O istorie cu baloane

La două fără zece a plecat primul balon cu aer cald. Balonul zilei, sau balonul demonstrativ. De obicei nu se înalţă multe pe aici, poate câteva aşa, de ochii lumii. Şi ochii lumii se fac mici, dar nu prea mici, ci doar atât cât le dă voie funia cu care e legat coşul. Niciodată prea sus - e un tip care e responsabil şi de chestia asta. Şi mai e un altul care e deasupra tuturor - veşnic altul. Noi nu prea avem frumuseţi pe aici. De la un moment dat am început să cred că sunt frumoase doar lucrurile mici.

Ameţesc. Funia se întinde până în punctul în care şi eu şi tata ştim că nu avem cum să ajungem mai sus. Ne legănăm încet, eu îmi pun mâinile la ochi, dar continui să mă uit printre degete - cu ochiul stâng. E îngrozitor să fii viu şi să te uiţi la aşa ceva. Tata începe şi el să respire mai greu. Se sprijină de marginea coşului. Refuză să mă privească. Tipul de jos trage de funie de două ori, scurt, în semn că tura noastră s-a terminat. Tata îi face semn, calm, că nu-i nevoie să coborâm acum. Cred că avem destui bani să atârnăm încă vreo cinci minute deasupra lumii.

Mă apropii de el şi picioarele îmi tremură. Îi zic că m-am plictisit să aştept şi să ştiu că ne mişcăm numai atât cât ne dă voie domnul cu funia. Mă întreabă dacă îmi dau seama de aici care e casa Marei. Mă dau de gol în cel mai simplu mod cu putinţă. Entuziasmat, caut parcul şi străduţa din stânga lui. O văd şi îl ghiontesc pe tata, care se prinde mai ferm de marginea coşului. Acum îmi mut atenţia doar către străduţa din stânga parcului. Doar pe casa nouă, cu gard din cărămidă, în care locuieşte ea. Încep să mă gândesc că, dacă aş avea unul dintr-ăsta doar pentru mine, aş ateriza în curtea ei în fiecare zi, după şcoală. Pun pariu că nu ar rezista să nu se uite la sacul de aer cald care-i ocupă toată priveliştea din balcon. Într-o zi o să zburăm împreună în aşa ceva, doar noi doi. Eu ştiu. Şi n-o să-mi mai tremure picioarele atunci.

Am minţit când am zis că noi nu prea avem frumuseţi pe aici. Mara e colega mea de doi ani. Sigur că e şi aici o întreagă poveste cu baloanele. Dar cert e că toate lucrurile care îmi amintesc de ea au ceva ce nu aparţine lumii ăsteia. Domnul trage de funie şi - încet - parcul se suprapune peste casa ei. Tata plăteşte, după care îşi fixează picioarele în pământ, bolborosind ceva, ca pentru sine. Eu îi zic că aş mai vrea o tură, dar desprind totul din privirea lui. Ne e mai bine cu picioarele pe pământ.

Ajung la şcoală şi le povestesc colegilor totul. Mă rog, aproape totul. Îi zic şi ei că i-am văzut casa de sus, că are o casă frumoasă şi că... La naiba, acum par cel mai mare fraier! Probabil ca s-a prins că m-am uitat obsesiv la cei trei sute de metri pătraţi de curte, împrejmuiţi cu gardul de cărămidă. Ştiu asta doar statistic, sub nicio formă nu sunt atât de interesat. Îmi zâmbeşte şi zice că tata e marfă, dar nimic care să semene cu "ce drăguţ că te-ai gândit la mine!". Apoi, din senin, colegul meu Paul începe să povestească de aventura cu tatăl lui de săptămâna trecută - de parcă nu am auzit-o deja toată săptămâna. Cum a plătit taică-su în plus ca tipul să dea drumul la funie, că doar îşi permite să cumpere şi balonul, dacă i se cere vreodată. Cum l-a dirijat tatăl lui până la casa lor de vacanţă şi s-au întors abia după weekend. Că tipul a zis că a simţit lipsa balonului cu aer cald în alea două zile, dar tatăl lui i-a închis gura cu o sumă dublă, până la urmă. Cel mai rău era că Mara părea de-a dreptul impresionată. Şi când te gândeşti că el nici măcar nu ştie unde stă...

Nu ştiu de ce, dar de fiecare dată când ies cu mama undeva, ajung ca, până la finalul zilei, să îmi cumpăr un balon portocaliu la şaizeci de bani şi să încep să îl mestec, inconştient. Câteodată balonul e roşu, iar marţea îmi iau galben. Nici nu ştiu dacă e o tradiţie, sau dacă e pe cale să devină. Mă linişteşte gândul că ajung acasă şi ştiu că o să-l umflu şi o să-l pun lângă celelalte. Am o colecţie întreagă şi sunt cât se poate de mândru de ea. Mama nu le aruncă şi nici nu le sparge, fiindcă avem o înţelegere. Mâine e marţi şi e, din nou, rândul celui galben. De data asta simt că vreau să îl umplu cu apă, fiindcă îmi dau seama că nu am niciunul aşa. Trec cu mama pe lângă vitrină şi îl aleg pe cel portocaliu. Cel de azi. Fără să mă gândesc prea mult, îl iau tot acum şi pe cel de mâine. Pe cel galben. Acum am două pe care să le molfăi în drumul spre casă.

Nu am răbdare. Nu mai am. Dau drumul la robinet şi îl las să curgă. Întâi curge toată apa caldă.

Tipul trânteşte funia în chiuvetă şi dă drumul la apă. Întâi curge toată apa rece. Funia se îmbibă şi începe să se prelingă mâlul. Funia asta a înălţat atâţia oameni deasupra lumii, numai ca să le deschidă ochii. Lasă robinetul deschis şi pleacă, dar sunetul îl urmăreşte.

După ce se termină apa caldă, balonului îi trebuie încă puţin aer. Chiar când mă pregătesc să îl umflu, din robinet începe să se prelingă mâl. Mă întreb dacă ar trebui să îl închid, dacă instalaţia face figuri, dacă începe să se ia apa. Tot ce pot să fac e să rămân aţintit asupra mâlului, de parcă i-aş cunoaşte povestea. De parcă ar fi vorba tot despre baloane. Singura întrebare care mai rămâne e dacă să continui să îl umplu de la robinet.

Am ales. Balonul îşi schimbă, încet, culoarea, către exterior. Balonul care nu zboară niciodată. Balonul zilei. Sau balonul demonstrativ. Îmi tremură genunchii din nou. A fost doar un experiment nevinovat, şi l-am făcut să nu mai zboare niciodată.

Tatăl lui Paul e suficient de bogat cât să nu depindă de funia aia nenorocită. Acum trebuie să mă gândesc dacă vreau ca balonul să rămână la mine, sau dacă vreau să îl fac să zboare la ea. Ultimul balon roşu cumpărat. Îl deznod, îl las să se desumfle. Apoi împăturesc, cu grijă, două bileţele. Unul al meu şi unul al ei. Îl umflu la loc, cu bileţelele înăuntru.