Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Înaltă ordine de idei

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Pulsul singurătăţii


Alberto Păduraru

15.10.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Momentele în viaţă când sunt cu adevărat sincer sunt puţine. Printr-o coincidenţă ciudată, marea lor majoritate se întâmplă când plouă. Nu ştiu ce are de a face cerul cu gândurile mele. În timpul ploilor tac. Iar dacă simt cu adevărat nevoia să spun ceva, orice, o spun cu graţia alergătorilor de vise. Cadenţa de metronom a picăturilor care lovesc locurile de sub viitorii mei paşi îmi ia pulsul singurătăţii.

Ştiu cu certitudine unde mă îndrept după ploaie. Mai mult chiar decât aş şti dacă nu ar fi nici urmă de ploaie. Simt că viaţa musteşte de libertate. Caut lumina în bălţi, într-un amalgam imund de noroi. Scormonesc pământul umed pentru că ştiu că lumina se ascunde şi acolo. Uneori doar acolo. Alteori, niciodată.

Am putea să lăsăm orice discuţie serioasă pentru următoarea ploaie? Să ieşim în ea râzând ca două bucăţi de materie ce aşteaptă să fie stoarse de Univers. Stoarse împreună. Inseparabile. Să ne încălzim şi să depindem unul de altul pentru asta. Să nu spunem nimic. Orice cuvânt ar acoperi sunetul de picături cu ecou în bătăi de inimă. Ploaia mi te aduce în suflet în toate formele tale. Până să-mi ating condiţia de astăzi ai fost un vis. Unul visat cât încă se mai adunau norii. Apoi ai fost lumină. Mi-ai însoţit orizontul. Am aşteptat să plouă tot mai des, înainte de apus, ca tu să rămâi în amintirea asta mereu. Ai fost deşertul. Şi orice oază miraculoasă din el. Totul.

Un apus imediat după ploaie. Lipsit de orice coloană sonoră. Doar un amalgam violet de dorinţe ale zilei. Interiorul meu e un vid în care apun, pe rând, toate culorile tale. La finalul zilei îmbrăţişez violetul şi încep din nou să mă gândesc la tine. Aştept. La mine uneori. Alteori, niciodată.

Ploua când ţi-am spus că te iubesc. Ploua şi când am vrut să o spun.

Prima discuţie adevărată cu mama s-a întâmplat tot pe o vreme ca asta. De asta nu ascult niciodată orice ar spune adepţii "însoritului". Lucrurile se ordonează în felul lor unic într-o mulţime de feluri. Unice. Viaţa e o sumă de ploi şi de timpi morţi. Totul e un rezultat a tot. La fel cum, după orice furtună, un pahar uitat afară îţi va arăta doar partea lui plină.

După apus, toată înserarea aia îmi trece prin inimă ca un tren cu ferestrele sparte. Linişte deplină. Un metronom care măsoară pulsul inexistenţei. Din senin, o inimă pereche imită cadenţele ploii. Tangibilă. Aproape. Mă face să mă simt de parcă ar ploua mereu. Sunt sincer. Mă ghemuiesc lângă sunetul ei.

Cel mai frumos sentiment e când nu e nevoie să spui nimic. Trebuie doar să asculţi ca să te simţi împlinit. Plouă. Sau te-ai îndrăgostit? Nu ştii. Dar ştii că liniştea lor e aceeaşi. Noile cadenţe iau pulsul fericirii.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer