Geneză

Mâna lui transpirată apucă mistria, apoi o trece - încet - prin butoiul cu apă deja înnegrită. Îşi îndreaptă cealaltă mână către ceafa brăzdată de coşuri infectate şi se scarpină - îşi zgârie pielea, în timp ce de sub unghiile mizerabile sar bucăţi de ţărână. Curând, firişoare de sânge ating broboadele de transpiraţie, ca o îmbrăţişare atipică, în urma căreia pielea începe să usture inuman.

El fluieră scurt, aruncă o flegmă pe suprafaţa instrumentului de lucru, după care o netezeşte cu degetul mare.
"Adam, adu-mi odată afurisita aia de franzelă! Mor de foame.", i se aude glasul când - în cele din urmă - îşi pierde răbdarea. Scoate - cu grijă, dintr-o pătură - un borcan de pateu. Când reuşeşte să îi deschidă capacul, ia cu mistria partea de deasupra şi o întinde pe o bucată de pâine. O molfăie între dinţii cariaţi şi cei lipsă. La final închide capacul, lasă pătura întinsă undeva, într-un colţ şi trece din nou prin apa mâloasă partea murdară de pateu.

Sunt alţii care au început deja să lucreze, dar tipul ţine neapărat să îl cheme din nou pe Adam. Îi arată cu degetul spre borcanul rămas - asta în cazul în care îi e foame şi lui - şi îi mulţumeşte pentru pâine. Din buzunarul salopetei galbene scoate o bomboană învelită în hârtia alteia şi îi zâmbeşte.
"E pentru tine. E cea mai nouă pe care o am."
Urmează să o treacă solemn prin aceeaşi apă, doar cât să se asigure că nimic din măruntaiele buzunarului nu s-a lipit de ea.
Adam îşi abţine cu greu râsul, văzând cu câtă căldură a băgat bărbatul bomboana în butoi - până când a ajuns să nu se mai vadă deloc.

Deşi e mic, e al naibii de inteligent. Suficient cât să le poată da lecţii celor mari, pe lângă care îşi petrece zilele încă de la începutul verii.

Cu siguranţă că şi el se întreabă în repetate rânduri ce caută acolo. Nu refuză bomboana, o pune în buzunarul propriei salopete, după care dă târcoale locului de câteva ori, ca de fiecare dată când are nevoie să îşi amintească de ceea ce îl leagă de oamenii ăştia şi de povestea lor. Aşa-zisul "şantier" se află pe malul unei ape. De asta devine extrem de plăcut să alegi să cutreieri locul, indiferent de timpul zilei. Mai la vale se înalţă o livadă cu meri, de care se îngrijeşte un evreu de peste drum de râu. Îi face reclamă ca "Edenul Ionatanilor" - o glumă inspirată, cu care vinde foarte bine la taraba lui, mai ales miercurea.

Adam s-a împrietenit cu el întâmplător, într-o după-amiază. Evreul l-a lăsat să-i viziteze livada cu preţul unei informaţii privind multitudinea de oameni în salopete galbene, despre care voia să fie sigur că nu o să îi pună în pericol fructele. Băiatul cunoştea foarte bine proiectul - era al tatălui său, de altfel. I-a promis că nimic nu va umbri imaginea frumoasei livezi şi s-a angajat să verifice - din când în când - direcţia în care se îndreaptă lucrurile pe şantier.

Proiectul presupunea construirea unui zid care să separe însuşi Timpul. Şi băiatul credea cu adevărat în el, nu doar fiindcă era ideea tatălui său. Problema în sine erau oamenii aleşi să lucreze, care nu păreau să ştie ce fac. A început ca o joacă, de puţin timp, dar Adam a acceptat compromisul şi a hotărât că merită cu adevărat să aştepte...

Trece şi o bună bucată din după-amiază, iar salopetele galbene se împrăştie ca să îşi găsească ceva de făcut. Sunt sătui toţi - cei care pun umărul la treabă - să îşi promită că "mâine". Mereu că "mâine". Oamenii ăştia cred atât de puţin în Timp că pentru ei "acum" e mai departe decât orice zi viitoare.

Vine şi momentul în care butoiul trebuie vărsat în râu. Nu ajută deloc, dar ei nu îşi dau seama de asta. O dâră de noroi deşirându-se pe apă nu face decât să provoace dezgust, chiar mai mult decât dacă ar rămâne în butoi. Dar apa trebuie vărsată - pur şi simplu. Apa tre - bu - ie vărsată şi oamenii tre - bu - ie iertaţi!

Tipul care mâncase pateul cu mistria răstoarnă butoiul - animalic, cu un sunet grav - moment în care toţi se proptesc pe mal şi nu scapă din ochi nimic din ceea ce pluteşte către orizont. La un moment dat, de sub apa murdară iese la suprafaţă o siluetă ce poartă o salopetă galbenă.

Dat fiind că e purtată de curent - inertă - oamenii încep să îşi pună întrebări. Se uită în jur, unii la alţii, însă nu reuşesc să îşi dea seama cine e. De peste zidul gros se înalţă soarele, iar apa de pe gâtul tipului începe să strălucească. Odată cu ea, în atenţia lumii intră ceafa brăzdată de o mulţime de coşuri infectate. Firişoarele de sânge sunt uscate acum pe piele, dar - spălate la răstimpuri de unduirile apei - încep să se desprindă subit.

Acelaşi tip priveşte, viu, de pe margine. Imaginea i se pare de-a dreptul înfiorătoare. Se pipăie, agitat, să vadă dacă nu cumva visează. Şi ceilalţi îl văd. Să fie doar o chestiune de Timp până când nu o să mai existe niciun dubiu că a murit? Poate a doua, a treia oară. Poate câte puţin cu fiecare zi.

Salopetele galbene trebuie sa se oprească din construit zidul ăla nenorocit. Pe zi ce se înalţă, se întâmplă tot mai multe ciudăţenii. Şi oamenii mor, dar nu ştiu, de fapt. Li se pare că trăiesc doar ca să îl înalţe. Şi viaţa asta, astfel construită, nu e nici mai mult, nici mai puţin decât o muşcătură de măr, într-o livadă.

Adam se bucură în "Edenul Ionatanilor", în timp ce oamenii nu mai ştiu unde să se ducă. Toţi şi-au pus mistriile deoparte şi stau şi îşi vorbesc - târziu. Totul începe ca un joc. Şi nu mai există Timp, ci Timpul lor - au acceptat compromisul şi acum aşteaptă...

Abia când ajunge la cotorul ultimului măr, băiatul revine pe şantier. Rămâne mut când îl vede pe tipul de la care a primit bomboana tremurând într-un colţ. Frământă între palmele încleiate pătura în care îşi ţinuse borcanul. Puştiul se apropie de el, fixându-l cu privirea. Îl bate pe umăr şi îl întreabă ce s-a întâmplat. Bărbatul silabiseşte că s-a văzut mort, plutind pe râu. Şi că nu înţelege proiectul ăla idiot cu zidul. Zice că e prea mult pentru oameni şi că o să sufere toţi. Că lui îi e frică de eternitate. Ca în momentul ăla în care te vezi mort şi ştii că ai putea să te duci să îţi atingi propria faţă. Cu preţul a nimic - poţi să stai liniştit. O să trăieşti în continuare să-ţi plângi de milă, să te vezi şi să te imaginezi mort.
O lacrimă i se prelinge pe obraz.
"Eram mort, înţelegi? Cum aş putea să-mi scot gândul ăsta din minte?"

Adam îşi îndeasă mâna în buzunarul salopetei şi scoate o bomboană prăfuită, în ambalajul alteia. I-o întinde bărbatului: "E pentru tine. E cea mai nouă pe care o am."
"Adam, adu-mi odată afurisitul ăla de baros! Am o idee."
Cu dosul palmei îşi şterge fruntea, apoi loveşte de mai multe ori în perete, încântat peste măsură. Oamenii sunt făcuţi să distrugă. Îi întregeşte.

Restul de salopete galbene aplaudă curajul tipului - care încalcă proiectul pentru prima dată de la început. Şi - în timp ce râde - Adam azvârle cotorul în râu. Cei doi se uită lung unul la altul, apoi în jurul lor, şi dincolo de zidul spart. Erau cât pe ce să zidească Edenul adevărat - în toată nebunia lor. Noroc că s-au oprit...

Omul râde. Oamenii râd. Au o sclipire diferită în ochi acum. Sunt liberi.