum se înfundă. Orbecăi prin mulţime şi nu ştiu unde vreau să ajung. Alerg în cerc. Urc trepte pe care apoi mă grăbesc să le cobor. Din neatenţie mă izbesc în cineva. Mă dezechilibrez puţin. Mă uit la tipul care îşi şterge cu palma sângele de pe genunchi şi îi întind mâna. Îi zic că îmi pare rău, dar ceva din spatele lui îmi distrage brusc atenţia. Fac câţiva paşi şi îi ridic de jos mp3 playerul. Realizez că l-a scăpat din vina mea. Îmi pun o cască. Vreau să văd dacă mai merge. La început aud un foşnet.

Apoi mă îngrozeşte. Tipul ascultă versiunea înregistrată a cântecului meu. Trăiesc un coşmar. Cântecul ăsta e ca o boală care se tot răspândeşte. Îi spun că eu sunt responsabil pentru asta. Începe să râdă şi îmi zice că un câine cu cinci picioare e ceva pur şi simplu dat dracului. Îi zâmbesc tremurat. Apoi o iau la fugă şi de lângă el.

*
În sfârşit e ziua cea mare. Mă trezesc şi primul gând e unde o să mai dau peste blestematul ăla de cântec. Ies din casă şi ocolesc zonele populate. Ocolesc staţiile de autobuz. Pieţele publice. Adăposturile pentru câini. Casele cu însemnele alea pe poartă: "Atenţie! Câine rău!". Însă, cu toate măsurile de precauţie din lume nu mă pot opri din privitul în jur. Oraşul ăsta bolnav e frumos. Şi ziua, şi noaptea. Pot să mă obişnuiesc cu liniştea lui. Dar trebuie să fiu mereu cu ochii în patru. Şi nu mai ştiu daca asta e sau nu linişte. Nu latră nimic. Nicăieri. Se pare că cineva vrea să am măcar o zi bună după tot calvarul ăsta.

Un afiş prins cu scotch de un stâlp de telegraf mă transfigurează brusc. Un caricaturist semnează opera "În căutarea câinelui cu cinci picioare". Interiorul meu fierbe. Îmi dau seama că nu mai are rost să fug sau să mă ascund. Sunt încolţit de propria mea operă. Doar că acum toată lumea înfloreşte. Şi umple. Şi umflă. Totul de parcă un picior în plus nu ar fi deja de ajuns. Oamenii trec de la cântec la căutarea propriu-zisă a câinelui cu cinci picioare. Unii cred în asta cu toată fiinţa lor. Şi merită să fie crezuţi. Eu unul merit doar să fiu lăsat în pace. Mă ghemuiesc pe bordura din dreptul unui şantier în lucru. Şi îl cânt pentru ultima dată. Cântecul ăsta bolnav şi afurisit. Ca pentru mine.

un mim plimba un câine cu cinci picioare
prin nimbul uneia dintre cutiile sale
Alcofribas Abstrăgător de chintesenţă
şi Cutia Pandorei se deşira cu zgomot
din dreptul buzunarului de la piept al vestei
din dreptul inimii iar câinele lătra cinic

un mim plimba câinele unei femei pe bani
în jurul unui zid oniric pictat cu iederă
cu braţele mai subţiri decât lesa în sine.