Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Înaltă ordine de idei

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Şotron pe nisip


Alberto Păduraru

08.10.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cu albul trebuie acţionat în general pentru obţinerea iniţiativei, iar la negru se recomandă o tactică elastică de menţinere a echilibrului şi de preluare a iniţiativei. Riscând de la bun început pierderea unui tempo, negrul caută să elimine stânjenitorul pion de la e4.

Alegerea Apărării scandinave pentru a deschide lupta pieselor în nonculori era ceva total comun în partidele sale, aşa încât jocurile consumate se bazau exclusiv pe răspunsul damei - care se găsea acum la d5, aruncând în colţul mesei sufletul pionului alb. Băieţelul considera însă monotonă o astfel de deschidere semideschisă, dar - cum nu putea pătrunde în mintea bunicului său atât de lesne - alegea să se uite pe geam - undeva departe.

Din spatele ochelarilor, ochii blânzi - care adunaseră atâta viaţă în interiorul lor - îi citeau nemulţumirea, şi atunci interveneau cuvintele în partida lor, iar copilul zâmbea - tot absent, dar puţin mai revigorat. Ştia să joace mult mai echilibrat decât bătrânul, dar niciodată nu l-a interesat implicarea pe o tablă de şah mai mult decât o altă formă de a conversa, motiv pentru care era mereu trezit de remarci vizând neatenţia. În timp ce cuvintele destul de rare se amestecau în compotul de cireşe din cană, iar interesul său scădea considerabil, o goană după câştig material în detrimentul mobilizării armonioase a forţelor a făcut vizibilă posibilitatea unei acţiuni energice a negrului cu efecte distrugătoare. Dar copilul zâmbeşte - zâmbeşte pentru că mereu ideile salvatoare îi vin în momente de dezavantaj material - apoi realizează că trebuie să răspundă primilor paşi în jocul de mijloc. Bunicul îşi apropie grimasa de cea a unui zâmbet sincer schimbat cu cel al nepotului, dar jubilează la gândul că nicio altă strategie a adversarului său - oricât ar fi de bine pusă la punct - nu-i va asigura o revenire spectaculoasă. Se bucură asemeni unui copil la fiece mutare neatentă de-a albului, dar decide să reţină acest sentiment pentru a-l reda la randament maxim atunci când finalul partidei de şah avea să le readucă privirile împreună. Da, urma să râdă zgomotos, ca de fiecare dată, dar nu de nepot, ci de jocul lui distant şi dezinteresat...

Tot ce era în mintea bunicului, însă, îşi pierdea conturul pe tabla de şah, întrucât băiatul s-a gândit să fructifice poziţionarea proastă a regelui negru după rocadă, printr-un sacrificiu minor al nebunului, soldat cu descotorosirea de pionul marginal advers. Acum tura putea să se desfăşoare în deplinătatea coloanei deschise, iar avantajul moral devenise - de asemenea - tot mai puternic. Copilul începu să cânte, nemaiputând să îşi reţină sentimentul de siguranţă, iar bunicului i se părea uluitoare oscilaţia între dezinteres (manifestat prin ocheade destul de evidente şi de prelungi aruncate asupra ferestrei) şi geniul unor mutări care aveau calitatea de a-l lăsa veşnic descoperit pe coloanele importante. Totul depindea de starea lui de spirit, pe care bătrânul o înţelegea deplin doar în finalul partidei de şah. Până atunci se consumau cuvinte mici - dar oarecum indispensabile - consideraţii generale despre soarta elevului modern, or despre parcursuri iniţiatice în iubire - pe care mintea bunicului le percepea ironic şi superficial, sau cel puţin aşa crea impresia. Câteodată se instala chiar şi mama băiatului pe post de chibiţ - unul care, bunăoară, nu localizase decât oportunitatea de a mai schimba câteva cuvinte mici şi nu luase în serios Decalogul Chibiţului, întrucât începea discuţii fără substanţă, şi asta doar ca să fie în avantajul sau în detrimentul băiatului - totul depindea de vremea de afară şi de vremea din sufletul lui.

Analizată din exterior, partida nu se arăta demnă de vreo consemnare printre marile provocări ale lumii, dar bucuria, pe care încă încercau să o înţeleagă amândoi, era că jocul în sine le aparţinea exclusiv lor.

Bătrânul nu abdică - asta în pofida întorsăturii pe care a luat-o partida - pentru că îşi cunoaşte foarte bine adversarul şi îi aşteaptă eventuala neatenţie. Nu încetează să apară - băiatul, distras de fereastră, se lăcomeşte la un simplu pion izolat, întârziindu-şi strategia cu încă o mutare, iar preţul pe care îl plăteşte constă în anularea laurilor. Capacitatea tehnică şi psihologică de anticipare a finalurilor ce se conturează în urma rezolvării problemelor din etapele primare ale partidei constituie un resort de bază al marilor succese, sau - prin raportare la privirile prin fereastră - a marilor eşecuri. Bunicul anticipase o astfel de acţiune, chiar şi fără să îl privească în ochi, aşa că a mai lăsat loc unui râs împlinit la finalul jocului, râs la care nepotul a devenit de acum imun şi chiar a început să îl înţeleagă în termeni de suflet.

(Când era mai mic, urechile lui percepeau doar suprafaţa acestui râs, care - excitând atât timpanele, cât şi retina - îi forma în minte o imagine distorsionată a ceea ce ar fi trebuit să însemne - oarecum răsturnată, asemeni unei manifestări maniacale de cruzime şi de superioritate. Însă, cu timpul, copilul a înţeles că râsul nu i se adresa direct niciodată, ba mai mult, întruchipa dragostea sublimă pentru un joc doar al lor.)

O privire blândă îi dădea de înţeles micuţului că - ieşind din datele jocului de şah - puteau amândoi să apeleze la cuvintele mari.
- Spune-mi drept, începu bunicul, extrem de sigur pe cuvintele sale şi oarecum intimidant, te aşteptai să nu pierzi şi ăsta e motivul pentru care ai neglijat, nu-i aşa? Pentru că te-ai lăcomit iar la afurisitul ăla de pion, care oricum te-ar fi aşteptat acolo pentru restul partidei...

Nepotul ezită puţin, de parcă ar fi vrut să îl contrazică, dar ceva îl reţinea. I-a mărturisit că ideea lui nu lăsa loc calculului unei astfel de erori catastrofale, şi că s-a gândit că - dacă ar alege să joace profan - atunci ar putea primi un răspuns la fel de neglijent din partea adversarului (fără urme de generalizare, totuşi). Problema în sine era că nu a fost el acolo cu totul, pentru joc... S-a repoziţionat pe scaun, întrucât amorţise de-a binelea, dar a continuat să se simtă vădit incomodat de privirea bunicului, care părea să îi răscolească sufletul.
- Ştii, băiete, îi răspunse, făcând un gest cuprinzător cu ambele mâini către tabla rămasă întreagă în urma furtunii de mai devreme, asta (arătând către pătrăţelele în nonculori) şi cu şahul sunt cele mai grele lucruri din lume! Apoi râde zgomotos, fără să aştepte răspunsul băiatului, care - cugetând atent asupra însemnătăţii vorbelor rostite adineaori - zâmbeşte şi cade din nou pe gânduri în cele din urmă. Nu, nici pomeneală să fie astea două!
- Auzi, da' tu regina când mi-ai luat-o?! se leagă cuvintele puştiului, cu o însemnătate imensă, chiar mai mare decât cea din cuvintele bătrânului.
- 'Va să zică asta mi-era! se aude răspunsul, iar bunicul clipeşte de câteva ori, în semn de înţelegere, apoi reaşază piesele pe tablă, parcă reclădindu-şi lumea, odată cu speranţa lui că asta va fi victoria micuţului. Înţelege însă foarte bine calitatea întrebării de a transcede datele unui simplu joc de şah, dar hotărăşte să îl lase să îşi dea seama singur, prin deschiderea unei noi partide, de această dată bucurându-se nu doar de simpla prezenţă fizică a băiatului - a promis...

O altă partidă, puţin atipică, îşi începe cursul, cu o primă mutare a negrului la b6. Negrul a mutat, contrar legilor cunoscute, doar pentru a păstra integritatea jocului, odată cu respectarea dorinţei celui mai tânăr de a primi piesele preferate - albele. Mutarea nouă, parcă experimentală, a bunicului îl intrigă tare mult pe băiat. Mai ales că nu îşi împiedică mobilitatea pieselor proprii, ci culminează cu un nebun la b7. Copilului îi vine în minte deschiderea dragonului - căci asta s-a dovedit a fi, în cele din urmă - şi realizează că mutările nu sunt deloc întâmplătoare, că bunicul urmăreşte să îl înveţe ceva. În fond, pionii mutaţi nici măcar nu obligă prematur propriile figuri să stea în apărarea lor, deci - implicit - nu le influenţează cu nimic parcursul. Jocul avansează foarte rapid, întrucât sunt concepute strategii de ambele părţi, iar interesul băiatului rămâne prins între liniile şi coloanele noii sale lumi.

În general se consideră că jocul de mijloc începe pentru un jucător acolo unde se sfârşesc cunoştinţele sale teoretice. Pentru cei doi însă, jocul de mijloc reprezenta miza pentru a deveni şi dincolo de joc. Băiatul ştia că va găsi un răspuns abia după ce îşi va revendica noua partidă, iar bătrânul deja recâştigase interesul nepotului său. Nu se gândea că nu are cum să îi ofere un răspuns concret, ci miza pe faptul că va înţelege totul odată cu terminarea partidei, ba chiar şi fără ajutor din partea sa.

Da, deschiderea dragonului! Bunicul se gândise, cu siguranţă, în avans. Nimic nu era întâmplător, iar copilul aştepta să vadă dacă dialogul din timpul partidei va semăna celorlalte...
- Îţi voi ghici gândul, fii sigur că voi afla ce simţi! îi spuse bunicul, ca o vădită formă ludică de a determina şi un alt fel de deschidere decât cea de pe tablă. Nu îi rămânea decât să orbecăie puţin până când băiatul se va lăsa descoperit suficient de mult, undeva până la întâlnirea cu jocul de mijloc.

Micuţul îşi analiza mutările foarte atent, dar părea că ştie să şi le însuşească destul de bine cât să îşi pună adversarul în dificultate - fapt care îi crea bunicului un oarecare disconfort şi îi producea o grimasă neobişnuită. Apoi, bătrânului îi răsună în cap limpede frântura aceea din sufletul nepotului: "Auzi, da' tu regina când mi-ai luat-o?!" şi, vizualizând înăuntrul său începutul noii partide, realiză că răspunsul la deschiderea dragonului a constat într-o formă nefinisată şi uşor imprecisă a Gambitului damei acceptat din partea băiatului - o deschidere pentru care putea băga mâna în foc că avea un fond mult mai adânc - chiar dacă acum se prezenta într-o formă rudimentară. O sclipire nouă anunţa începutul unei disecţii pe suflet, moment în care băiatul ridică tremurând ochii de la câmpul de bătălie - aşteptând cuvintele mari.
- Ceva te modelează într-un fel aparte. Recunosc, nu mi-a fost uşor să-mi dau seama la început, doar că tu niciodată nu ai deschis un joc aşa... E vorba de o...?

Nu apucă să îşi termine schimbul de priviri, că pe uşă intră mama micuţului - ca o furtună - parcă profanând liniştea lăsată, care vorbea acum pentru cei doi. Bunicul îi face semn cu ochiul copilului, apoi - contrar aşteptărilor acestuia - deschide discuţia el însuşi, purtând-o cât mai departe de orice ar fi apropiat-o de mica lor confesiune întreruptă mai devreme. E intrigantă calitatea mamelor de a apărea într-o continuă nepotrivire cu dorinţa copiilor. Aşa, le putem categorisi în: mame care apar când scrii cu şi despre..., în mai ştim noi ce jurnale, mame care apar şi le citesc, apoi le fac publice taţilor, moment în care te regăseşti în deplina siguranţă că ceva urmează să fie denaturat, şi mai sunt mamele alea care ar da la ziar talentul şi munca depuse de copiii lor, dar, dintr-o minimă decenţă de care sunt conştiente, aleg să distribuie astfel de intimităţi doar colegelor de serviciu, mda...

Deşi nu şi-au vorbit, bunicul a înţeles în ce consta zbuciumul din sufletul băiatului şi, mulţumită discreţiei pe care s-a hotărât să o păstreze, secretul lor era de-acum ferit de orice intervenţie maternă (adică, în fond, micuţul era protejat de pătrunderi în suflet - încălţată - ale mamei). Băiatul strânge piesele în punguţă şi pune tabla pe dulap, în spatele unui ghiveci cu flori de cameră, ferind-o oarecum de privirile mai puţin familiare. Ce-i drept, era aproape imposibil să distingi ceva în spatele acelei monstruozităţi arhaice, pe care oricum lumea o ocolea pe cât posibil cu privirea. Florile în sine erau fade, în sensul că nu ar fi exprimat nimic fără prezenţa unui ochi cu adevărat analitic, dar vasul aducea grimase de repulsie chiar şi fără ca privitorii să posede vreun simţ estetic, aşa încât tabla de şah nici măcar nu era sesizată. Cu atât mai bine! Nu voiau să trezească în oameni curiozitatea, nu! De şah, în familia asta, nu se mai atingea nimeni...

Îşi zâmbesc prezenţi, în vreme ce copilul se pregăteşte să plece, întrebându-se, ca de fiecare dată, ce dar o fi având bunicul că poate să îl citească atât de bine. Îi mulţumeşte pentru după-amiaza plăcută şi în urma căreia sufletul lui se simţea cu mult mai uşor, dar - esenţial - nu uită să îi aducă aminte din nou:
- Bunicule, să ştii că la nouă încep finalele de şotron pe nisip - şi ştii bine că nu am ratat nicio secundă din sezonul ăsta! Am muncit foarte mult să... Şi cu sincronizatul a fost mai..., vreau să spun că trebuie! Trebuie să fii pe fază la...

Bătrânul râde, profund mişcat de atenţia pe care o acordă băiatul pronunţiei persoanei întâi plural. Se gândeşte că ar fi de-a dreptul neinspirat să îl dezamăgească. În fond, nici nu ar vrea să o facă, pentru că şi şotronul pe nisip este ceva care îi defineşte - nu doar separat, ci şi împreună. E tot al lor...
- Da, da. Şotron pe nisip. Finalele - mică şi mare. Ora nouă punct. Ai încredere! declară solemn - înainte să închidă poarta în urma lor, făcându-le din mână. Mama se aşază - protectoare, ca întotdeauna - pe scaunul din faţă (asta întrucât are încălzire automată), iar maşina demarează în trombă până la întâlnirea cu şoseaua principală...
- Ai pierdut şi de data asta, nu-i aşa? se aude glasul tatălui de pe scaunul din faţă - mereu aproximând fără vreo urmă de eroare, de ezitare, sau de nesiguranţă.

Expresia feţei băiatului îşi pierde seninătatea atunci când sunetele acelea mecanice transpuse în cuvinte cu oarece întârziere de suflet îi lovesc timpanele. Coboară privirea către firimiturile de foietaj de pe preşurile din spate, parcă aşteptând să distingă un răspuns printre acestea. Nu ştie sigur dacă halucinează, dar în faţa lui se concretizează litera... din frânturi de foietaj - un surâs şi o dorinţă clară a Universului ca el să spună adevărul - aşa încât le mărturiseşte, precaut:
- E adevărat că am pierdut în datele jocului, dar am învăţat o deschidere nouă - Gambitul damei acceptat - şi asta m-a bucurat enorm... (În interior se simte mai puţin amorţit acum că a spus adevărul, dar îl cuprinde şi o oarece vigoare, izvorâtă din pariul cu sine însuşi că părinţii nu vor înţelege. Ei nu sunt bunicul - pentru ei, adevărul trebuie să aibă o formă concretă de cuvânt. Iar băiatul începea să îl înţeleagă ca pe cea mai frumoasă formă de deschidere... Avea acum altă problemă mult mai îngrijorătoare, totuşi, iar inima începuse să îi bată foarte tare, întrucât simţea apropierea orei nouă. A ţinut să se convingă singur - prin cuvinte mici - aşa încât s-a apucat, nerăbdător, să întrebe cât mai e până la...)
- E fără şapte, i-a răspuns mama, trezită din amorţeala scaunului cu încălzire de întrebarea profund justificată. FĂRĂ ŞAPTE MINUTE, ai timp şi pentru prostia aia a ta de campionat.

Copilul dă năvală pe uşa blocului, urcă în grabă scările şi - dintr-o suflare - ajunge în camera lui şi deschide sertarul secret, apoi stinge televizorul - lăsat aprins toată după-amiaza, fără vreo noimă. E fără patru minute, şi se hotărăşte să dea un telefon, ca să se asigure că toate sunt bine puse la punct.
- Alo, bunicule? Da, da, sunt eu. Trezeşte fluturii pentru şotron, şi nu uita să iei al treilea borcan cu nisip de pe raftul de sus. Poftim? Aaa, nu, nu... E mult mai simplu de atât. E exact ca acum doi ani în finala mică: nisipul îşi va crea propriul cadru spaţio-temporal şi va fi o minunăţie să priveşti nu doar cum insectele sar, graţioase şi respectând conturul de şotron, ci şi cum la un moment dat îşi vor schimba starea de agregare pentru a continua jocul pe conturul celuilalt şotron. Nu am mai văzut aşa ceva de ani buni, să ştii. Cum...? Alo? Da, da, al treilea de sus.

Jocul de şotron începe şi se derulează inexplicabil - mărturisesc că îmi e peste poate să dezvolt aici - iar în paralel, undeva în lumea asta mare şi în exteriorul buclei temporale de nisip, pe o tablă de şah de la vreo competiţie internaţională, o mână fermă de geniu, ghidată de o minte ilustră, alege să deschidă jocul - sub privirile a mii de oameni - cu Gambitul damei acceptat.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer