Eu unul tac foarte mult. Mă gândesc la mecanismul de funcţionare din spatele fiecărui lucru. Mă gândesc la decalajul de paşi dintre noi. La faptul că uneori sunt cu vreo două-trei respiraţii înainte. Cu vreo două-trei bătăi de inimă înainte. Că uneori ştiu exact ce urmează să spui. Sau să spun. În tot timpul ăsta caut secunda de care vorbeam. Cea în care tandemul nostru devine un perpetuum mobile. O micro-eternitate. Asta dacă stai să diseci în profunzimea situaţiei.
Secunda aia blestemată repară ceasul care nu merge decât o dată pe zi. Reordonează Universul după noile date. Pulsul comun. Mersul comun. E ca o bătaie din palme care închide un cerc de linişte. E viaţa izvorâtă din neantul ei. O sclipire. O reiterare de algoritm în numele iubirii. O catastrofă iminentă. Big Bang-ul.
Un yoyo înnodat la mijloc nu o să urce niciodată aşa cum aşteaptă copilul care îl cumpără. Schimbarea se produce când mijlocul devine noul capăt. Iar copilul se bucură doar de jumătate de yoyo. Totuşi, teoriile contradictorii susţin că jumătatea de jucărie este echivalentul unei bucurii pe jumătate.
Înainte să mori, obişnuieşti să trăieşti. Eşti propriul tău întreg. De multe ori, pe jumătate fericit. Eşti înnodat la mijloc. Un nimb pulsează sânge şi viaţă în interiorul tău. Fiecare secundă contează. Mecanismul tău variază în timp şi se contopeşte cu mecanismul unei alte fiinţe unice. Disipă singurătatea. Mici erori de început sunt acceptate. Orice decalaj se estompează treptat, ulterior.
*
Visez mereu la momentul ăsta. Un apus la care să nu mă uit de unul singur. Mai apoi, cineva lângă care să mă simt bine să tac. De fapt, să nu fie nevoie să scot vreun cuvânt până dispare lumina cu totul. Şi nici măcar pe întuneric. Timpul să se oprească la secunda potrivită. Tu să închizi ochii şi să îţi ţii respiraţia.Urmează să trecem prin ceva care aduce a regina nopţii. Aş prefera să nu-i simţi mirosul înainte să ţi-l descriu eu. Ştiu. Ştiu că pare absurd. Dar trebuie să ştiu. Vreau să văd cum ţi se luminează faţa când îţi povestesc ce înseamnă întreagă fericirea lumii prin mirosul florii ăsteia. Nu vreau să devină floarea ta preferată. Poţi să o şi urăşti. Eu o să îmi fac simpla datorie de povestitor. Asta numai dacă eşti de acord. Închide ochii. Şi ţine-ţi respiraţia. Ai încredere.
Câte un cuvânt alunecă şi îţi deschide un simţ nou. Nu e nimic din ce ai cunoscut. Totuşi, teoriile contradictorii susţin că e tot ce ai cunoscut vreodată. Concentrat în misterul olfactiv. E de ajuns o singură floare ca imaginea unui câmp plin de flori să se nască. E de ajuns să fie linişte pentru ceva timp. Acum aşteptăm. Singura clipă adevărată din zi. La un moment dat, bătăile inimilor noastre se sincronizează. Se suprapun. Se fac una cu secunda ceasului stricat.
Mirosul asemănător cu cel al reginei nopţii te surprinde în clipa în care nu îţi mai poţi ţine respiraţia. Plămânii tăi se umplu mai repede decât din poveştile mele. Îmi zâmbeşti şi îmi spui că sunt un povestitor groaznic. Eu îţi întind un yoyo. Îţi spun să nu îl înnozi niciodată la mijloc. Râd de asta imediat după ce mă aud. Rectific. Chiar dacă îl înnozi la mijloc, să nu te bucuri niciodată mai puţin de el.
Unii oameni numesc asta "aici, acum". Pentru mine e legea nescrisă că oamenii pot aparţine unii altora pentru o eternitate.