Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Înaltă ordine de idei

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Haos controlat


Alberto Păduraru

01.10.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Am simţit nevoia să-mi cumpăr de la librărie o inimă cu baterii. Nu ştiu de ce se fabrică aşa ceva. Şi nu ştiu ce m-a împins să mi-o doresc atât de mult.

Când am despachetat-o, am privit-o cu dezgust un timp. În clipa în care am atins-o mi-am dat seama că e o tâmpenie. Un corp sinistru din plastic rece, suficient de fidel realizat cât să mă facă să nu regret că am dat banii pe aşa ceva. Pe cutie scria că e pentru uz didactic, iar când am citit asta m-am gândit imediat că s-ar putea ca totul să se rezume la un alt experiment ratat.

Am pus inima pe birou şi i-am pus şi bateriile, fără să mă uit în ghidul de utilizare. Nu mă interesează atât de tare uzul didactic, repet.

O sistolă, o diastolă. Totul e atât de mecanic şi de explicabil, totodată. Un mic flux de energie produce o mişcare a unei şenile, care activează un motoraş. Şi aşa se construieşte iluzia unei pulsaţii. Din anumite unghiuri pare vie. Dar pare vie pentru atât de puţin timp. Îmi vine să o ating, din când în când. Dar pentru atât de puţin timp. O strâng în palme şi mă întreb, pentru a nu ştiu câta oară, cine dracu' fabrică aşa ceva. Mă gândesc cum ar fi dacă un copil ar primi asta într-o cutie de cadouri. Un copil cu înclinaţii spre medicină, care foloseşte chiar şi suzeta pentru uz didactic. Cum ar fi dacă eu...

Cred că sunt nebun. Altfel, cu siguranţă nu mi-aş fi cumpărat aşa ceva. La un moment dat am oprit-o. Am simţit că trebuie să o opresc. Nu am mai cumpărat baterii câteva săptămâni.

Am trecut pe la librărie din pură curiozitate. Am vrut să văd dacă se mai vând. Am închis ochii şi am înghiţit în sec, fiindcă am văzut cum, în faţa mea, o fată voia să îşi cumpere una. O fată ca... cea mai frumoasă fată din lume. De ce ar avea nevoie de aşa ceva?

Fata a despachetat inima cu grijă. Avea în ochi ceva din uzul ăla didactic. Ceva care o făcea să pară cel mai reuşit experiment al lumii. A lucrat toată seara să îi demonteze motoraşul, de parcă se pregătea pentru o operaţie pe cord. De parcă ştia exact ce face. Şi nu îi era frică.

Mă simt boem. Un boem care se uită, intrigat, la o inimă artificială nefuncţională, uitată în colţul biroului. De parcă ştiu exact ce fac. De parcă acum înţeleg de ce anume mă inspiră.

Fata de la librărie. După ea, inima mea adevărată începe să se deşire inexplicabil. Deloc mecanic. Deloc calculat. Şi dintr-odată. Am început să o văd tot mai des. Atât de des încât la un moment dat ne şi zâmbeam unul altuia. Ştia că am o inimă cu baterii acasă. Ştiam şi eu că are una.

Şi începeam să mă bucur sincer că lumea se oprea. Că rămânea doar ea în faţa ochilor mei. Că începeam să mă clatin şi să mă gândesc la tot felul de lucruri. Am început să scriu despre ea, pentru că era singurul lucru prin care nu înnebuneam.

Cine dracu' ar cumpăra vreodată o inimă cu baterii? De ce nimeni altcineva? M-am gândit să o întreb, data viitoare când o să o văd, dacă există cu adevărat. M-am gândit să o ating, cu aceeaşi sfială cu care am scos inima din cutie în prima zi. Să-i spun că am nevoie de baterii. Sau de un motoraş. De un flux de energie, care să mişte şenila, care să pună în funcţiune motoraşul, care să creeze iluzia unei pulsaţii.

Inima mea nu bătea corect nici în seara în care m-am hotărât să o repornesc pe cea cu baterii. Am făcut asta din pură disperare. Voiam să ştiu cum ar trebui să mă abţin, să îmi găsesc aerul, să disting sistola de diastolă.

Primul sfert de oră în care am privit inima destinată uzului didactic s-a derulat mecanic. Am încercat să o privesc din nou din unghiurile din care părea să fie vie. Nu a mai durat mult până când fluxul de energie a crescut, fiindcă bateriile erau pe sfârşite. Ultimele fracţiuni s-au consumat cu o viteză uriaşă, apoi m-am trezit că inima era deja pe parchet. Sau ce a mai rămas din ea.

Mă uitam la cioburile din plastic şi râdeam. Am văzut şi că motoraşul continua să funcţioneze, din inerţie, proiectat într-un colţ, departe de inimă.

Da, mă îndrăgostisem, iar inima mea reacţiona surprinzător de bine la asta.

Am început să mă gândesc la felul în care se desfăşura operaţia pe cord, pe cealaltă inimă cu baterii. La felul în care fata îşi asuma că salvează o viaţă. La felul în care îşi ţinea respiraţia şi învârtea motoraşul pe toate părţile. Primul sfert de oră din operaţie s-a derulat după regula sistolă-diastolă, cu o rigoare mai rece decât plasticul inimii, pentru ea. Eu eram deja îndrăgostit.

O parte din mine aştepta ca, în ziua următoare, să o întrebe dacă intervenţia a fost un succes. Cealaltă parte aştepta să îi spună că s-a îndrăgostit, că e vital şi că trebuie să se fi întâmplat ceva şi cu inima ei.

Îmi doream un haos controlat. Un mic flux de energie produce o mişcare a unei şenile, care activează un motoraş. Şi aşa se construieşte iluzia unei pulsaţii.

Îmi doream un singur sărut care să destrame toată ordinea de până atunci.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer